Există două personaje care stau pe malul râului, sub o salcie. Femeia zice: Imaginează-ți un labirint. Fata se joacă cu picioarele în râu și se uită în sus, după o pasăre. Îl vezi? Ce să văd? Labirintul, proastă mică! Sigur că-l văd, zice proasta mică. Și cum arată? Ca orice labirint, cum să arate? Păi zi-mi cum arată labirintul tău, cum ți l-ai imaginat; și răspunde ca lumea, nu mă enerva! Labirintul meu îi tare fain, are pereții roz, uite-așa de roz ca sandalele mele, și ridică o sanda de curelușă, să vadă și cealaltă; și pereții îs bugăt de înalți, că nu vezi peste ei, numa’ dacă te uiți în sus vezi ceru’. Și ceru’ care stă deasupra îi albastru-albastru, mai albastru decât ceru’ ăsta, și arată cu sandaua în sus, spre cer. Nu există cer mai albastru ca ăsta, să știi, ăsta-i cel mai albastru cer care poate exista. Ba, dacă vrei să știi, ceru’ meu îi mai albastru ca ăsta. Și, după o clipă: mult mai albastru! ca și cum i-ar face în ciudă femeii. Femeia îi ciufulește părul, încercând s-o îmbuneze: Bine, bine, nu te bosumfla, cred și eu că cerul tău e mai albastru ca ăsta... mult mai albastru. Fata zâmbește, victorioasă că i s-a permis să-și imagineze un cer mai albastru decât cel de deasupra lor. Apoi își scoate picioarele din apă și se întoarce cu totul spre femeie. Zi! Ce să zic? Zi mai departe, zi ce să fac cu labirintul meu roz. Da’ labirintul tău e mare sau mic? Fata se gândește puțin, cu degetul mare în gură. Apoi: Îi foarte mare. Mai mare decât... caută termenul de comparație în jur, spre dealul din fața lor și apoi spre șirul de munți îndepărtați din spate, dar se pare că n-a găsit ceva destul de mare care să merite să stea alături de labirintul ei. Se încruntă și privește în iarbă. Mai mare decât marea? o ajută femeia. Da’ bineînțeles! strigă fata. Mai mare decât toate mările la un loc, plusează ea. Atâta-i de mare, tu ce credeai?! Acum e fericită din nou și așteaptș vorbele femeii cu nerăbdare. Femeia, însă, tace și o privește cu un zâmbet mic pe față. E liniște în jur, doar vântul foșnește frunzele salciei și râul clipocește printre pietrele cu forme rotunjite.
Flash. Alb luminos. Ochii dor, lăcrimează.
Imaginea labirintului, privită de sus. Imens, nu i se văd marginile. Spre zare, liniile se apropie una de cealaltă contopindu-se într-una singură, neagră și curbată. Apoi, imediat- cerul. Cel mai albastru cer posibil. Privitorul rămâne o vreme suspendat deasupra liniilor încâlcite, unele drepte, altele ondulate. În unele locuri liniile sunt mai apropiate, în altele, mai îndepărtate. Din loc în loc sunt mici insule albe, ca și cum cineva ar fi șters cu picul liniile trasate cu cerneală neagră. Perspectiva începe să se schimbe, brusc. Privitorul plonjează spre labirint atras parcă de gravitație. Spațiile se măresc, linia orizontului dispare, liniile devin ziduri. Apoi, aterizarea între două ziduri înalte; podeaua nu e albă, cum se vedea de sus, ci gri, carouri gri unul lângă altul. Privitorul observă culoarea nefirească a zidurilor. Amândouă sunt roz. Un roz organic de piele, de carne. Dar e zid, e piatră.
Flash, înapoi.
La ce te gândești? Fata pune întrebarea în șoaptă, femeia clipește surprinsă, nu se aștepta s-o întrerupă. Crede-mă că n-ai vrea să știi. Ba da, vreau! Cuvintele pe care o să ți le spun nu sunt gândurile pe care le gândesc. Da’ de ce? Nu poți să înțelegi, degeaba îți explic, ești prea mică. Fata se întristează, se vede pe fața ei asta, privește iarba și glasul îi tremură când spune: N-ai de unde să știi că nu pot să înțeleg. Nici măcar nu mi-ai spus. Brusc izbucnește în plâns. Lacrimi mari îi picură din ochi pe iarbă. Hai, taci din gură, nu te mai smiorcăi. Parcă i-ar fi tras două palme. Fata plânge și mai tare, își îngroapă fața în mâini, se ascunde de privirea femeii. Lasă-mă-n pace, reușește să spună printre suspine. Femeia o mai lasă să plângă un timp, studiază cu interes părul inelat al fetei, umerii tresărind, palmele micuțe de porțelan cu care își acoperă fața. Se apropie puțin și începe s-o mângâie pe cap: Liniștește-te, hai, fii cuminte. O să-ți spun, pentru ca tu să înțelegi. Formula magică saltă capul fetei și oprește plânsul la fel de brusc cum a început. Se șterge la ochi cu mânecile tricoului. Te rog, spune ea. Ascultă-mă și nu mă întrerupe, bine? Bine, zâmbește fata foindu-se, acum își caută o poziție cât mai comodă, pregătindu-se să asculte Povestea. Gata, pot să încep? Te ascult. Fata e serioasă acum, o privește drept în ochi și femeia începe să spună cuvinte: Cuvintele sunt pentru gânduri ceea ce este pielea pentru organe. Organele sunt bucăți de carne vie de diferite forme. Funcția creează organul. Ficatul e un organ, stomacul e un organ, inima e un organ, creierul și plămânii sunt organe. Pielea, fie ea albă la culoare sau neagră, galbenă sau roșie, strânge bucățile de carne vie numite organe și nu le lasă să se împrăștie. Sau să fie privite. Organele văzute cu ochiul sunt scârboase, carne care palpită, care se transformă, care există. Omul este acoperit cu piele ca să nu poată fi privit în interior, acolo unde materia vie lucrează pentru ea însăși. Toată lumea știe asta, acum știi și tu. Bărbatul vede femeia frumoasă, vede pielea femeii frumoase, dar nu vrea să vadă ce e înăuntrul ei. Asta nu i-ar plăcea, asta l-ar dezgusta chiar. Iubirea se întâmplă la suprafață. Iubirea bărbatului cu femeia se întâmplă între piele și piele. Dacă este între organ și organ, atunci se numește ură. Cuvintele sunt epiderma gândurilor. Cuvintele protejează gândurile și le ascund auzului. Nimănui nu i-ar plăcea să audă gândurile celor din jur. Vreau să spun toate gândurile. Conglomeratul, organismul de gânduri. Palpitația gândului inimă, digerarea gândului stomac, sau respirarea gândului plămân. La fel, femeia aude cuvintele bărbatului, dar nu vrea să audă gândurile lui. Iubirea femeii cu bărbatul se întâmplă între cuvânt și cuvânt. Dacă este între gând și gând se numește ură.
Pe tine te cheamă Nichita? Întrebarea a căzut ca o ghilotină, întrerupând cuvintele femeii. Răspunsul vine repede, vocea ei e sigură, clară: Nu. Da’ de ce ? Pentru că Nichita nu e un nume pământesc. Atunci cum te cheamă pe tine? Pe mine mă cheamă Ana . Ana, de ce mi-ai spus mie toate cuvintele astea? Pentru ca să înțelegi. Pentru că trebuia să existe un început. Pentru ca să privești sfârșitul încă de la început. Alege tu un motiv. Dar să revenim, vorba lui Gellu. La cuvinte și gânduri? Nu, la labirint. A, da, labirintul meu roz! Exact, despre labirintul tău este vorba. Roz, mare, sub un cer albastru, Dar pustiu, deocamdată, Vreau să-ți imaginezi o ființă în interiorul labirintului. Una singură? Da. Da' eu vreau mai multe! Asta nu se poate. Ba se poate, așa mi-ai zis și despre cer, că nu se poate un cer mai albastru decât ăsta și până la urmă s-a putut, Pun pariu că se poate. Într-adevăr, cu labirintul s-a putut, era vorba doar despre culoare, despre intensitatea culorii, ceva neesențial... Ba să știi că-i foarte esențial și... Taci și nu mă întrerupe, după ce vorbesc eu, ai cuvântul. Deci, trebuie, este necesară o singură ființă, una și singură. Nu mai multe. Da, de ce? Pentru că altfel nu se poate! Să nu te prind că-ți imaginezi mai mult de o ființă, m-ai înțeles, să nu care cumva să... Bine, bine, nu mai striga că mă dor urechile! Fata își acoperă urechile, demonstrativ, cu palmele și o privește încruntat pe femeie. Dacă mai strigi la mine, plec de-aici și nu te mai ascult. Tac amândouă, fata cu capul între palme și femeia încercând să se calmeze, respirând adânc. Femeia spune: Te rog să mă ierți, promit să nu mai strig la tine. Dar înțelege și tu că e foarte important să fie o singură ființă în labirint și o să-ți dai seama și de ce, dacă nu acum, atunci mai târziu. Mă ierți? Te rog... Ultimele cuvinte, spuse cu o voce subțire, alintată, o fac pe fată să zâmbească. Își descoperă urechile, cuprinde mâna femeii între palmele ei micuțe, mai e loc pentru încă două mâini de copil acolo, Gata, te-am iertat. Da' să nu mai strigi la mine că mă dor urechile. Acum zâmbesc amândouă privindu-se în ochi, femeia ridică două degete în sus, Promit să nu mai strig niciodată la tine. Dacă mai strig vreodată, să-mi pice ochii-n gură și să mă uit printre dinți. Amin! Izbucnesc amândouă în râs, acum s-au împăcat, râul continuă să rotunjască pietrele.
Flash.
Din lumină se desprinde labirintul. Din albul luminos, care produce durere ochilor și le smulge lacrimi. Un labirint cețos întâi, apoi imaginea se clarifică și privitorul vede același labirint; suprapus labirintului trecut, sunt identice până la cel mai mic detaliu. Traseul privitorului este și el același, prăbușirea din cer, imaginea mărită progresiv, aterizarea pe dalele gri, între pereții de culoare roz. Din labirint se desprinde Ființa. Privitorul vede aerul tremurând, pereții zguduindu-se, deasupra - cerul albastru ondulat de forțe neștiute. Labirintul este uterul ființei. Ideea de ființă a fost ovul pentru gândul spermatozoid. Fecundarea are loc chiar în acest moment și privitorul este conștient de importanța secundei prezente. Privitorul știe că e privilegiat față de alți privitori, care acum citesc alte cărți. El este recunoscător. El îngenunchează ca să poată privi mai de aproape amănuntele. Ființa există fără formă, inconștientă de existența ei. Ființa nu gândește, ci este gândită. Numele ei este numărul ei. Așteptarea ei va fi minimă. Continuitatea ei este determinată de existența în timp și spațiu real a unui copil inocent, acum râzând în hohote, acum astupându-și urechile, sau bălăcindu-se cu picioarele în râu. Ființa nu are formă în exterior, nu are conținut în interior, așteaptă. Dar așteptarea ei va fi minimă. Ființa încă nu a terminat să înceapă.
Flash. Înapoi.
Pupila dilatată a femeii, irisul ei negru strălucește. Fata își privește chipul minuscul înconjurat de albul globului ocular, se vede pe sine, intermitent, femeia clipește. Pleoapele împreună, genele lungi și dese se întrepătrund, apoi iarăși eu sunt, sunt eu, se gândește fata, și mă înec în apele ochiului ei, ale ochilor ei, de două ori eu, chipul meu înoată în lacrimile ei, apoi pleoapele cu gene închizându-se, dacă ar avea zece ochi, de zece ori eu m-aș scufunda în lacrimile ei. Cine mi-a pus cuvintele astea în cap, cine? Ce s-a întâmplat, de ce mă privești așa, femeia întreabă. Hei, cu tine vorbesc, o scutură încetișor de umăr, fata tresare, clipește des, Ce s-a întâmplat, întreabă ea. Nimic, de fapt te uitai la mine de parcă ți-ai fi văzut moartea. Aveai o față cel puțin ciudată. Liniște. La ce te gândeai, încearcă din nou femeia. Am întrebat-o, acum sper să îmi dea un răspuns. La mine mă gândeam, la numele meu. Mă gândeam că eu știu cum te cheamă pe tine, da’ tu nu știi cum mă cheamă pe mine. Ahaaa, ca și cum ar fi înțeles și asta ar fi liniștit-o, sigur că nu știu, pentru că încă nu mi-ai spus, vrei să-mi spui? Da, vreau. Liniște. Spune-mi, atunci! Pe mine mă cheamă Maria, dacă vrei să știi! Maria, Maria... ca pe... Da, ca pe! K.P. Am înțeles, deci Maria. Liniște. Maria, ai văzut tu vreodată pești zburând? Cum așa, pești zburători? Peștii nu zboară, peștii înoată. În apă. N-ar putea trăi fără apă, ar muri dracului dacă ar încerca să zboare! Liniștește-te, deci n-ai văzut. Nici filmul nu l-ai văzut? Ce film? Arizona Dream. Dacă l-ai fi văzut... Nu, nu l-am văzut, ce-i cu el? Sunt niște pești acolo, sau numai unul... poate că-i unu și același, asta n-am de unde s-o știu, peștele ăsta apare când nici nu te aștepți, zboară... sau înoată prin aer, cred că regizorul i-a dat indicații foarte precise în timpul filmărilor, Băi pește, i-o fi zis, fii atent cum faci: Femeia își îngroașă glasul, voce de regizor, gesturi bruște, Înoți prin aer, m-ai înțeles? Uite așa: fâl, fâl, fâl. Atenție, motor, clac! Peștele lui Emir. La fel de bine se poate imagina o pasăre înotând sau zburând sub apă. O vezi? O rândunică, de exemplu, la o sută de metri sub nivelul mării, își sprijină aripile de apă, ăsta-i un zbor în reluare, pun pariu că rândunica s-ar îmbolnăvi de nervi. Și ce-i cu asta? Se vede că fata nu e deloc impresionată. Ãsta a fost doar preludiul, Maria, o să-ți povestesc visul meu, de aia ți-am spus cuvintele astea despre pești și păsări. Vrei să-l asculți? Spune! Fata se întinde pe spate, cu mâinile sub cap, privește cerul. Femeia își drege vocea, apoi începe să spună cuvinte: Ascultă-mă, Maria, căci despre noi este visul ce l-am visat. Ascultă-mi ruga, Maria. Cuvintele pe care le spun, ascultă-le. Ãsta nu e un vis de-o noapte. Mai multe nopți am visat bucăți din el. Un vis discontinuu întrerupt de o realitate discontinuă. Căci la început a fost visul. Prima parte. Urc niște trepte. Tocurile Þăcăne strident și mă enervează. Mă opresc cu mâna pe balustradă. E prea multă liniște. Sunt singură și mi se face frică. Privesc în urmă, la treptele ce le-am urcat deja. Prea multe, sunt prea sus, primele se văd ca prin ceață, mici de tot. Nu văd pământul. În sus – la fel. Un orizont de trepte. Urc una și o depășesc, sus apare alta la fel. Parcă sunt pe o scară rulantă care coboară cu viteza cu care eu urc. Mă opresc încă o dată. Scara stă și ea. Disperare. Asta simt. Mai mult decât groază, disperare. Încep să fug în sus, sar treptele două câte două, mult timp. Parcă m-ar urmări cineva, ceva. Nu mai privesc în urmă, nu mă mai pot opri. Frică, aburi se revarsă din nări palpitând, pe ceafa mea, pe spatele meu se amestecă cu șiroaiele de transpirație, strig, urlu, fug în sus. Mă împiedic, cad, mă doare, simt durerea în mușchi și în oase, ajutor, strig după ajutor, dar nimeni nu mă aude, nu-i nimeni altcineva în visul meu, întorc capul în timp ce mă ridic, paralizată de spaimă, dacă este acolo vreau să văd, ultima dorință a condamnatului. Trepte, doar trepte până unde pot vedea cu ochii, bucăți de ciment, construcția gri, trepte una peste alta, una sub cealaltă urcând, coborând. Răsuflu ușurată și-apoi îmi reiau drumul spre orizontul de trepte, urc o scară și sper să ajung, dar ceasul zbârnâie, mâna care trage perdeaua, lumină, m-am trezit. Și Dumnezeu a văzut că toate astea erau bune. Și a fost o amiază și apoi o seară. A doua noapte, a doua parte. Murind, renăscând și murind. În spatele meu – toate treptele din lume. Stau pe ultima treaptă, privesc în jos, în față, prăpastia fără fund. Mânia îmi clocotește în sânge, tâmplele pulsează dureros. Fac pasul pentru că trebuie. Pășesc în față pentru că e absurd. Mă prăbușesc, adrenalină, ciocanul pneumatic lucrează înăuntrul craniului, fără oprire. Cu ochii închiși, cu ochii deschiși mă-ndrept ca o săgeată spre pământ. Tamtam-ul din junglă, cântecul războinic, invocațiile sacadate. Nici o viață de rememorat înainte de zdrobire. Mă mir că nu mă aprind în aer ca un meteorit. Am timp să mă... Eu nu doresc să mă întorc de unde am plecat, la jumătatea drumului mai sunt trei sferturi din el. Ignifugă, imună la foc, n-am să mă transform în cenușă, n-am să cad pământ peste pământ, o ploaie de pământ, după ce-am ars luminând calea magilor păstorilor, deci n-am să renasc, Phoenix a murit pentru totdeauna, definitiv, pentru că Savonarola a murit înainte de rug, ignifugă sunt fără să ard, în flăcări să mă mistui, curând o să ajung la destinație. Din ceață pământul se desprinde, o altă culoare întunecată, culoarea putreziciunii se înfige în ochii mei uriași de spaimă. Urlu și urletul mă face să ies din mine, să mă privesc din afară, exteriorul e mai mare și mai viu, corpul meu privit de mine, fără oglindă, de sus în jos se afundă în pământul reavăn ca într-un lac și stropi mari de materie cenușie pleoscăie prin aer și clipocesc când se întorc la locul lor, picioarele desculțe, picioarele mele desculțe dispar și ele lăsând la suprafață cercuri concentrice de pământ unduitor și-apoi vântul calmează valurile, eu ce beau, pământul sau valul, am fost doar o secundă, o ploaie, o vreme. M-am întors acasă în pământul meu, în trupul meu și-mi ia un timp până să-mi obișnuiesc ochii să vadă întunericul, înot, e o scufundare nedureroasă spre adâncurile pământului nopții, care se termină țârâind cu mâna care sfărâmă ceasul deșteptător. Mai vrei? întreabă femeia. Nu știu, răspunde fata, nu știu dacă mai vreau. Nu vrei să afli sfârșitul? Îți promit că nu va fi unul fericit, gata cu happy end - urile, dacă vrei, ți-l spun, o mângâie pe cap în timp ce privește fix în ochii ei. Liniște. Femeia se întinde cu mâinile sub cap, privind acolo unde fata privește, sperând să vadă ceea ce vede și ea. Vreau, șoptešte fata, cred că vreau. Spune-mi cuvintele! Bine, ți le spun, femeia cu voce egală, echivalentă, paralelă. Și a fost o amiază și apoi o seară. Și Dumnezeu a văzut că toate acestea erau bune. Ultima noapte, sfârșitul. Stau pe treptele unei biserici. Biserica de sub pământ. Aici am ajuns, până aici am înotat. Înăuntru, intru înăuntru. E pustie, rece, întunecoasă. Ușa masivă se trântește în spatele meu, lăsând pământul înafară. Aud pași, ecoul lor, preotul cel bătrân vine spre mine. Se oprește în fața mea, mă privește lung, apoi spune: Eu sunt Mefisto. Vocea lui îmi zburlește părul de pe mâini. De ce nu e nimeni aici? îl întreb. Au plecat toți, răspunde el. De mult timp. Nu cred că se vor mai întoarce vreodată. Și-apoi încă o dată: Nu cred. Mă privește în ochi și parcă mă privește în suflet. Îmi întorc privirea de la el, mă uit pe pereți la icoane și crucifixuri. Murdare și pline de pânze de paianjen. Băncile putrezesc la locul lor, toate decorurile altădată strălucitoare sunt mate și au prins cocleală. Tu de ce ai venit? mă întreabă. Ca să-l văd pe ultimul preot al lui Dumnezeu, îi răspund. Vrei să asculți slujba? Da. El se întoarce și pleacă spre amvon. Deschide Biblia. Începe să vorbească. Apocalipsa lui Ioan. Cuvintele răsună fals între zidurile bisericii. Vremurile sunt aproape. Alfa și Omega. Primul și cel de pe urmă. Unde locuiește Satana. Nu se mai oprește, spune cuvinte în continuare. Cel ce are urechi să audă ceea ce duhul spune bisericilor. Apoi, vino și vezi. Nu-i tace gura de loc, vorbește pentru ca eu să- l ascult . Soarele, negru ca un sac de păr. Luna, roșie ca sângele. Stelele cad pe pământ. Mă întorc, în timp ce deschid ușa și pășesc în pământ, îl aud spunând că cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul. Pășesc în pământ... Și liniștea și sângele și noaptea. Și gândurile. Dar asta durează puțin. Mâna se întinde după mine și mă trage înapoi. Apoi vocea lui. Vocea lui Mefisto, ultimul preot al lui Dumnezeu. Mai stai, spune el, mai stai, încă nu am terminat. Între zidurile bisericii, ascultându-l. O să-ți vorbesc despre geneză, despre cealaltă geneză, bineînțeles. Vocea tristă a ultimului preot al lui Dumnezeu. Spune: La început, omul era gol și pe dinafară și pe dinăuntru. Și a venit femeia lui și i-a spus: Tu ești gol și pe dinafară și pe dinăuntru. Și atunci el s-a privit pe sine și a văzut că femeia lui avea dreptate. Și a întrebat-o pe femeie, care și ea era goală și pe dinafară și pe dinăuntru, de ce ne-a făcut așa Dumnezeu. Și femeia a spus: nu știu și dacă aș ști nu ți-aș spune. Și a mai întrebat-o pe femeie: ce să fac în legătură cu toate acestea. Și atunci femeia a dat același răspuns. Și omul a plecat pe drumul care era în fața lui. Și a văzut la marginea drumului un lucru ascuțit pe care l-a ridicat și pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuțit de carnea gâtului său și a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Și sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roșie și omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roșie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el pășea pe drumul din fața lui. A mers așa mult timp, până ce luna s-a făcut albă și apoi albastră, intrând înapoi în cer. Și atunci a văzut venind spre el un nebun. Și nebunul s-a oprit în fața lui și i-a zis: Te cunosc, omule, tu ești omul gol și pe dinafară și pe dinăuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Și omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din fața mea și vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Și nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fi gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îți spun ceea ce ai auzit și ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ți l-am adus. Și omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine și care este lucrul pe care mi l-ai adus. Și a primit răspunsul pe care îl aștepta: M-a trimis demonul care și-a făcut casă din trupul meu. Despre el, oamenii știu că nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Și a mai spus nebunul: Primește lucrul pe care am fost trimis să ți-l aduc. Și s-a apropiat de om și i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâșiat cu mâinile carnea pieptului și omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui și-a sfâșiat propria carne a pieptului și abia atunci omul a zbierat de durere. Și durerea lui a fost și mai mare când nebunul și-a smuls inima din piept și a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ți-l aduc. Acum tu nu mai ești gol pe dinăuntru, ci inima mea și-a făcut loc în pieptul tău. Și a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Și, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Și omul nu a mai fost gol pe dinafară și pe dinÃuntru. Ci era îmbrăcat cu mantia sângelui său și inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri...