Enrique Iglesias zbiară din difuzoare cât îl țin bojogii. Tinerii din autobuz își mișcă ușor capul în ritmul muzicii, babele se abțin să comenteze.
Car după mine o sacoșă de mere. Un lucru obișnuit, nu? Mere roșii, ionatan, dulci-acrișoare. 2 lei kilogramul. Ieftine și bune. Bărbatul care mi le-a vândut în piață avea ceva ciudat, însă. Punea merele pe cântar numai cu mâna dreaptă. La început, am crezut că are doar o mână, sau că era lovit la stânga. Dar, oricât de prudent ar fi fost el, am observat, atunci când a luat banii, că din mâneca stângă a pufoaicei de iarnă, îi ieșeau niște pene albe-gri, ca de gâscă leșească.
Am clipit des, ca atunci când îți intră ceva în ochi, și am făcut o figură tâmpă, cu privirea holbată. Bărbatul s-a prins și mi-a recomandat discreție, ducându-și arătătorul la buze. Am înlemnit!
- Să le mâncați sănătoasă! a zis el cu gura până la urechi.
Ochii lui erau albaștri și părul sur. Părea că nu are nici o vârstă. Am luat merele și m-am învârtit pe la alte tarabe. După vreo zece minute m-am întors cu gândul să-l întreb ceva. Parcă intrase în pământ. Pe locul lui, o babă știrbă vindea țelină și hrean.
Am ajuns la serviciu și mi-am făcut o cafea. Ziua senină de noiembrie avea ceva înfricoșător. Mi-am spălat din merele cumpărate și, rând pe rând, am mâncat șase. Eu sunt o mare devoratoare de fructe. Erau atât de bune încât îmi părea rău că mă săturasem. M-am gândit insistent la vânzătorul de mere. Poate-or fi înnebunit și creștinii de Haloween și omul nostru o fi venit de la vreo petrecere din asta păgână!
La sfârșitul programului îmi iau sacoșa, mai ușoară acum, și mă urc într-un autobuz, spre casă.

Muzică din difuzoare. Ritmuri dansante. Ce-ar fi dacă aș lăsa sacoșa din mână și aș începe să dansez pe culoarul liber pe ritmurile de jazz? Gândul mă duce la un număr de streptease. Bare sunt destule în autobuz… Privesc pe geam orașul. Luminile spintecă negura serii. Parcă sunt licurici împrăștiați ca la un joc de copii. Autobuzul oprește. Șoferul nervos strigă unei femei: „mișcă-ți curul de pe scară”! Mă uit pe geam. Clădirea din fața mea are pereți roz. Din roz devin albi, apoi translucizi, apoi pereții dispar.
E un cabinet stomatologic.
Pe scaunul pacientului stă o domnișoară de liceu, frumușică foc. Este foarte speriată. Ahmed e un medic turc. Pentru ea și-a deschis cabinet stomatologic, cu termopan și tot tacâmul. Pe ușa de la intrare stă desenată o măsea cu doi ochi. Copiii mici își șoptesc, când trec pe stradă, că acolo este „magazinul de dinți”. Tresar. Pereții devin iarăși roz și autobuzul pornește discret din stație.
E o experiență stranie care începe să-mi placă. Simt un impuls de a-mi freca palmele ca atunci când norocul dă peste tine, dar mă abțin. Sunt totuși într-un autobuz.

Trecem prin dreptul pieței. Auzul mi se ascute ca al animalelor de pradă. Văd prin obiecte solide. Piețarii au plecat. E noapte. Într-un colț, doi tineri de douăzeci de ani beau cafea fierbinte, din pahare de plastic. Părinții au lăsat toată recolta de varză în seama lor. Se iubesc de două luni. Cornel o soarbe din ochi. Mioara, o fată volubilă, cu ceva kilograme în plus, este toată un zâmbet.
Au destulă cafea în termos. Cornel a cumpărat deja verighetele. Se anunță o noapte geroasă. Pe sacii de varză, la lumina lunii, cei doi își vor petrece noaptea, îmbrățișați.

Ce legătură are asta cu mine? De ce văd lucruri pe care nu vreau să le văd?

În dreptul autobuzului apare reclama de la „Gogoașa înfuriată”. Vânzătoarea, la 35 de ani, etalează un machiaj strident. Mult albastru, de parcă ar fi servit masa la un local de lux. Prind o frântură de conversație:
- Iar m-a bătut boul!
Colega, mai tinerică, o întrebă naivă:
- Și tu de ce stai?
- Jur că îl omor dacă mai dă o dată în mine!
Masca de machiaj îi camufla vânătăile pe care i le făcuse „boul”. Deși vorbesc în șoaptă, după geamul transpirat, le aud clar. Aș vrea să mă bag în conversația lor, dar mă abțin.
- O are pe una! Sută-n mie! continuă ea.
- Mie-n sută! o corectă tinerica.
- Ordinarul! Javra! L-am făcut om și acu’ dă cu copita! Am să-l târâi cu forța la popă să mărturisească tot ce-a făcut!
- N-o să vrea! Mai bine lasă-l!
- Să-l dau alteia pe tavă? Nici în ruptul capului! Era slab mort, l-am îngrășat ca pe purcel și acu’ are chef, dihania…

Ferestrele spitalului se înșiră luminoase. Cine știe câte drame se consumă între pereții albi? Câte gânduri bombardează tavanul în miez de noapte? Văd roiuri de stele cum se preling pe geamurile saloanelor de nou născuți.
- Ce-o fi asta? mă întreb.
Muzici divine îmi zumzăie în ureche. Pereții devin translucizi și zăresc fuioare de lumină cum se plimbă pe holurile maternității.

Motorul autobuzului toarce leneș.

Pe treptele bisericii stau patru tineri. Vorbesc cu preotul. Vor să doneze bani bisericii. Au câștigat la loto sau la alt joc de noroc. Asta n-am înțeles bine! Poate așa își vor primi mântuirea.
Sau vor mai ocupa un loc mai bun în Rai. Dacă se poate, de ce nu?

Autobuzul oprește în stație și cobor. Merg încet spre casă. Merele ionatan din sacoșa mea sunt din ce în ce mai grele. Par a fi ghiulele de tun.
Le spăl și le așez pe un platou. În total sunt zece. Încep să le mănânc unul câte unul. Mă opresc după al treilea. Au gust divin. Aroma lor persistă pe limbă și în cerul gurii mult timp.

Le privesc pe celelalte șapte. Parcă îmi vorbesc. Am înnebunit de-a binelea sau sunt prea obosită după o zi de muncă?
Pot jura că, atunci când am ieșit din bucătărie, unul a râs cu glas subțire de copil.
Cui pot povesti acest lucru?
Cine să mă creadă?
M-am abandonat unui somn odihnitor în care am visat că zbor prin coroana unui măr. Aerul avea aroma dulce acrișoară a miezului de măr ionatan. Vântul îmi curgea în valuri prin plete și inima îmi bătea ca un ceasornic nou-nouț.
M-am trezit din somn cu mâinile amorțite. Am vrut să mi le întind în speranța că amorțeala va dispărea! În lumina zorilor, din cearșaful galben pai, am scos două aripi, cu pene albe-gri, ca de gâscă leșească.