agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4279 .



Monolog de pe ultima treaptă a scării de lemn
proză [ ]
povești din mansarda Magdei-Lena(fragment)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [elian ]

2008-06-18  |     | 



De pe ultima treaptă a scării de lemn care ducea strâmt spre podul casei priveam soarele printr-o frunză de viță de vie.
Eram sigură că lumina aceea orbitoare era inventată de mine pentru mine. Abia foarte târziu, acum înspre maturitate, am aflat că soarele e de fapt un cal uriaș de foc. Cred că e foarte greu să fii un cal uriaș de foc, eu cel puțin nu am reușit niciodată să fiu cal, cu atât mai mult unul de foc și uriaș pe deasupra, dacă stau bine să mă gândesc nici nu mi-am dorit, e mai bine să fii Magda-Lena.
Am văzut odată un cal murind, nu mi-a fost frică absolut deloc.Caii nu mor ca și oamenii, mor mult mai frumos. De oamenii care mor mi-e frică.De cei care trăiesc nu.

În grădină e vară, Mihăiță, prunul nostru cel zevzec, m-a asigurat că nu va lăsa vara să plece de acolo, el nu are niciodată dreptate, minte de îi cad toate prunele și se fac dulceață, gem și gomboțuri dar eu îi spun că îl cred pe cuvânt, atunci adoarme fericit cu vara lui cu tot.
La mine aici, pe ultima treaptă a scării de lemn, e toamnă.
Iarna stă bine așezată, tot de mine desigur, pe umerii tatei, alături de maică-mea, tata râde și le poartă prin ceruri la galop, de Crăciun îmi trimit mereu vederi colorate, știu cât de mult îmi plac, bine, e adevărat că ele nu ajung niciodată la mine, asta pentru că între timp au murit toți poștașii sau au îmbătrânit și au ieșit la pensie.
Primăvara nu îmi place deci nu există.

Cel mai mult și mai mult îmi plac străzile pavate cu piatră cubică și casele cu ochi în acoperiș(e drept însă că îmi plac și bărbații cu picioare lungi, de fiecare dată când văd un bărbat cu picioare lungi îmi vine să fluier după el admirativ, n-o fac niciodată, asta pentru că în povești nu e frumos să fluieri iar Magda-Lena e îndeajuns de tăcută, personajul ar deveni grotesc și cu siguranță și-ar pierde liniuța).
Piatra cubică îmi place pentru că e din granit și când calci pe ea parcă ai țopăi pe niște munți care s-au făcut covor la picioarele tale. Casele cu ochi în acoperiș sunt prietenoase deși te urmăresc vigilente, nu poți schița niciun gest imatur sau nepoliticos uneori mă intimidează, poate și din cauza asta le iubesc.

La mine în Cetate e seară acum, Melcii au ieșit la plimbare, așa le spun eu celor 2 bătrânei simpatici și tăcuți care se plimbă de mână printre mestecenii de la marginea orașului, uneori mestecenii devin râu, izvor, fluviu sau mare, depinde mai ales de cum îmi pieptăn părul dimineața, dacă îl pieptăn cu cărare la mijloc devin mare, dacă îmi fac 2 codițe devin izvor, când îmi fac coc mestecenii se transformă în fluviu.
Pe cei doi bătrâni i-am inventat ca să fie liniște și ca să mă pot auzi mai bine când spun tot ce îmi trece prin cap. Sunt singurii oameni din Cetate deși cred că în curând îi voi transforma în 2 scrâncioburi ca să mă lase în pace, am o vagă bănuială că vor să dea anotimpurilor numere și să le ordoneze după bunul lor plac. Ei, ei, ei, oamenii și obiceiurile lor ciudate. Trebuie mereu să pună totul în ordine, să dea nume, definiții, să clasifice, justifice, să înțeleagă totul, spun ei.

Eu sunt deasupra orașului, la mine în Cetate sunt învingător, asta pentru că sunt singur, am învins tot ce era de învins, cândva am să mă transform într-un felinar uriaș și am să ard cu lumină înaltă ziua în amiaza mare până hăăăt către soare și înapoi.

...................................................................................................................................................................

Da, asta e, de aici de pe ultima treaptă a scării de lemn care duce spre podul casei lumea se vede ca o sferă uriașă de foc nu-mi rămâne decât să zâmbesc și să ard mai departe.


ascultă acest fragment în lectura autoarei

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!