Deși pare incredibil, Providența a distribuit sfințenia la toate „nivelurile” corpului social. În plin ev mediu masculin, printre sfinți întâlnim chiar și femei. Unele văduve, altele măritate. Situație în care, neapărat trebuie să fie și mame. Dar nu orice fel de mame, ci mamele unor fii de excepție, (niciodată fiice de excepție!). Copii obișnuiți poate să zămislească orice femeie, nu e motiv de mândrie sau sfințenie. Nici măcar în cazul unor martire sacrificate pe altarul căsătoriei.
O biografie ieșită din scriptoria unei mănăstiri benedictine flamande, pe la 1113, relatează meritele contesei Ida de Bouillon. Povestea începe, ca toate poveștile, cu anii copilăriei, cu toate semnele prevestitoare ale unei existențe „exemplare”, continuă cu perioada adultă și faptele care au marcat-o și se încheie cu clipa morții, urmată de miracolele săvârșite post mortem.
Năcută pe la 1040, Ida era fiica ce mare a ducelui de Lorena, Godefroi al III-lea și a unei „mame nu mai puțin distinsă”, favorizată așadar, prin naștere „de putere și avere, două din atributele nobleții”. Nimic nu este ieșit din comun în viața acestei prințese. Nimic în afară de faptul de a-l fi născut pe Godefroi de Bouillon, viitorul rege al Ierusalimului. Chiar am impresia că biografii Idei s-au simțit stânjeniți de faptul că nu au găsit în dosarul ei, ca principal argument de sfințenie, nimic altceva decât aptitudinile sale procreatoare. S-au descurcat totuși, cu ce au avut la îndemână.
Momentul în care, în 1057, Ida devine din fecioară soție, constituie prima etapă importantă a acestei biografii, morala propovăduită fiind, firește, ceea a împlinirii feminității în căsătorie. Autorul textului are grijă să arate că trecerea a avut loc conform uzanțelor. Bărbatul care a luat-o de soție, Eustache II, conte de Bouillon descindea „din sângele lui Carol cel Mare”, era văduv și „nu avea copii legitimi de parte bărbătească”. Își obține nevasta, cu decență. Nici vorbă de răpire sau seducere. Negociază. Cu tatăl Idei, „stăpânul de drept” al prințesei. Odată târgul încheiat, Ida este livrată soțului, la Bouillon (Boulogne), unde are loc nunta.
Prin căsătorie, Ida își desăvârșește virtutea ca model al bunelor soții, supusă soțului – așa cum înainte fusese supusă tatălui – „care o susține și o ghidează în ceea ce este bine”. Ascultătoare, deci. Docilă. Cum altfel să-ți imaginezi că o femeie poate accede la sfințenie fără să țină seama de soțul ei, bunul sfetnic? Tot în căsătorie, Ida rămâne, cu toată supunerea ei dorințelor bărbatului, „castă” totuși. Castitatea dovedindu-se încă o virtute care conduce la reușita unui mariaj. Dar, oamenii nu se înmulțesc precum albinele și Ida naște copii, respectând însă preceptul apostolic, adică: „folosindu-se de bărbat ca și când nici n-ar fi avut”. Fără nici o tresărire a simțurilor sau a sufletului, ca la o fertilizare in vitro, îmi închipui. Oricum, căsătoria nu era locul a ceea ce se definea pe atunci a fi dragostea. Și, pentru că soților le este interzis să se arunce unul în brațele celuilalt cu ardoare, principalul merit al Idei a fost maternitatea. Întreaga viață a Idei se organizează deci într-o celebrare a nașterii. Ea a adus pe lume trei băieți (despre fete, textul cronicarului nu spune nici un cuvânt!), dintre care, unul a fost Godefroi de Bouillon. A născut și a hrănit la sânul ei copii „de parte bărbătească” și a dovedit că sfințenia uniunii conjugale se măsoară prin gloria bărbaților care sunt rodul acesteia. Nu este lăudată pentru că și-a hrănit spiritualicește fiii sau pentru că i-a educat pentru viitoarele lor fapte celebre, ci pentru că i-a alăptat. Asemenea unei vaci. Chiar dacă acestei vaci, ulterior i se va recunoaște sfințenia. Toată considerația ce i se arată la bătrânețe, toată miasma de sfințenie care se răspândește în jurul ei și se va păstra și în mormânt, Ida le datorează fiilor ei. Nimic prin sine, totul prin ei. Către 1070, Ida rămâne văduvă, „lipsită de sprijinul unui bărbat”, „bucurată însă de noblețea fiilor săi”, „îmbogățită de iubirea de Dumnezeu”. Sub autoritatea lui Eustache al III-lea, cel mai mare dintre fii, virtuțile mamei continuă să se perpetueze. Mereu prolifică, Ida năștea acum prin banii ei. Cu „înțeleptul sfat” al fiului, sub puterea căruia trecuse, restaurează, reconstruiește și construiește mănăstiri. Mănăstiri pentru bărbați. Carnală sau nu, cea care contează din nou este „partea bărbătească” dintre copiii ei veniți pe lume. Când în fine, trece de sub tutela fiului sub ocrotirea starețului de la Chapelle Sainte Marie, unde a debarcat-o familia pentru care devenise inutilă, Ida psalmodiază cu moderație și „alăptează” din nou. Hrănește comunitatea monastică, servind bărbații „așa cum este bine ca femeile să nu înceteze să o facă”. Dixit cronicarul și, orice comentariu cred că este de prisos...