De dimineață am avut o inimă rea. Adică simțeam în piept o ceață nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La școală am băieți în clasă. Nu sunt prea deștepți. Adică nu la note ci așa în general. Uneori sunt răi. Învățătoarea a întârziat la oră. Nu știu de ce. Dar m-am plictisit așteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Și am început să alerg și eu prin clasă.
Eu sunt cuminte. Dar mai alerg câteodată. Când alergăm, râdem foarte tare și uităm de toate. Colegii mei ies pe holul școlii. La început tiptil, pe urmă cu râsete cu tot. Lângă ușa clasei noastre este ușa de la clasa celor mari. Ei au biologia. Eu nu știu ce-i biologia, dar are coperta cu animale. Este frumos să înveți pe o carte cu animale. Băieții din clasa mea bat la ușa celor mari și fug. Profesoara lor iese de mai multe ori și nu vede pe nimeni.
Mă duc și eu pe hol. Unul bate cu pumnul în ușă și fuge repede. Vreau și eu să fug dar nu mai apuc. Profesoara a ieșit și m-a prins. Inima îmi bate foarte, foarte repede, și în capul meu este cineva care-mi spune:
„N-o lăsa să pună mâna pe tine!
Mușc-o!
Fugi!”
Dar eu nu pot face ceea ce-mi spune cineva din capul meu. Colegii mei stau cuminți în bancă. Și mă privesc bucuroși că n-au fost ei prinși. Eu nu sunt bucuroasă.
Vreau să-i spun că nu eu am bătut. Dar profesoara mă ia de ureche și mă târăște la cancelarie. O urăsc. Este mică de statură, cu părul de cânepă, lung și cu gura mare. Are pantofi cu toc, dar tot mică e. Deschide ușa verde. Eu nu am fost niciodată aici. În mijlocul cancelariei este o masă lungă ca la prasnic. Are o față de masă roșie. Aici e mai cald ca în clasă. Învățătoarea mea e lângă sobă. Toți se holbează la mine. Parcă l-au văzut pe dracu’.
Ce s-a întâmplat? Învățătoarea mă privește pe sub ochelari. Îmi vine să intru în pământ când mă privește așa. Profesoara mică spune, băgându-mi un pix în obraz, că sunt nesimțită și i-am deranjat ora.
Vreau să spun că nu e adevărat dar cuvintele nu ies pe gât. Cred că se duc în burtă. Prin părul meu cârlionțat trece mâna celor din jur, care mi-l smulg, de câte ori aud cuvântul „nesimțită”.
Nesimțiți sunteți voi că nu mă lăsați să vorbesc!
Obrajii îmi ard și două lacrimi apar la coada ochiului.
„Nu, nu plânge!” aud iarăși în cap vocea aceea străină.
„De ce?”
„Numai proștii plâng!”
Las capul în jos și intru într-o muțenie hotărâtă.
Vorbește!
Spune!
Dar eu nu am mai putut spune nimic. Gura mea era plină cu ură. Ura e cam amară și un pic sărată de la lacrimi.
M-am întors în clasă cu învățătoarea în urma mea și colegii mei sunt foarte
cuminți. Nu recunoaște nici unul adevărul. Dacă aș fi mai mare, i-aș bate pe toți la rând, până ar spune adevărul.
La sfârșitul orelor am plecat acasă. Cu un bilet pentru mama. Este poftită la școală. Mi-am lăsat ghiozdanul pe pat și am ieșit pe prispa casei. Stau rezemată de perete și privesc cerul înnorat, prin via de la streașină. Oftez. Inima mea este mică, mică de tot. Poate că nici nu mai am inimă. Pun mâna pe piept, speriată, și o aud tic-tac, tic-tac, bate foarte, foarte repede. E acolo! Ce bine că n-a plecat în altă parte. Oamenii nu pot trăi fără inimă. Devin uscați.
Am luat un strugure și l-am mâncat încet, boabă cu boabă.
Cum să-i spun mamei? O pasăre cântă pe gardul de la grădină. Gardul e ud și pasărea habar n-are. Ce bine-ar fi să fiu și eu pasăre...să scap din această încurcătură!
Picioarele mele sunt moi, ca lâna, și tremură, dacă mama nu mă va crede?
Lacrimile din ochi se duc în gură și mănânc struguri cu lacrimi cu tot. Așa am simțit eu ce-i frica și am vrut s-o alung, să nu mai tremur și i-am dat biletul mamei. N-am bătut eu în ușă!