agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-01 | |
Carla și motanul
A fost odată, ca niciodată... Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o fetiță care se numea Carla. Ea era foarte cuminte și foarte frumoasă. Avea ochii albaștri, albaștri, ca marea, părul galben, galben, ca spicul grâului și gura mică și rotundă, ca o cireașă coaptă. Era așa de frumoasă încât copacii din livadă se înclinau la trecerea ei pe acolo, iar florile îi dădeau bună- dimineața și o strigau neîncetat. Și fetița aceasta nu stătea cât era ziua de lungă. Ea locuia într-o căsuță care păstra încă urmele unei căsuțe frumoase și cochete împreună cu tatăl ei. Pereții odinioară albi imaculat erau acum scorojiți și umflați de ploi și vânt; obloanele altădată roșii erau acum negre- vineții. Nimic nu mai amintea de veselia de demult din această casă, în afara unei ferestruici din pod, care parcă zâmbea tot timpul. Dar tatăl ei devenise un om rău, ba chiar leneș. Niciodată nu făcea nimic. Stătea întins pe pat toată ziua. Uneori nici mâncare nu-i trebuia, atât de leneș devenise. Pentru că fusese un bărbat înalt,blând și frumos. Carla devenise foarte tristă. Nu putea să vorbească decât cu motanul ei, Maximilian. Și după ce termina treburile casei, îi povestea lui Maximilian tot ce o supăra pe ea și avea pe suflețelul ei nevinovat. Și îl scărmăna pe Maxi, pentru că ea așa îl alinta pe motanul ei, motanul ei cel frumos, pufos și puricos. Daa, din păcate acest Maxi avea purici, iar Carla nu știa cum să-l facă să scape de ei. Din când în când, o chema pe găina Dopică să-i ciugulească puricii din blană. De multe ori, ca să-l tachineze, îi zicea Maxi Puricosul; iar Maximilian nu se supăra deloc. Începea să toarcă, se întindea cât era de lung, pentru că vreau să vă spun că era un motan mare și negru, cu ochii verzi și sticloși. Privirea lui devenea uneori foarte aprigă, iar Carla văzuse că acest lucru se întâmpla mai ales când tatăl ei se răstea la ea. Avea în piept un mic smoc de blană perfect albă, strălucitoare, argintie, puțin tocită însă, pentru că începuse să îmbătrânească. Avea chiar și o coadă ruptă din cauza luptelor pe care le ducea seara cu ceilalți motani, care ar fi vrut să vină să-i atace teritoriul și farfurioara lui cu lapte pe care Carla i-o dădea în fiecare seară. Maximilian știa că uneori Carla nu mai bea ea lapte doar ca să-i dea lui puțin din puținul ei. Dar așa sunt prietenii adevărați. Iar ei doi, erau doi prieteni adevărați. Carla îi zicea mereu motanului ei cel iubit: -Maxi, să știi că într-o bună zi, să știi că noi doi o să plecăm de aici. Să știi că o să te iau de aici, că nu mai putem răbda urâciunea tatălui meu. Pe când trăia biată mama, ce bine o duceam amândoi... Și Maximilian parcă ar fi înțeles-o. Ori de câte ori îi zicea Carla astfel el torcea și mai tare și se uita cu ochii lui verzi, pătrunzători la ea. Parcă spunea: -Să știi, micuțo,că eu aștept de multă vreme clipa asta. Să-mi dai doar un semn, și gata, fugim amândoi în lumea largă. Și uite așa treceau zilele și nopțile lor. Treceau foarte greu. Cei doi prieteni erau nedespărțiți. Oriunde mergea Carla, mergea și Maximilian. Carla trebuia să deretice prin casă, să aducă apă de la fântână, să facă de-ale gurii și să spele rufele la râu. Motanul ei era prieten adevărat. Ii ținea companie pretutindeni. Ba uneori, o ajuta și cu coșul de rufe, pentru că era foarte greu, iar Carla era foarte subțirică. -E foarte ușor azi coșul, Maxi! Oare de ce? Maxi, hai urcă și tu cu mine scările, Maxi. Și a trecut vara cea frumoasă și călduroasă, cu flori vii și păsări cântătoare. A venit toamna cu burnițele ei, friguroasă și mohorâtă. Florile și ele s-au schimbat. Sunt mai puțin mirositoare și mai ursuze. Se trezesc mai greu dimineața și abia dacă reușesc să-și ridice capul din barbă până la prânz. Carla avea de făcut acum și focul în sobă.Și muncea toată ziua, pentru că acum trebuia să aducă și vreascuri din pădure. Într-o zi geroasă de crăpau pietrele, de-ți era mai mare mila de ele, Carla a venit cu rufele să le spele în casă, și apoi a ieșit cu ele afară să le întindă. -Fato, zice tatăl său care era întins pe pat lângă sobă, du-te și pune-le sus în pod. E foarte frig afară, nu vezi că stau să crape pietrele? De când murise mama ei, Carla nu mai auzise o vorbă bună în casa aceasta de la tatăl ei. Oare tata începuse să se gândească puțin și la ea, la copilul lui, pe care îl alintase de atâtea ori înainte și cu care se jucase atâtea jocuri minunate? A luat coșul și a început să urce scările podului.Maximilian după ea.Și mai urca o treaptă și motanul după ea. Și tot așa, până au ajuns la ușa podului. -Ah! Ce greu a fost, Maxi.Vezi? Azi tata mi-a vorbit. Nu i-am mai auzit glasul de foarte multă vreme. Azi se fac șase ani de când a murit mama. În fiecare zi mă gândesc la ea. -Mrrrr! Mrrrr! Motanul Maximilian a tors în semn de aprobare. Ochii i se umeziră. -Și mâine, Maxi, se fac șase ani de când te am pe tine. Motanul meu iubit! Motanul meu iubit! Tu ești cel mai iubit motan din câți există sub soare! Carla îl mângâia pe motan pe cap cu o mâna ușoară și moale, dar fermă în același timp. Îi dădea părul de pe cap în răspăr, iar motanul se bucura nespus de mult. Se întindea și mai bine. Carla împinse ușa podului cu palma mâinii. Era o ușă mâncată de carii. Vopseaua, roșie altădată era acum cenușie, urâtă. Își strecură capul prin deschizătura ușii. Era întuneric beznă. -Max! Maxi! Puricosuleee! Unde ești? Maxiii! Maximilian! Carla își făcu curaj și păși înăuntru. Trosc! Scââârț! Dușumelele vechi trosneau din toate încheieturile.A început să pipăie în aer să găsească ceva. Orice. Pipăia aerul de jur împrejur. -Hiii! M-am speriat! Un opaiț să fie oare? Da, e un opaiț. Scoase un chibrit din buzunarul șorțulețului cenușiu, murdar și tocit de atâtea spălări. Lumina era foarte slabă. Foarte slabă. Înaintă. Facu un pas. Apoi încă unul. -Uite rochia de mireasă a mamei! O știu! O știu! Ce frumoasă e... Dar oare ce caută aici? Uite-i și pantofii... Ce frumoși sunt!... Și florile din păr... Dar uite că sunt încă proaspete și miros foarte frumos... Ce bine îmi vine rochia asta... Și pantofii... Hmmm! Sunt puțin cam mari, dar ... uite că acum mi se potrivesc perfect! Ce bine! Ce minunat! Carla făcea piruete de bucurie. Se opri la un moment dat din cauza unei lumini puternice, orbitoare. Bucuria ei fusese fără margini. O copleșise de-a dreptul gândul că purta rochia mamei ei. În acea lumină vede pe cineva cunoscut. -Cine să fie oare? Era Maximilian, motanul ei. De jur împrejurul lui era o lumină de dincolo de timpuri. Carla se freca la ochi și nu-i venea să credă. Care va să zică, el era cel care o ajuta la rufe. Datorită lui i se părea coșul mai ușor și păstra vie amintirea mamei lui. -Maxi, ca faci aici! Maxi, ce te doare? De ce ești așa strălucitor? Hai să-i spunem tatii. Carla a dat să se întoarcă pe călcâie și să fugă într-un suflet la tatăl ei și să-i spună ce se întâmplase cu Maxi al ei. -Carla! Carla! Ce e tati, ce ai visat? Mergem la mama și o să ne treacă. Ai visat doar... Ai visat... Uite și Maxi motanul tău e aici cu tine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate