Agapa inocenților VII
La castelul de vânătoare al demnitarilor de partid se adunase o gloată destul de numeroasă și aștepta cu nerăbdare plecarea la mistreți, cu un soi de fală nedisimulată mai cu seamă pentru onoarea de a fi în compania unor astfel de personalități decât pentru beneficiul în sine de pe urma acestei acțiuni. Arme de vânătoare au Generalul, Ovidiu, Druță și încă vreo trei-patru granguri din organizațiile de partid Bihor și Satu-Mare, domeniul întinzându-se de o parte și de alta a limitei de județ. Stelian este deosebit de meticulos în tot ceea ce face, așa încât ține în mod special și la caracterul spectaculos al serbării: corni, câini, hăitași îmbrăcați în costumele tradiționale românești, ungurești și șvăbești ale locuitorilor din zonă.
La amiază se servește un meniu de picnic la mese improvizate din crengi cioplite cu îndemânare de către pădurari. Generalul nu-l slăbește din ochi pe Ovidiu, ținându-l mereu în preajma sa și a fiicei sale. Sunt grupați toți trei la un capăt de masă, neglijându-i pe ceilelți printr-o atitudine studiată de reprezentanți ai puterii absolute, în preajma cărora se accede numai în împrejurări cu totul excepționale. Un alt grup îl formează ofițerii și secretarii de partid care mănâncă și beau copios, vorbind degajat, fără să-și facă nici un fel de complexe, iar mai la o parte milițienii, militarii, pădurarii și civilii printre care se amestecă, aparent întâmplător, Georgeta și Druță.
-Mituțuu lui tătuțu, i se adresează pe un ton exagerat de alintat, nu vezi că nu avem nimic în sticlă?
-Gata, că iar vă îmbătați! refuză Letiția categoric. Aici eu sunt comandantul.
-Lasă, dragă, că atunci s-a întâmplat din întâmplare. Ne crezi mormoloci, ce dracu?
-Tu c e zici, Ovidiu? îl încotește ea șmecherește:
-Să ne mai dai o picătură-două, că n-o fi foc.
Generalul explodează de bucurie, deosebit de flatat de atitudinea lui atât de sănătoasă în compania unui superior:
-Vino-ncoace să te pup, pentru că ești băiat deștept, așa cum și trebuie să fie, de fapt, pretendentul la mâna fiicei mele.
Toți cei prezenți remarcă gestul și îl urmăresc mai degrabă cu invidie. Vasile alături de nevastă-sa, în grupul milițienilor locali, bombăne pe față, nemulțumit pentru că fratele său ține mai mult la "mucosu ăsta" decât la el.
-Dacă ar ști el cine-i Ovidiu, i-ar da o labă-n cur, pufnește cu năduf.
-Lasă, nea Vasile, că nu-i om rău, caută să-l linișteasă șeful de post.
-Nu zic io că-i rău, da, dacă ai ști dumneata ce vorbește el de politica partidului, atunci...
-Ce vorbește?
-Că-i proastă!
-Nu mai spune! Ia dă o decllarație scrisă și ți-l aranjez cât ai zice pește, că vorba aia, până la Dumnezeu te mănâncă sfinții.
-Nu dau declarație, pentru că tată-său și mă-sa-s oameni de omenie...Altfel...I-am văzut eu plângând ca la mort pentru chestiile astea.
-Zău, mă? Ia să-l vedem noi mai de-aproape, că eu știam că-și vede de treabă pe la școală, că-i membru de partid.
-Este membru, din obligație, da, altfel, zice că ne conduc analfabeții care au distrus țara atât de rău, că nu-și va reveni în 30-40 de ani.
-Atunci?
-Singura salvare rămâne doborârea regimului și scoaterea comunismului în afara legii.
Șeful de post fluieră stupefiat și fața i se alungește într-un rictus dureros ca și cum ar fi înghițit o castană fierbinte.
-Astfel de oameni n-au ce căuta în raza mea de activitate. Îl pun eu la punct, nea Vasiole, chiar dacă ar fi nepotul lui Mihai Viteazu.
La câțiva pași de ei, Giurcă, cu berea în mână, recită precum versetele din Rozariu, Hagi, Lăcătuș, Manea Mănescu, Zelea Codreanu, Armand Călinescu, Ion Antonescu, Dudu Georgescu...
Letiția aduce vodca, toarnă în pahare și ciocnesc toți trei.
-Pentru voi, toastează Generalul.
-Pentru noi, încuviințează Ovidiu, cuprinzând-o pe Letiția de mijloc și sărutând-o tandru pe frunte.
-Mă voi strădui să vă dau tot ce poate avea omul în viață referitor la bunuri materiale, dar mai presus de astea vă voi da PUTEREA.. Cu excepția voastră, nimeni nu mă iubește, în schimb toți se tem de mine pentru că dețin puterea și din cauza asta nu-mi ies din vorbă, se lingușesc și se târâie la picioarele mele. Deși uneori mă dezgustă, apreciez slugărnicia.