agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-05 | |
Un simplu mulțumesc. Vroiam să îl iau cu mine, era singurul bagaj care să îmi încapă în bocceaua de visuri. Din păcate, nu l-am primit și-oricum uitasem să iau cu mine ceva de amintit. Ceva de drum. Ceva de acasă.
- Ai fi putut să rămâi. Așa-i. Aș fi putut. Dar nu puteam. Nu-mi stă în fire să poposesc într-un loc mai mult de-o viață. Ar fi prea monoton. - Nu ai mai multe vieți! Ce tot vorbești acolo? - Încă nu te-ai obișnuit cu vorbele ei în dodii? Aiurează, ca de obicei. De fapt, mica mea Conștiință, Rațiunea are dreptate. Nu am mai multe vieți. Dar nu vorbesc aiurea. Ca dovadă, nici măcar tu nu te-ai obișnuit cu mine, deși mă ai de-o viață. - Dacă mai repeți odată cuvântul, îți jur că o iau razna! - Hai, draga mea Rațiune, las-o în plata Domnului, are mintea odihnită. Cu atât am plecat... * - Camelia, mă ucizi cu zile! Mă gândesc că acum ar trebui să mi cer scuzele de rigoare. Probabil că politicos ar fi să îl rog să mă ierte, să fac o adevărată scenă demnă de Tragedia Greacă, dar la fel de bine aș putea să fac ceea ce-mi trece prin minte. Încă mai stau să mă gândesc uneori ce am văzut la el de i-am rămas atâta vreme alături. Posibil să am o afinitate crescută față de persoanele lipsite cu desăvârșire de apărare, ori poate am devenit prea leneșă ca să mai plec. Întorc alene privirea spre brațul lui subțire prins în breteaua prea întinsă a rucsacului greoi. Carnea-i rece și pielea-i învinețită de efort și durere aproape că mă fac să cedez la rugămintea din spatele vorbelor sale. Ar trebui să încetez, dar niciodată nu mă pot abține. - Nu mai avem mult, taci și rabdă! Îmi aud vocea parcă mai stridentă decât de obicei. Ocolesc fără succes privirea lui obosită și-o întâlnesc într-un târziu, implorându-mă să mă opresc. Las să-mi fluture un zâmbet trist pe chip și mă apropii de el, prinzându-i chipul în palmă și ștergând cu degetul mare sudoarea-i rece de pe frunte. Ochii-i verzi – prea verzi și blânzi – îmi înmoaie dârzenia cu care am pornit la drum. Afurisitul! Nu cred că prezența lui îmi mai este necesară. Mă ține în loc, mă face să întârzii la pasul următor, mă face să mă acomodez prea mult cu un singur om. Ar trebui acum să mă aflu deja dincolo de granițele țării, să petrec pe undeva prin Alpi cu doi salvamontiști și-o bețivancă bavareză. Unde îmi sunt planurile? Ruinate, desigur, dar chiar și așa... unde? - Te rog... Simt cum mă irită glasul lui prea smiorcăit, vocea-i dulce, rugămintea înăbușită de privirea mea tăioasă. De ce a mai venit după mine, dacă tot știa că nu îmi va face față? Cu o suflare adâncă mă apropii de el și mă aplec să-i iau rucsacul din spate. Când apuc de breteaua roșie de lângă gâtul lui se smucește și se dă înlături lovindu-și coapsa de stânca din dreapta sa. Prostul! Mă roagă precum un mielușel ca mai apoi să refuze ajutorul. - Ce mai vrei? întreb eu răstit, vădit deranjată de jocul lui pe care nu pot să-l pricep de nicio culoare. Privirea lui stăruitoare mă face să mă înduplec. - Ce-i? Vrei să facem o pauză? Asta e? - Doresc... Ezitarea lui pare aproape copilărească. Mă gândeam că s-a învățat deja să fie direct cu mine, căci ar trebui să știe că nu sunt o persoană răbdătoare. De data aceasta, totuși, mă simt mai deschisă la suflet și la minte decât de obicei. Mâna sa fragilă mă apucă de încheietură și-i simt degetele subțiri strângându-mi pielea până la usturime. Celălalt braț al său se smucește din senin, cu forță, umflându-și venele de efort și durere și mă prinde de după gât trăgându-mă spre el. Își apasă buzele peste ale mele într-un sărut aproape brutal. Îmi trec mâna stângă de-a lungul brațului său și întâlnesc cureaua rucsacului care-i oprește sângele și-i învinețește pielea-i fină și albă. Mă las cuprinsă în îmbrățișarea lui și-i răspund la sărut, lăsându-mi limba să se plimbe după voia ei în gura lui umedă și moale. Mă eliberează din strânsoare și sărutul devine unul senzual, arzător, așa cum nu credeam că mă va face vreodată să tremur. Un fior îmi cuprinde șira spinării și mă opun valului cald din pântece care mă îndeamnă să mă dăruiesc toată. Mă retrag cu un salt neprevăzut și mă opintesc într-o stâncă. - Aș vrea să te am așa cum mă ai tu pe mine. Cuvintele lui, atât de clare și rotunde mă înspăimântă grozav. Niciodată nu mi-a vorbit așa de sigur pe el, așa de direct, așa de scurt și la obiect. Aș putea foarte bine să mă eschivez acum, să mă prefac a nu înțelege, dar prost nu e și s-ar prinde imediat de teatrul meu ieftin. - Și nu mă ai? - Dacă te-aș avea, nu te-aș mai dori poate cu fiecare părticică vie din corpul meu. Așa, nu fac decât să gem în surdină la auzul glasului tău, să-mi înfrâng dorința sub fiecare privire a ta, să te iubesc mai mult pe zi ce trece... - Prostii, dragule, iubirea se consumă în acele câteva secunde de amor intens și-adevărat. Restul sunt doar vorbe. - Îmi pare rău, Camelia... eu sunt nefericit că nu te am. Tu ești nefericită că mă ai doar pe mine și în rest nimic. Când te vei mulțumi doar cu prezența mea, atunci îți vei îndeplini misiunea și mă vei fi salvat. Fericirea ta îmi dă viață. Îl privesc așa, în neștire, și-mi pare-o viață de când îl știu, dar nu-l cunosc cu-adevărat. De fapt, eu nu cunosc pe nimeni. Cu toate acestea, el pare să mă ghicească destul de bine – sunt mai nefericită decât am fost vreodată și asta pentru că între timp am învățat ce-i fericirea. El m-a învățat ce-nseamnă. Desigur, nu va afla niciodată. - Atunci ai grijă să nu cumva să mori, răspund eu mai în doi peri, ocolind sinceritatea ce-mi dă târcoale. Acum dă rucsacul ăla încoace, te strivește cu totul. Îl smulg fără a ezita din spatele lui, eliberându-i brațele de încleștarea bretelelor. Cu o ușoară sforțare îmi trec o bretea pe după umăr, dar în clipa imediat următoare mă simt doborâtă de trupul lui subțire. Împinge ghiozdanul cât colo și mă cuprinde de după talie, răsturnându-mă cu totul. Þărâna îmi intră pe sub haine, iar degetele lui subțiri își adâncesc unghiile în carnea mea, sfâșiindu-mi pielea de pe spate. O durere incomensurabilă ia naștere în pieptul meu atunci când îmi aspiră tot aerul cu un sărut. De ce mă torturează așa? Nu știe că nu are voie? Eu sunt singura care poate pune piciorul în prag, numai eu trebuie să controlez lucrurile. De ce se opune regulilor abia acum? Numai pentru că suntem atât de departe de civilizația care m-ar putea apăra de orice încercare a lui de scăpare din ghearele egoismului meu? Hainele cad, pe rând, sub îndemnarea palmelor sale, iar eu încetez a mă mai opune, câtă vreme trupul lui îl înăbușe pe al meu cu greutatea straniu de mare pentru o înfățișare așa de palidă. Îl las să-mi contureze corpul cu buzele, măsurându-mi fiecare bucățică de piele, așa cum numai el știe să o facă. Mă simt devenită peste noapte din stăpână stăpânită, dar pentru prima oară în viață senzația îmi face plăcere cu adevărat. Să fie el singurul care să mă poată face să trăiesc cu mine însămi? * Probabil că puțini m-au înțeles vreodată. Parțial, posibil, dar cu adevărat... nimeni. E ciudat cum tocmai aceia care sunt cei mai simpli sunt cei mai neînțeleși, așa-i? - Iar vorbești de una singură? Conștiințo! Abia dacă te mai recunosc! Unde au rămas bucuriile simple? Când te-ai schimbat așa? Nici măcar nu mă mai asculți... - Oh, nu, dar mă prefac foarte bine, nu? Ești un maestru în arta actoriei! Dar îmi lipsești atât de mult... - De când nu mai ești așa imparțială, mă gândeam că te mulțumești cu Rațiunea. Dar cum ea nu e aici... Mă acuzi că aș fi părtinitoare? Dar nu tu ești cea care mă face să aleg? Oh, revino-ți în simțiri, tu ești cea care mă îndeamnă întotdeauna! - Așa-i, dar tu alegi pe cine urmezi. Conștiința sau Rațiunea. Întotdeauna va fi așa. Ca în ziua aceea... mai ții minte? * O dorință aproape carnală mă cuprinde și mă copleșește, învăluindu-mă cu o stare de nostalgie. Mângâierile lui sunt precum niște pansamente calde pe un trup rănit. Mă la în voia degetelor lui și cuprind în palme chipul efeminat al bărbatului căruia sunt gata să mă dăruiesc cu toată ființa mea. Niciodată nu a mai fost așa. Toate sufletele chinuite pe care am încercat să le ajut în felul meu... erau diferite. Dar el... are ceva cu totul aparte. E singurul care m-a făcut să stau atât lângă el, singurul care mi-a înmuiat genunchii doar cu o privire. - Camelia, lasă-mă să te am. Vocea lui îmi naște fiori pe șira spinării, așa cum nuanțele baritonale prelucrate cu inflexiunile corzilor răgușite reușesc să izvorască din gâtul și pieptul lui parfum de sunete. Îl simt cum își îngroapă chipul în părul meu, trăgând cu nesaț aer în piept, ca și cum și-ar dori să păstreze pe veci amintirea trupului meu. - Te las, răspund eu, dar vorbele îmi sunt înăbușite de un nou sărut, mai posesiv și totuși mai suav decât cele anterioare. E ca și cum ar respira prin ființa mea, iar eu m-aș lăsa folosită pentru a-i dărui viață. Viața pe care am încercat mereu să i-o ofer, așa cum am putut. Așa cum am înțeles eu. * Vorbeam de oameni simpli. - Așa deci. Scumpa mea Rațiune, tu știi ce ar trebui să fac? Oare el e cu adevărat special, sau mă înșel? Ar trebui să refuz acest supliciu, să mă opun dorinței doar pentru a păstra ceea ce eu consideram a fi un scop nobil? - Ești chiar convinsă de nobilimea lui? Ești sigură că nu inventezi scuze pentru a te scăpa de un angajament adevărat? Am rămas lângă el până acum doar pentru a-i face un bine. Are nevoie de mine. Dar eu ar trebui să mă descurc și fără el. Așa era stabilit. - Uneori, planurile o iau puțin razna. Nu avem de ce să ne opunem. Poate că ți-ai găsit în sfârșit locul și misiunea ta a luat sfârșit. Nu ai de unde să știi. Conștiința mă îndrumă să aleg pe cine voi urma. - Ah, copila mea, uneori nu tu faci alegerile. Sunt clipe în care Destinul îți scapă de sub conducere și pune stăpânire pe întreaga ta ființă. Poate că acum ar trebui să te încrezi în Ursită. Ursită? Poate? Sunt multe variabile în viața mea. - De aceea e atât de savuroasă. * Mai sărut odată ceafa celui iubit, răsfirându-i pletele cu jocul degetelor. Cuprind din nou trupul fragil în brațele mele, bucurându-mă de căldura izvorâtă din interiorul corpului fierbinte încă după efortul de mai devreme. Să fie Destinul, deci. Să fie! Dacă Ursita e cea care mă vrea acum departe de el, ea să se facă vinovată pentru ce va fi. Îl iubesc și mă mulțumesc doar cu el. Amarnic însă, ea mă vrea departe. Mă vrea nesigură, mă face să mă îndoiesc de credința lui, de adevărul spuselor sale. Și dacă... dacă nu va fi fericit să se trezească lângă mine? Numai gândul mă repugnă, nu aș putea să mai sufăr o decepție. Am redus totul la lucruri simple tocmai ca să mă feresc. Ar fi prea crud să o iau de la capăt. Eliberez din strânsoare brațele sale albe și-l mai privesc o ultimă dată înainte să plec. Nu ar putea trăi cu mine, nici măcar eu nu o pot face. - Spune, iubitule, ai auzit vreodată de psihedelism? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate