agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1154 .



...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vlad marmureanu ]

2008-08-12  |     | 



Ieronim a deschis cu două degete fereastra. S-a întins peste pervaz ca o pisică tăiată în două, a împins cactusul slăbănog spre stânga și, cu ochii plecați, a mai rămas o clipă astfel suspendat doar cât să se creadă întreg și să se gândească la ziua ce abia începuse. „O să plouă”.
A ieșit cu capul gol și fără papuci. Era negricios și slab, cu ochii mici și cu pielea arsă de soare și de alunițe portocalii. După ce a dat drumul la rațe cu seaca tăcere combinată cu nerăbdare cu care aștepți un musafir nou, a deschis poarta și a ieșit în drum. A inchis ochii si a ascultat. S-a aplecat si a luat in pumnul sau osos o bucata de pamant puternic, umed, care inca isi mai batea viata acolo, intre degetele sale.
S-a întors în cameră. Din cameră se ajungea direct în curtea mare printr-o ușă de lemn negru, pe care crescuse mușchi ca o perucă verde. Înainte de a ieși în curte, Ieronim a îngenuncheat spre peretele dinspre est. A murmurat de trei ori „Tatăl Nostru”, strângând bine ochii ca să nu-și uite rândul și să mânie pe Dumnezeu. Apoi a ieșit pe treptele de ciment, amintindu-și : „Ascunse și pecetluite”. În pragul de pământ tare și umed, a simțit pentru ultima oară gustul alb de soare, un gust de vant si de frig, de zbor intins si de leganat.
Afară era frig. Curtea era și ea goală împrejmuită de un gard negru și dădea printr-o poartă spre casa cea mare. Ieronim s-a dus direct la țarcul iezilor. A văzut că locul era pustiu și s-a gândit că nu se treziseră încă. Pe jos, furnicile se îngrămădeau nebune. „Ploaie”. A strivit mușuroiul, călcând cu talpa goală și strângându-l cu toți mușchii. Imediat a simțit mii de înțepături, licăriri scurte și stinse și, pe loc, goana spasmatică i se urcă în pântece.
A fugit până a tăiat și ultima zvâcnire. Atunci s-a oprit și, cu pasionată resemnare, a îngenuncheat din nou. Era în mijlocul viei și avea 21 de ani. Ar fi vrut să se oprească mereu ca acum și să fie tăcere. A privit în jurul său. Strivit sub cerul care se îndoia și el rece sub o armată de creaturi de fum, ridicîndu-se mereu din pământul acela pe care îl știa așa de bine dar care totuși dimineața îi părea straniu și periculos, păgân și fascinant. Și-a lipit obrazul de crusta neagră și umedă și pentru câteva clipe a rămas așa, ghemuit, ascultând. Cu perfectă uimire ochii rotunzi îl priveau.
S-a ridicat, a apucat o sfoară și i-a legat-o de coarne. Nu putea să nu remarce frumusețea animalului. Blana albă lovea cu decisă neobrăzare în umoarea neagră a nopții, iar privirea aceea, privirea aceea i se lipise de piele, îl prinsese în brațele ei, îî umpluse plămânii cu suflul ei lichid. La doi pași, o cioară plana pe iarba udă și iarba se închină cu resemnare. Þinea în cioc un șoarece încă viu, cu ochii scoși. N-a auzit cântecul primului cocoș. Tăcerea pustie, cireșii ațipiți sub ploaie, satul încremenit în zorii nemângâiați, i-au dat senzația de pustiu. Dar știa că azi o să plouă. O să plouă, în sfârșit. Iar lui îi plăcea ploaia. Și-a amintit de zilele petrecute în clopotniță privind ploaia, furioasă și ireală.
De când venise, auzise în fiecare dimineață cântecul cocoșului la ora aceea, mândru și gras, pe o buturugă lângă o poartă rosie, două case depărtare. Satul avea viața lui. Întâi căruțele țiganilor la ora patru și treisprezece minute; apoi cocoșul; apoi copiii lui Dumitru să ia vitele, cu tălpile lor de lut și bălegar crăpat, ca niște ghete modelate stângaci. Apoi tacere incordata si asteptarea.
S-a întors în curte, să toace iarba rămasă de ieri. Animalul l-a urmat. Purta niște pantaloni vechi și murdari pe care îi primise de pomană acum doi ani. Fruntea înaltă adăpostea ochi foarte negri, cu adancimi metalice si ritmice in bataia lor nervoasa.
-Iar au venit, a spus el obosit. A ridicat de jos o pasăre moartă și s-a uitat la ea cu durere. A dus-o apoi în grădină și a îngropat-o la trei metri de migdal. A mai zăbovit acolo, pe pământul moale și puternic și a privit înăuntrul acestuia. L-a privit cum se mișca și se frământa ici și colo în valuri mari sau mici, primind încă un suflet.

În casa cea mare, Dinu Mărcoceanu visa doi elefanți și o vacă. A deschis gura ca sufocat și a început să sforăie. Vaca îl privea clipind lent spre cei doi elefanți împodobiți cu lalele și mărgele albastre. Soția l-a înghiontit ca să se întoarcă pe o parte, însă el a scos un icnet prelung și a continuat. Atunci a cântat cel de-al doilea cocoș ca mătasea roșie vibrând în aerul lăptos.
Încăperea era întunecoasă și grea. Exista o singură fereastră mare spre est, cu perdele vechi, cumpărate de la Buzău, cu flori mari si găuri cu soare alb în loc de petale. Lipiți de perete erau un dulap din lemn negru de stejar, cu câte un ciucure portocaliu cu galben la fiecare mâner și o măsuță ascunsă dedesubtul unei oglinzi sparte, cu un cal fără un picior și o barză ciobită înălțându-se bolnăvicioase pe mileu. De peretele opus era lipit patul, așa că Dinu Mărcoceanu a trebuit să sară peste soția sa pentru a se da jos. S-a clătinat puțin, apoi a ieșit afară să-și fumeze țigara. Nu era un om bătrân, dar avea păr alb și copii mari. Privind în depărtare, zări în gradină ceva ce semăna cu un om ghemuit, ținând un sac alb în brațe. A rămas privind încruntat timp de două minute, după care a intrat greoi în casă. S-a așezat lângă nevastă.
-Vrei cafea, a zis ea, ridicându-se și potrivindu-și bulinele pe capot. Am făcut și ceai.
A intrat în bucătărie, între zgomote de oale și pahare.
-L-ai văzut, a întrebat el.
-Da.
A deschis un sertar din colț, din dulapul îmbrăcat în mușama cu flori, cu buzele strânse și cu ochii ei de viezure alert. El s-a îmbrăcat cu gesturi scurte și seci, s-a bărbierit și a ieșit din casă. „Azi nu-l mai primesc”, i-a spus ieșind pe ușă. S-a oprit în prag, încercând să respire aerul umed. Apoi a dus mâna la ochi, încercând să vadă prin ceața groasă care curgea din ceruri în fâșii. Când să facă primul pas, și-a dat seama că-și uitase pălăria și s-a întors. Nevasta era în fața ușii, privindu-l. S-a uitat la ea pentru o clipă, apoi a dat să iasă.
-Am visat doi elefanți și o vacă, îi zise, închizând ușa după el.
În fața treptelor l-a găsit pe Ieronim, cu o funie groasă în mână. Animalul l-a măsurat cu ochi mari, rumegând un fir de lalea roșie.
-Iedul ăsta al tău ar trebui tăiat, spuse.
Atunci, pentru prima oară, băiatul îl privi. La niciun om nu mai văzuse Dinu Mărcoceanu o astfel de privire. A văzut acolo ceva din strălucirea unei bestii rănite, însă o bestie frumoasă, ca un înger mort.

Acum doi ani apăruse la poarta lui. Un băiețandru înalt și palid. Purta niște haine vechi și rupte și avea ochii negri și scăpărători. Avea legat de o ață un ied alb ce nu avea să crească niciodată, care avea sa pască pe campul Bârnacioaiei în fiecare marți de la șase și cincisprezece și joia de la nouă. Veniți de nicăieri, înotand înecati prin noaptea aia vâscoasă din sat, murdari, cu pielea în dealuri de noroi întărit și crăpat și blana împodobită cu ghirlande de spini, pământii și frumoși. A zis că vrea să muncească și că nu vrea nimic, decât un loc unde să doarmă. Doar nu era să-l lase să plece. Așa că l-a primit. Și a fost de folos băiatul. Muncea toată ziua și nu cerea nimic în schimb. Atât numai că nu vorbea cu nimeni. Se închidea în odaia lui, o cameră mică în care se puneau sacii de grâu, cu podeaua de lut și cu un pat de paie care era acolo dintotdeauna, în care în urmă cu două luni și patru zile murise singur, în zorii zilei de 15 ianuarie Pajdo, câine negru-prăfuit, bătrân și surd și orb, sufocat în propria-i blană, după raportul doctorului Mitescu, veterinar și mecanic, pictor la comandă, liber profesionist. N-au observat mirosul decât după trei zile. Atunci l-au luat și l-au dus la groapa de gunoi, o vâlcea cu bunuri bune de aruncat. Un copil aflat în trecere ar fi spus că în acea zi o grămadă răsufla stins ca o blana gri cu o coroană de conserve și cutii de concentrat pe o extremitate ce s-ar fi zis a fi un cap cu gura deschisă și o privire înghițită fără ochi încremeniți de sticlă. N-au reușit să scoată mirosul nici acum. Se zice că ar fi fost un cap sublim și artistic. Nimeni nu a mai găsit capul.




































.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!