agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2723 .



Sudinski
proză [ ]
recuperari

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [George Vasilievici ]

2008-08-25  |     | 



........................................................................

Intenția acestei publicații este reabilitarea unui mare necunoscut al literaturii române, un autor practic desființat de regimul comunist, dar care este (după părerea mea) cel mai aspru "terapeut" al "disfuncției totalitare". El a scris în plin regim comunist o proză atroce și teribil de autentică, o adevărată incursiune în patologicul românesc, în culisele "omeniei", "sufletismului" și a "tovărășiei", oferindu-ne țesutul malign al unui "tradiționalism" cinic și primitiv. Scrierile sale sunt valabile și astăzi sau mai degrabă, sunt universal valabile și nu se referă doar la comunism. Nu întâmplător Laurențiu Ulici a spus despre "Guliver" (proza "forte" din volumul Rebarbor) că este "cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporană". Pentru cei interesați de o literatură nefardată, fără compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate în volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. În cele din urmă, acest prozator mi-a demolat convingerea că proza rusească ar fi mai "dură" sau mai "tăioasă" decât cea românească.

............................................................................ Mitoș Micleușanu



ALEXANDRU MONCIU SUDINSKI
REBARBOR
(1971)


GULIVER

Sunt tot felul de oameni pe stradă cu tot felul de sacoșe în mână
și ce-i mai rău e că nimeni nu știe ce se ascunde în ele: ardei grași, varză, tricouri sportive, dinamită sau șobolani.
Spun asta pentru că el avea o sacoșă, un sac murdar și-ncăpător în care de fapt nu se-ascundea nimic; s-a prezentat mamei ca igienist de la Deratizare și a întrebat-o dacă avem șobolani. Mama n-a știut ce să spună; tata era pe front și ea se speria mereu de orice; dar când i-a văzut zâmbetul bun, aproape neajutorat, și pince-nez-ul caraghios, și-a dat seama că nu trebuie să se teamă și i-a vorbit despre pod.
Dar el nu semăna a funcționar.
De pe-atunci mi-am dat seama. Arăta mai mult a professor sau poate chiar muzicant. În orice caz pince-nez-ul întărea impresia că e muzicant sau așa ceva și gândindu-mă la aceasta l-am condos pe scăriță în pod.
Acolo a-nceput să lucreze.
A cercetat întâi podul: metro cu metro, atent. Descoperi vreo patru-cinci găuri pe care le-astupă cu cârpe; o singură gaură rămase liberă.
Scoase din buzunar o spirtieră minusculă, apoi o tăviță și-o pungă cu praf. Presăsă praf în tăviță; praful era galben; aprinse spirtiera și-o potrivi dedesubt. Mai îmbrăcă niște mănuși scorțoase din piele maro.
Între timp, din tăviță ieșea un fum leneș și greu; podul se umplea de miros înecăcios.
Din celălalt buzunar scoase o plasă. Îngenunche și-acoperi cu plasa gaura neastupată, apoi începu să aștepte.
Stătea îngenunchiat și părea să asculte foarte adânc ceva; fumul se prelingea pe jos și era liniște. Avea un aer ciudat de scamator care pregătește un truc nou și nemaivăzut.
Brusc, în plasă năvăliră doi șobolani; se izbiră unul de altul înnebuniți și tăcuți.
Cu mișcări iuți și precise omul strânse gura plasei și, ridicand-o în aer, o scutură în sac. Strânse sacul cu cealaltă mână și-i călcă gâtul sub genunchi. Potrivi iarăși gura plasei pese gaură; în sfârșit, mă-nvrednici cu o privire.
“Ei?”
A apărut curând un al treilea șobolan, dar acesta era un pui. Omul l-a smuls din plasă apucându-l de coadă; cu un gest sec îl izbi cu spinarea de pământ.
“Ha!”
Puiul de șobolan agoniză puțin; rămase nemișcat.
Acum mă gândesc că trebuie să fi fost un tip pasional. Lucra în tăcere, absorbit, transfigurat, și numai din când în când își puncta partitura aceea de virtuozitate cu un “ha” sau un “he” scurt.
Toată treaba aceea l-a ținut câteva ore, timp în care se adunaseră în sac doișpe sau treișpe șobolani. În timp ce-l lega la gură, sacul pulsa.
- Se mușcă, zise, se bat între ei; ca toți dracii se bat; ar merita să-i vezi… - râzând spre mine cu dinții galbeni, murdari.
Făcuse o treabă bună și părea mulțumit; când mama a vrut să-i plătească, a refuzat.
- Îmi fac datoria, doamnă, spuse, și era a doua oară când cineva spunea că-și face datoria după ce tata plecase pe front.
- Drăguț puștiu’, m-a ajutat mult. Și are ochișorii ăștia vii și inteligenți…
A plecat.
Eu am fugit după el și am îndrăznit:
- Domnule, am spus, ce faceți acum cu ei? – arătând spre sacoșa cu șobolani.
Se uită la mine. Zâmbea. Parcă măgulit, sau poate doar amuzat.
- Ai ceva treabă? Dacă nu, hai cu mine: am să-ți arăt.
Pe drum n-am vorbit aproape de loc. Mă simțeam complice la o taină; eram mândru că mergeam împreună și el duce o sacoșă care se mișcă, iar oamenii nici nu bănuiesc că sacoșa e plină de șobolani.
Avea o casă frumoasă, cu o curte mare; în spatele curții, grădină cu pomi.
Am intrat înăuntru; acoloera o femeie; eu am spus “Săru’ mâna”, dar femeia stătea cu spatele și nu ne-a observat.
În cameră, la perete, era o cadă de faianță; camera nu părea a fi baie, căci era prea mare pentru așa ceva;
mai era și o masă în mijloc, o masă ca de spital, goală și acoperită cu mușama. Mi-a făcut semn să stau jos; între timp s-a spălat pe mâini și-a îmbrăcat un halat ponosit, cenușiu. Lângă perete era o cușcă cilindrică, lungă, făcută din sârme și table, cu tot felul de mânere caudate, ca de argint.
A ridicat cușca aceea și a pus-o oblic în cadă; cu un capăt pe marginea vanei, iar cu celălalt pe fund. A deschis la capătul de sus o ușiță; a pus sacul cu șobolani pe un scaun în dreptul ușiței și după ce l-a potrivit cu gura la intrarea în cușcă, l-a dezlegat.
Făcea toate lucrurile acestea cu un aer misterios, curiositatea mea îl stârnea se vede, tocmai de aceea nu-mi explica nimic; tăcea, se uita la mine, zâmbea.
Gâtul sacului zvâcni scurt; primul șobolan țâșni în cușca de sârmă; s-ar fi repezit în jos dacă nu l-ar fi oprit imediat un grilaj transversal.
Tremura.
Omulmanevră o manetă și din pereții cuștii se desprinseră două plăcuțe de tablă nichelate, nițel concave, care strânseră spatele și burta șobolanului, imobilizându-l. Animalul holba ochii, căsca: plăcuțele strângeau tot mai mult, căci omul învârtea continuu de manetă, apoi radicand grilajul din fața șobolanului începu să-l manevreze încet spre capătulș de jos, cu ajutorul altei manete. Plăcuțele glisau pe sârmele cuștii, iar sârmele ocoleau cușca astfel încât în partea ei inferioară șobolanul ajungea pe spate, cu labele în sus. Cu botul căscat, cu limba roză, puțin scoasă, șobolanul gâfâia. Priveam cu sufletul la gură toată operația aceasta, nu înțelegeam firește nimic. Dar el luă de după o cadă o foarfecă lungă și curbă și-ncepu să taie cu grijă piciorul din spate al șobolanului.
Am dus mâna la gură; țipătul nu era al meu, ci al animalului. Ceilalți șobolani se zbătură în sac. După asta, cu aceeași meticulozitate, îi tăie pe rand celelalte trei picioare. De fiecare dată când foarfeca ajungea la os, șobolanul se-ncorda, țipa mai scurt, mai ascuțit. Sângele curgea peste burta lui cenușie, se prelingea pe spate și-apoi curgea gros pe faianța albă a căzii.
Când picioarele fură retezate, omul deschise grilajul din partea de jos și cu un declic scurt îl eliberă dintre plăcuțe.
Șobolanul căzu în cadă, se zvârcolea, izbindu-se de fund.
Cada se murdărise toată de sânge, dar numai cada; admiram mâinile lui atât de albe, curate, cu vinișoare fine, albăstrii.
După ce închise ușița de jos, manevră îndărăt sistemul de plăcuțe: închise grilajul, readucând cușca la poziția inițială. Abia atunci se destines; răsuflă.
“Ei?”
Nu puteam spune nimic, mă uitam numai la el și era liniște, liniște. Șobolanul în cadă lipăia.
Totul s-a repetat încă o dată, și-ncă o dată, de trei, de șapte, de zece ori, până la urmă m-am obișnuit.
Șobolanii se izbeau de grilaj; se opreau, erau presați, glisați, răsuciți, amputați. Amputarea era operația cea mai delicată, el o făcea cu o foarte multă grijă. Din când în când dădea drumul la apă să se scurgă sângele. Când sacul se goli, în cadă era o grămadă de șobolani roșii și uzi, care săreau și se izbeau unii de alții. Omul începu să-și spele mașina.
- Grilajul al doilea trebuie uns, spuse, a ruginit și-ascultă prost de comenzi.
- Da, am spus, poate că trebuie uns.
S-a spălat apoi pe mâini, s-a șters și și-a aprins o țigară. S-a așezat pe scaun. Era oboist; a-nceput să fumeze.
- S-ar părea că ești uluit, zise, sunt sigur că nu ți-a plăcut. Asta însă pentru că nu știi nimic…
Vorbea cu mine, dar privea în gol, fuma și părea că vorbește singur.
- Du-te acasă, s-a făcut cam târziu. Dacă vrei, mâine îți arăt restul. Vii, ce zici?
S-a ridicat și m-a condus la ușă.
- Dar să nu spui la nimeni, auzi? și m-a privit fix și atent, cum știa să privească doar el.
A doua zi după masă, când m-am întorsm, am înțeles că uitase de mine; totuși m-a primit destul de politicos. Nu m-a maid us în camera aceea cu cadă, am stat de vorbă în camera cealaltă, unde fusese ieri femeia; m-a-ntrebat dacă fumez și mi-a spus asta foarte serios, ca și cum n-aș fi avut vârsta aceea de paișpe ani. Am luat o țigară și-am fumat împreună. N.am vorbit de loc despre ceea ce fusese ieri, ne feream să atingem subiectul acela. După ce am fumat am ieșit amândoi în curte, de-acolo am trecut în grădină.
Grădina avea în mijloc o împrejmuire de scânduri cam de înălțimea mea și de formă pătrată. El deschise poarta; am intrat înăuntru. M-am trezit într-un labirint de îngrădituri de lemn care împărțeau pătratul în diferite compartimente inegale.
Toate compartimentele erau vopsite în alb; nu văruite, vopsite. Podeaua era pardosită cu cărămidă roșie; înăuntru erau șobolani.
Mai întâi mi-a arătat șobolanii de ieri. Erau numai șase și fuseseră înfășurați în tifon alb, ca niște sugari. Prin tifon nu răzbătea nici un pic de sânge.
- Sângele se încheagă și se lipește de tifon, zise. Formează un fel de crustă. Ei, prin crusta aia nu mai trece.
Nu se zbăteau decât foarte rar, păreau amorțiți.
- Da’ unde sunt ceilalți?
Ieri erau treișpe sau paișpe.
- A, ăilalți… în altă parte; am eu un fel de “morgă” aici.
Morga era compartimentul imediat vecin și era murdară, căci șobolanii aruncați acolo nu erau bandajați și mânjeau cu sânge. Da, erau patru șobolani acolo, doi încă mai mișcau. Cioturile sângerate ale picioarelor le tremurau și, când se frecau dion greșeală de cărămidă, șobolanii tresăreau. Stăteau pe spate sau pe o parte și arătau într-adevăr muribunzi.
- Nimic interesant, hai mai departe, aici n-ai ce vedea.
Ceva mai încolo erau convalescenții. Erau vreo cincisprezece – “de acum două săptămâni”, spuse.
- S-au vindecat foarte repede, observi?
Într-adevăr, convalescenții erau destul de vioi. Aveau cioturile trandafirii, unii din ei se puteau deplasa. Le-a aruncat o bucățică de brânză; ei s-au târât către ea și au înconjurat-o. Am observat atunci un lucru interesant; nu puteau mânca stând pe burtă, ci mușcau brânza unii stând într-o rână, alții pe spate. Formau o rozetă neagră de trupuri, colcăiau, bucățica de brânză albă era la mijloc.
Îngrăditura cea mai mare era rezervată ologilor complet vindecați. Erau foarte mulți, nu i-am putut număra. Deși nu aveau nici ăștia picioare, erau extrem de agili. Se târau repede palpitând din pântece – ghemotoace rotunde de carne neagră, vie. Le-a dat și lor de mâncare niște porumb.
- Hămesiților! ...ați tot mânca!
Mă uitam la ei; am văzut deodată ceva ciudat încât mi-a oprit respirația:
- Acolo... ce este?
El a trecut peste grilaj, a intrat înăuntru. S-a aplecat și a întins mâna spre cei doi; erau cei spre care arătasem. Erau doi, dar erau prinși într-unul singur, lipiți spate în spate; m-am uitat mai atent; cozile lor intrau (fiecare din ele) sub pielea celuilalt; li se ghiceau de-a lungul spinării ca un fel de vână groasă, sau ca un șnur. Le-a dat drumul abia după ce a savurat expresia de stupoare de pe fața mea.
- Primii șobolani siamezi din lume!
Sunt orbi; după operație, nu știu de ce, unii orbesc.
Îi urmăream cum vor să fugă, fiecare în direcție opusă, cum se frecau de pardoseală și rămâneau pe loc.
- N-am anestezice, mi-ar fi mult mai ușor să-i anesteziez. Să nu crezi că-mi face plăcere... că sunt vreun sadic sau mai știu eu ce. Trăim vremuri grele, asta-i tot...
Șobolanii mișunau printre picioarele lui, unii se opreau cu boturile în ghete și i le miroseau. Era ca un Guliver printre ei, un URIAȘ, era fericit, simțea asta, se vedea după el, era un GULIVER fericit.
Mi-a mai arătat câțiva monștri, câteva „perechi siameze”, încă unul care semăna cu un arici – îi ieșeau de sub piele tot felul de sârmulițe. El se plimba, îmi dădea explicații.
- Unii se înmulțesc, am acolo-ntr-o cușcă două femele care trebuie să nască. Sunt extraordinari în privința asta, he-he!
Mai avea o cușcă și pentru castrați. Erau grași, enormi și, dacă n-ar fi fost ochii, nu mi-aș fi putut da seama că sunt vii.
Lângă cușca de castrați era o vergea subțire de oțel, înfiptă perpendicular în perete. Capătul liber era înegrit; sub el o lampă cu petrol, fără sticlă. Am văzut că ardea de nerăbdare să-l întreb; se tot învârtea-n jurul ei. Își freca mâinile chicotind.
- O mică invenție, mare! da, da!
S-a uitat roată prin țarc.
- Uite să presupunem că ne-a supărat ăla de colo; nu ăla slab, celălalt. Ãla!
Se duse spre el, îl apucă de ceafă.
- Acum o să-l pedepsim.
Se apropie de vergea, potrivi șobolanul cu burta în dreptul vârfului. Brusc îl înfipse în vergea, împingându-l spre capătul celălalt, la zid. După ce vârful ei străbătu pântecul animalului, ieșind prin partea cealaltă (surprinzător de curat), el aprinse lampa cu gaz, o potrivi cu flacăra sub vârf. După un timp, vergeaua se înroși, șobolanul începu să țipe pătrunzător și scurt: Iiiiii! Iiiiii! Iiiiii! Carnea din jurul fierului începu să sfârâie, cred că intestinele îi fierbeau. Zvâcniturile se întețiră, șobolanul începu să se dea peste cap. Iiiiii!
- Opriți, domnule, opriți! – dar el privea fascinat, așa, până când șobolanul încetă să se învârtă, înțepeni.
Când mi-am revenit, i-am văzut lentilele ochelarilor, fața, la o palmă de fața mea. Mă privea cu o nesfârșită, duioasă blândețe.
- Puștiulică, bietul de tine, te-am speriat, dobitoc bătrân ce sunt... Iartă-mă, micuțule, ai să mă ierți?... te rog... – și mă mângâia cu palma uscată și caldă pe frunte.
Frica mi se risipea, trecea, rămânea numai nedumerirea, chinuitoare și neliniștită.
- De ce, de ce toate astea? De ce, domnule, zău, de ce?
- Nu trebuie să te sperii așa... De fapt, eu sunt de vină, trebuia să-ți fi spus. Uită-te bine la ei! Închipuie-ți acum că sunt oameni. Haide, încearcă, n-o să-ți fie prea greu. Vezi? Uite ăia de colo: nimic altceva decât niște omuleți; fiecare cu fizionomia lui, cu necazurile lui, cu micile ticăloșii... Înțelegi? Sunt aici, pur și simplu, și nici ei nu știu pentru ce... Se uită la mine, la tine, tac... Ai înțeles?
Nu știu dacă înțelesesem, dar brusc m-a cuprins o poftă nebună de râs.
- Oameni? spuneam... oameni?! ha-ha-ha, ha-ha-ha...
- Oameni, da, oameni, râdea el.
- Ha, ha, ha, ha...
- He, he, he-he, hehehe...
Râsul lui ca un tropăit.
Râdeam cu hohote, din ce în ce mai tare, mă scuturau sughițuri, suspine de râs.
- Tu de ce râzi? zise brusc.
I-am arătat printre lacrimi, scuturându-mă încă de spasmele acelea nefirești, tăblița stâmbă, negeluită de la intrare. Pe tăbliță scria: LIBERTATE ȘI RAÞIUNE.
Arătam către ea și râdeam.
- Ce râzi? Ce găsești de râs?
Hohoteam, nu puteam spune nimic.
- Nu-ți permit, auzi, sunt cuvinte sfinte, idiotule, cum îți permiți? Îți interzic categoric, mucosule, tu auzi? Să nu râzi!
Mi-am tras răsuflarea... i-am spus:
- Cum... asta... și asta... tăblița și șobolanii nu sunt de râs? Nu se prea potrivesc, nu?
- Dar ce se potrivește atunci? Ce? Cum nu se potrivesc?
Răcni:
- Libertate? Uite-o aici dacă vrei.
A deschis poarta țarcului, larg; lentilele îi sclipeau furios.
- Poftim! Vezi tu pe cineva că fuge? Încearcă măcar cineva? Nici măcar nu se mișcă, nu vezi? Poftim! Ce dracu-i asta, dacă nu libertate? Ce?...
Se mai uita încă la ei, fața i se descongestiona treptat.
Întorcându-se spre mine deveni mohorât și cumva solemn.
- Cât despre rațiune, spuse, cât despre rațiune...
Îl vedeam înalt, transportat parcă, înfipt ca un cui în cerul pe care se profila.
Semăna cu un mare conducător de oști, poate cu un rege fanatic și omnipotent – un GULIVER în pragul unor mari întâmplări.
- Da zise. Hotărât lucru... rațiunea sunt EU.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!