agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-01 | |
„Libenter homines id, quod volunt, credunt”
(Oamenii cred bucuros ceea ce râvnesc) Iulius Caesar – „De bello galico” (cartea III, cap. 18) I. Amprentă Rătăcea de mai bine de o oră prin desișul pădurii de fag, luptându-se cu tot hățișul de crengi și spini, când urmând un fir de apă intră într-o poieniță. Se așează lângă ochiul de apă din mijlocul pământului înierbat și soarbe cu sete întregul refugiu al micilor vietăți ce sălășluiau înăuntru. Frânt, se aruncă pe spate, ocolind cu ochii norișorii albi în căutarea nuanței lui preferate. Zace așa mai bine de o oră, timp în care iși repetă obsesiv: „Trebuie să ies de aici”. Soarele mai are mult timp de trăit azi, așa că nu mai speră în amăgirea nopții. Renunță repede la orice alt gând și începe să-și oblojească rănile. Tălpile și-au pierdut demult forma de odinioră și nici nu se mai obosește să-și omoare bătăturile. Ochii îl îngrijorează cel mai mult acum. S-a zgâriat serios la cel stâng zilele trecute, iar acum de abia mai distinge ceva prin ceața lui. Dreptul s-a umflat inexplicabil de mult și cu greu îl mai poate ține deschis. Rănile de pe corp a învățat sa le ignore, mai ales că încă poate dormi pe partea lui preferată. Liniște. Atât de puternică, încât îi dă fiori. Nici un sunet. Nimic. Unde nici cu un minut în urmă vântul făcea legea printre zecile de viețuitoare, acum totul s-a oprit. Simte cum inima îi bate foarte puternic, dar nu își pierde capul acum. Se întoarce ghemuit în toate direcțiile căutând puncte de reper pentru o evadare imperios necesară. Așteaptă atacul în orice clipă acum. Genunchii au început să-l lase, izbindu-se haotic unul de altul: „Of, nu acum!” Când apăru în poieniță, toată fața i se lumină brusc, de parcă insecta asta avea o lumină proprie a ei. Aripile mari își ascund culoarea în ritmul haotic, deși direcția în care se îndreaptă pare destul de clară. Se ridică în picioare încercând să atingă mica făptură, dar nici o șansă. Zborul lepidopterei e fantastic, iar zvâcnirile repetate în aer îl obligă să se întoarcă mereu în loc. Începe să simtă o incredibilă determinare în a o urma, ca și cum nici un alt drum nu ar mai fi posibil. Întreg corpul îi simte zvâcnirea și prinde forță. Începe să alerge, căutând să nu piardă nici un moment fluturele din ochi. Hățișul nu-l mai împiedică să înainteze, și nimic nu pare să-i mai impună rezistență. Iesirea din pădure era chiar aproape, și se miră că în atâtea zile nu a încercat niciodata să iasă pe acolo. În noaptea ce a venit a continuat să-l urmărească, fără sa mai simtă nici o urmă de oboseală, ba mai mult, bătăturile din tălpi au început să se retragă. Acum traversează un lan de grâu și parcă plutește pe deasupra verdelui crud. Nici un nor nu a mai umbrit cerul în tot timpul ăsta. După câteva zile, era un om nou. Nu a stat nici un moment să se gândească la toate astea, dar acum parcă nici nu mai contează toate zilele trăite înainte. Fiecare clipă ce așteaptă după colț îl face mai puternic și realizează lucrul ăsta. Rănile s-au vindecat fără urme, și a uitat cum e să dormi. De oprit se mai oprește când fluturele își caută adăpost la venirea furtunilor, dar nici atunci nu se așează. Când îi observă pe cei doi alpiniști căznindu-se să coboare un trup înghețat sări în ajutorul lor. Nu lipsi mult timp, dar când întoarse capul, își dădu seama că rămăsese singur. A început să fugă haotic, în toate direcțiile, strigând în continuu, dar degeaba. Când după câteva zile de căutare oboseala începu din nou să pună stăpânire pe el, se decide că e timpul să se oprească. Se gândi că: „Poate asta a fost tot. De ce cer mai mult?”. S-a întors acasă chiar în prima zi de primăvară, când soarele cald îl primi cu brațele deschise. II. Atingere În momentul în care s-a întâlnit cu ea, a început să-i povestească într-un suflu întreaga trăire, convins fiind de potența energetică a fluturelui. La început ea nu a părut deloc interesată de povestea asta, mai ales că murind de dorul lui în tot timpul ăsta, numai de ciudata lui experiență nu avea chef. În zilele ce au urmat, ochii ei au devenit tot mai atenți, si vădit începea să soarbă fiecare cuvințel din gura lui. Nu a trecut mult până când întrebările ei l-au copleșit. Mai mult de atât, ea a început să-i povestească despre un vis de al ei, în care nimic nu se mai poate împotrivi dorinței și nici o barieră nu se mai poate interpune între ea și acțiunile ei. Au ajuns acum să stea unul în brațele celuilalt, fără să mai vorbească nimic. De parcă toate cuvintele ar fi inutile. De parcă lumile celor doi ar fi atât de opuse încât nici un sunet nu mai poate fi tradus în limba celuilalt. A fost ultima seară în care a mai văzut-o. Oricât a încercat să dea de ea apoi, nu a reușit. De parcă dispăruse de tot de pe fața pământului. Era convins că nu i s-a întâmplat nimic rău, și spera că oriunde ar fi – e fericită. A trecut mult timp de când stăteau împreună pe băncuța din parc. Acum stă singur, căutând în fiecare zi un motiv să mai revină acolo. În dimineața asta a ieșit mai devreme, când razele soarelui nu au reușit încă să mângâie roua din firele de iarbă. Momentul apariției fluturelui nu l-a nici speriat, nici mirat. Parcă aștepta să se întâmple lucrul ăsta. Dar zâmbetul de pe fața lui trădează totul. Când acesta își oprește zbuciumul aripilor odihnindu-se pe umărul lui, ... își dă seama că e .. ea. Începe să-i vorbească, dar ea nu mai e atentă. Începe să zboare haotic în jurul lui, implorându-l parcă să meargă după ea. Pornește în direcția ei, fără să mai stea pe gânduri. Senzația de acum e stranie. I-a fost atât de dor de ea, și totuși, parcă acum o simte atât de .. departe! Oricât încearcă să se abțină, simte o durere surdă în pieptul lui pe care nu poate să o ascundă. Ea nu vede lucrul ăsta și continuă să îl tragă după ea pe un drum ce nu are parcă nici o direcție. După nici două ore începe să plouă puternic, moment în care speriată se aruncă sub paltonul lui, tremurând toată, îngrozită parcă de furia naturii. Vede pe ea că încă nu s-a obișnuit cu stadiul ăsta și se gândește zâmbind la toate zilele ce urmează, în care va putea să o ducă acolo unde a fost și el purtat. Rolurile s-au inversat parcă, acum el îi ghidează zborul, deși mereu o ia în direcția greșită. Dar ocolurile astea nu par să-i deranjeze, ba dimpotrivă. Energia ei e tot mai mare și nimic nu-i mai poate opri acum. Chiar dacă de multe ori se întorc în același punct, nimeni nu-i condamnă. Are impresia uneori că ea îi vorbește, încercând cu disperare să-i explice ce simte atunci. El zâmbește tandru, si îi spune că e timpul să pornească din nou. Nu vrea să o lase să se odihnească, de parcă simte că timpul e prea bine măsurat. Ea înțelege graba lui și începe să danseze frenetic, schimbându-și culorile aripilor la fiecare nouă trecere pe sub soare. O simte fericită acum, și parcă fiecare clipă o aruncă mai departe de el, undeva într-o lume eterică, atât de aproape, dar atât de intangibilă! Fără să-și dea seama, apusul i-a prins la marginea orașului, moment în care ea a început să zboare spre cer, în salturi puternice, emanând o lumină albă, plăcută, din ce în ce mai puternică. Întreg corpul ei zvâcnește ca un pulsar, în timp ce mica stea dispare undeva între toate celelalte. III. Urmă Acum fluturii nu îi mai indică direcția, deși continuă să se hrănească din energia lor. Continuă determinat să calce pe drumul dinspre apus, în timp ce roiuri de fluturi împânzesc întreg cerul de deasupra lui. Îi cunoaște prea bine deja. Întotdeauna la începutul lui mai pornește în urmărirea efemeridelor, lăsându-se purtat de lumina lor orbitoare. În restul anului îi călăuzește pe rătăcitori, deși cei mai mulți renunță repede să mai caute ceva. S-a transformat și el o dată, într-un fluture mare, urât, gri și fără forță în aripi. Nici nu a așteptat ca ceilalți să înceapă să râdă de el. S-a năpustit spre pământ, învățându-și repede lecția. A mai văzut oameni ca el, ce se intersectau întâmplător pe unul din drumurile prea bine cunoscute. Unii alergau fericiți, încercând să țină pasul cu făptura lor, alții leneveau în coada unor roiuri gigantice, dar toți, mereu, ajungeau la un moment dat să renunțe. Nu-i condamnă. Și el ar fi renunțat poate, dacă nu ar fi simțit implacabilul destin marcat în crucea ce o poartă în spate. Acum e în căutarea călăuzei. A auzit vorbindu-se între fluturi că doar el poate să-ți arate drumul și că ar deține răspunsul la toate întrebările. Știe că nu o să-l mai vadă niciodată. Dacă nu a învățat să zboare atunci, în toate zilele petrecute cu el, nu are cum să mai reușească vreodată. Fluturii îi spun că niciodată nu e prea târziu, și că speranța nu moare niciodată. El le zâmbește și îi sărută pe aripi atunci, continuând pragmatic drumul spre interiorul crepusculului. IV. Concluzie Aceasta nu este o fabulă. Fie că alegi sau nu să-ți trăiești viața, nimic din ce faci nu îți va aduce vreo trăire mai intensă decât momentul în care realizezi că ai avut posibilitatea de a alege. Ești mai singur decât crezi. Fie că ești un fluture, fie că nu. Așa că nu îți mai bate capul cu întrebări existențiale. Alege. Până nu o vor face alții pentru tine. Până când nu e prea târziu. ––––––––––––– „Der Mensch ist frei geschaffen, ist frei, Und würd’ er in Ketten geboren” (Omul a fost creat să fie liber, e liber, Chiar de s-ar fi născut în lanțuri) Friedrich Schiller – „Die Worte des Glaubens” ––––––––––––– ANDY – 29 aprilie 2006, Baia Mare Akiro XI, v1, D. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate