Aici am aflat că iadul crește în noi. Dacă aș fi crezut în basmul cu smoală și flăcări, aș fi putut să cer să merg acolo. Aș fi vrut să îndur orice durere fizică. Aș fi putut să iau o lamă și să tai. Aș fi putut să trag un glonte în cerul gurii.
Dacă cineva mi-ar fi spus vreodată că iadul crește în noi, nu l-aș fi înțeles. Și nu l-aș fi crezut.
Dacă cineva mi-ar fi spus vreodată că voi ajunge vie în iad și voi trăi acolo, voi dormi, voi mînca și mă voi pierde treptat de ceea ce sunt nu l-aș fi crezut și poate aș fi rîs de el.

A trebuit să ajung la Fort Benning în Georgia ca să aflu, ca să înțeleg, ca să trăiesc sau mai bine spus să mor încet în cele cîteva săptămîni.

Cu 50 de dolari în buzunar, suma maximă admisă, un rucsac mic în spate pe care scria US Army și în care aveam un singur schimb de haine, cîteva lucruri de igienă personală, toate de fapt care făceau parte dintr-o listă pe care mi-au dat-o la semnarea contractului, m-am așezat la coada care se formase la aeroport .
Un autocar pe care scria United States Army Infantry School a parcat în fața stației din aeroport și un militar a ieșit în dreptul ușii să ne strige.
Þipa cît îl țineau plămînii și se încurca în pronunțarea numelor.
-E ultimul loc în care mai aveți un nume, dincolo veți avea un număr! Strigă el cu satisfacție după ce toată lumea izbucni în rîs la auzul unui nume stîlcit.

De la aeroport la intrarea pe teritoriul militar am urmărit fețele celor din jur. Erau veseli, plini de speranță. Jumătate atît de tineri, păreau niște copii cu vîrste cuprinse între optsprezece - douăzeci de ani. Abia le mijise mustața. Aveam impresia că unii nu s-au bărbierit niciodată. După legea federală nici măcar nu aveau dreptul să bea o bere. Dar aveau dreptul să semneze un contract în care erau proprietatea statului pe perioada contractului. Trebuiau să învețe să ucidă. Și nu numai atît. Vor ucide. Mă uitam și-mi imaginam cum în partea cealaltă a pămîntului un alt autocar cu viitori soldați se îndreaptă spre o unitate militară unde vor învăța să ucidă. Și care vor ucide. Poate sunt aceeași copii, au aceeași sărăcie cu care se luptă. Mai ales spirituală. Poate și mamele lor au greșit ca mine. Singura diferență între noi cei din autocarul ăsta și cei din cealaltă parte este culoarea pielii și poate religia. Poate nici aceea. Avem aceleași vise. Aceleași speranțe. Dar manipularea a luat cu asalt mințile lor. Mințile noastre.
Am să-mi salvez copilul. Îmi voi salva copilul. Stomacul mi se strîngea și otrava ce-o puneam în gînduri mă stăpînea acuma.

Eram în jur de șase-șapte fete și femei, nu le vedeam pe toate și vreo douăzeci și cinci de băieți sau bărbați. Urcaseră și cîțiva în uniformă militară.

Mă așezasem în față și locul de lîngă mine rămăsese gol.
Știu că trebuie să vorbesc cît mai puțin și să ascult cît mai mult, dar mai ales să întreb, să aflu și să acționez fără greșeală.

Nu mi-am imaginat că unitatea militară va fi atît de mare. Că circulă autobuze în interior.
Sergentul care ne-a primit s-a așezat lîngă mine dar nu mi-a adresat nici un cuvînt. S-a întors cu spatele și se uita în spate, vorbind singur și părea că înjură cu jumătate de gură.
Simțeam că fusese prea tare ofensat de glumele băieților și acuma se pregătea să le plătească polița. “Am să vă arăt eu vouă!” parcă citeam în tonul cu care murmura și aproape scuipa pe culoar. M-am tras spre fereastră să nu îl ating cumva.
Ajunși în fața unei porți, autocarul se opri și sergentul țipă cît îl ținură plămînii:
-Get out, you son of a bitches!!!!!!!!!!!!!!

Acesta a fost salutul de bine ați venit.