Cum merg treburile?


Vă povestesc călătoria mea spre orășelul în care m-am născut. Acolo unde mi-am părăsit copilăria .Acolo unde am murit prima oară.
Ajuns la gara de plecare, am stat la o coadă respectabilă la casa de bilete dar nu a durat mult.După nici un sfert de oră, mă îndreptam spre peronul pe care era tras trenul. Călătoream la clasa a doua,într-un vagon nu prea aglomerat.Până la destinație se fac deobicei vreo opt ore.Dar noi am făcut deja mai mult.Mult mai mult. N-aș putea spune cât.Zile și nopți. Săptămâni, la fel unele cu altele.Luni și anotimpuri cunoscute și necunoscute. Ani. Da. Mai ales ani. Nu pot spune câți. Mi-e greu. Nu mai țin minte.Călătoria asta m-a obosit într-un chip nou. Adânc. O oboseală altfel decât știam eu. Un fel de oboseală a timpului nemăsurat. Poate și a spațiului fără forme.A locurilor viețuirii. Nu știu precis. Mi-a scazut ținerea de minte. Mai ales a zilelor fără nume ,a ceasurilor nemăsurate și a clipelor neclintite.Am observat că încep să le încurc.Nu mai știu bine când este ieri,cand e azi și când e mâine. Când e începutul și când e sfârșitul. Le confund. Mi se năzare că totul e otova..Nu e chestie de fusuri orare.Nici de ceasornice.E vorba de altceva.Cu totul altceva.Fără legătură cu fusurile orare.Fără legătură cu nimic.Ni s-au oprit,rând pe rând, și ceasurile de mână și cele de buzunar.În timpul acela cleios despre care povestesc,nimeni din tren nu mai avea asupra lui vreun ceasornic care să funcționeze.Am trecut prin zone cu anomalii magnetice care, zice-se, ar explica oprirea ceasurilor.Unii oameni mai puneau la ureche ceasurile,în speranța vană că vor auzi din nou ticăitul vesel marcând trecerea secundelor,a minutelor,a orelor,a vieții.Nimic.Nici calendare nu există în acest tren.Deși,la plecare,un vânzător ambulant a trecut prin compartimente,oferind tot felul de nimicuri,printre care brichete,pixuri,carnete de telefon,evantaie,ascuțitori de creion,busole,calendare,prezervative,ceasuri-jucărie.Foarte multi calatori au cumparat calendare.Nu înțelegeam de ce.Doar nu eram la început de an.E un lucru pe care atunci nu-l înțelegeam.Acuma,da. Și busole s-au cumpărat.De ce? Oamenii aveau nevoie să se orienteze.Să știe către ce punct cardinal ne îndreptăm.Au și folosit un timp busolele cumpărate .Până când acele magnetice au început să se zbată ca nebunulele,semn că trecem prin zone cu magnetism aiurea.
Viața în tren decurgea normal.Oamenii erau liniștiți și păreau mulțumiți.N-aveau de ce să nu fie.Mâncare ni se aducea mereu.Cui îi era foame, mânca..Aveam și doctor și avocat și judecător.Unii dintre călători dormeau aproape tot timpul.Se trezeau doar ca să mănânce și să-și facă nevoile.Și eu dormeam destul de mult.Pentru că goana trenului era lină.Nici n-o simțeai.Unii glumeau spunând că,de fapt,stăm pe loc.Mai ales când intram în câte un tunel.Atunci se făcea beznă deasă.În compartiment nu se putea face lumină.Instalația nu mai funcționa de ani și ani.Printre călători se vorbea de o gravă criză de energie.Adevărul nu-l cunoaștea nimeni.Trecerea prin tunel dura cât dura.Nici mai mult,nici mai puțin.Deși...Parcă nu era așa.Nu știu să explic.Timpul,știți și voi,e o taină.Tot drumul cât mergeam prin tunel oamenii dormeau.Așa ziceau.Unii, foarte puțini,pretindeau că în tunel „se” gândeau.Sau gândeau.Nu știau să spună la ce..Unii susțineau că la trecerea prin tunel,și timpul dormea.Visa la un alt timp cică.Cum vine asta,nu mă pricep să vă spun.După ieșirea din tunel, te trezea un cutremur ușor care străbătea vagonul, aerul, totul.Însoțit de un geamăt.Și de un plând de copil nou-născut. Nu era cutremur,era mai degrabă o vibrație.
După fiecare ieșire din tunel, în compartiment observai locuri goale acolo unde, înainte, la intrare, era câte cineva.Nu mă întrebați unde dispăreau oamenii, că nu știu.Vă rog să mă credeti.
Și când călătoream în afară de tunel,oamenii se mai schimbau în compartimentul meu.Pot să spun al meu pentru că nu l-am parasit până acuma niciodată.Poate am fost transferat fără să știu din altă parte.Iar acesta este un alt compartiment.De altfel,toate sunt la fel,de-o veșnicie.Eu nu m-am mutat, însă, cu de la mine putere , niciodată.Alții se mută mereu.Aici unde trăiesc și călătoresc eu, unii ies, alții intră și ocupă locurile goale. E un compartiment mare. Are sute de locuri. Mii. Locuri tot mai mici. Pentru că și oamenii s-au micșorat mereu și mereu, devenind niște furnici.Populația, în schimb, a crescut nemăsurat, enorm..Vechile figuri,cu care nici n-ai apucat să te deprinzi,au dispărut.S-au ridicat și au plecat. Fără un cuvânt. În locul lor au venit alții. Mult mai mulți.Unii dispar în timp ce mergem prin tunel. Clipă de clipă, apar alte mutre. Ori poate rămân aceleași chipuri , schimbându-se doar măștile. Am spus că mergem? Nu știu sigur.Nu aveai mijloace să-ți dai seama în ce sens și cu ce iuțeală ne mișcăm.Prin ferestrele din dreapta se întrevedea marea.De fapt, mai mult se ghicea,pentru că era acoperită de o ceață deasă.Nu putea folosi drept reper pentru o ipotetică deplasare în spațiu.Ferestrele din stânga dădeau spre un zid.Atâta se vedea prin geam: un zid alb,curat,neted.,uniform.
Cei din compartiment tac mai tot timpul. Iar când își spun câte ceva unii altora, o fac în șoaptă. Nu se aude nimic. Deși își mișcă buzele cât mai vizibil. Parcă ar mima vorbirea cu dicție exemplară. Cum se cere pe scenă. Câte unul intră singur apoi , după un timp, mai lung sau mai scurt, iese însoțit. Perechi, bărbat cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie. Fiecare , cu masca fericirii pe obraz. Și eu m-am însoțit o dată cu o ființă. Ni s-a comunicat în scris înflorat, după un scurt tunel de lumină, că avem dreptul la un mic compartiment intim. Ne-am dus, cu măștile bucuriei pe față . Dar foarte curând ne-a prins tunelul cel mare .Întunericul. Am petrecut sub acoperământul beznei totale, o noapte caldă și bună. Lungă. Foarte lungă.Deși ni s-a părut cât o clipă.Am trăit atunci bucurii ale simțurilor și ale sufletului.Era un fel de beatitudine. Eram singuri într-un întuneric al fericirii. Apoi,în timp ce eu dormeam un somn fără vise, ea a plecat.La ieșirea din tunel,după nu se știe cât timp, am observat lipsa ei. M-am trezit singur.Un cuțit înfipt în pieptul meu. Mi-am adus aminte de ea.Știam că mi-a spus multe dar eu nu le-am înțeles,pentru că și ea vorbea în șoaptă și nu puteam auzi ce spunea..Nu știu cum o chema.Acum nu mai știu nici măcar dacă mi-a spus vreodată ceva..
După dispariția ei m-am reîntors în compartimentul colectiv.Aici m-a prins oprirea trenului și oboseala cea mare.
Tocmai mă trezisem din somn când s-a auzit acel puternic scârțâit de frâne,ca un scrâșnet uriaș.
Călătorii se înghesuiau acum ,buimăciți și disperați,spre ieșire.Un domn în vârstă,cu o pălărie de piele pe cap,veni spre mine și îmi suflă la ureche: - Coboară prin dreapta dacă vrei să trăiești.Tipul îmi inspira încredere așa că i-am urmat sfatul,am coborât prin dreapta.Înainte de a pune piciorul pe ultima treaptă am aruncat o privire înapoi.Domnul cu pălăria de piele cobora pe partea stângă. Am intrat în puhoiul de oameni care mă ducea spre orașul care se zărea în depărtare.Nu mă puteam opri.Marea de oameni nu-mi dădea voie nici să mă opresc,nici să mă întorc.Cu greu,cu coatele și cu pumnii,m-am răsucit ca să privesc pentru ultima dată trenul.Parcă știam că n-am să-l mai văd.Oricum, bun-rău, am trăit în el o viață. L-am privit.Doar o clipă. Oamenii mă împingeau,mă luau pe sus.Am privit trenul în fugă.Destul ca să-mi dau seama că nu avea capăt.Se întindea până în zare.Acum se mișca încet,huruind și scârțîind.Era gol.
Oamenii vociferau,comentau agitați.Era un vacarm de nedescris.
- Ce dracu se întâmplă? De ce a oprit aici în câmp?
- E cumva cap de linie?
- Totul a fost doar o manevră.Lungă și parșivă.O cacialma sinistră.E un tren de încercare.Nici n-a ieșit, niciodată, de pe linia de manevră.
Mulțimea se mișcă în lungul povârnișului. Jos,se vede marea. Ei merg paralel cu țărmul. Panta este parcă tot mai abruptă.Oamenii se străduiesc să nu piardă din înălțime.Merge și el paralel cu gara care se vede deasupra lui și cu marea care se întinde departe,dedesubt.E pe un fel de paralelă geografică a unui glob,o linie care se întinde între sus și jos.Între jos și sus.Sunt multe asemenea linii.El se străduiește să nu cadă pe paralela vecină de jos.Totuși,oricât s-ar lupta cu puterea gravitației,simte că pierde din înălțime.Face un scurt popas,să-și mai tragă răsuflarea.Presimte că îl paște o criză de angină pectorală.A contractat-o în tren. De unde? Întreb eu.Care tren? Nu-mi aduc aminte de nici un tren.
Mă veți întreba,iubiții mei ultimi oameni de pe lume, adăpostiți aici cu mine sub pod, mă veți întreba cum de am putut ori am avut voie să povestesc cu amănunte despre călătoria de-o viață cu trenul de manevră.Din moment ce am uitat totul.Totul. Vă răspund: - Simplu: în tren am ținut un jurnal.Cam încâlcit și contradictoriu,dar orișicât,o sursă,o mărturie, chiar dacă nesigură.Citind și recitind jurnalul,înțeleg tot mai puțin toată tărășenia asta cu trenul.Mi se pare o viață trăită de altul.Povestită de altul.Toate sunt atât de inexplicabile și de confuze! Mă gândeam că ar exista trei explicații ipotetice: le-am visat,le-am trăit într-o altă viață, sau le-am scornit eu însumi ,din închipuirea mea. Nu știu și n-o să știu în veci care este adevărul..
Mă prindeam de tufișuri să nu alunec în jos.Acolo unde e apa,oceanul.Infinitul încețoșat.Dacă începi să aluneci,viteza de coborâre crește iar tu nu te mai poți opri.Deasupra mea,la câțiva metri mai sus,a apărut Compozitorul cu părul vâlvoi.Exaltat ca întotdeauna.S-a bucurat că mă vede.El e și legislator.Și ghid turistic.Și alpinist.E și avocat,parcă și medic.Perfect.El mă va scoate din încurcătură.L-am strigat ungurește,să știe că eu sunt:
- Servus,draga baratom!
- Bună dragul meu! Ce faci? Stai,vin acuși la tine.Tot acolo stai? Vai,ce mă bucur că te revăd! Au trecut mulți ani de-atunci,de la Brașov.Apoi a strigat într-o pâlnie,cerând să se facă liniște în sală.Știam eu .El o să facă ordine aici.Prea e multă debandadă.
În jurul meu treceau unii și alții,alunecând în jos,pe pantă transversal.Încercau să se țină de câte un fir de iarbă,de câte o buruiană arsă.Dar nu reușeau să se mențină pe linia paralelei.Coborau.Unii foarte încet.Abia se observa.Nu li se părea ceva neobișnuit,nici regretabil.Nu erau îngrijorați.Nici cine știe ce triști.Unii făceau glume,se distrau,se maimuțăreau unii pe alții,caricaturizau situația.Alunecau lin.Mâncând. Dormind. Făcând treabă. Bucurându-se. Viața cotidiană se scurgea încet, tihnit,cu tipicurile bine știute. Pe unii îi cunoșteam. Unii îmi erau rude apropiate. Alții erau persoane importante,cu funcții înalte.Pe unii i-am iubit,pe alții i-am urât.Într-o zi,un glumeț,relansă cunoscuta cioacă în limba de lemn:
- Alunecăm pe panta greșelilor. Vorba lui a făcut epocă. Un altul,protesta vehement.Sunt puțini din ăștia.Nu vroia cu nici un preț să piardă din înălțime.Își dădea seama că alunecă și nu putea să uite asta nici o clipă.Se lupta cu disperare.Se împotrivea pe toate căile.Se dichisea.Își vopsea părul.A trecut apoi la perucă.Făcea pe tinerelul.Aluneca ținând în mână oglinda în care se examina.
Compozitorul - legiuitor se apropie de mine.Falnic, ardelean hâtru,spiritual,îi bubuie mintea,pute de talent,e erudit,e celebru,are o operă în spate,e la modă.Ne îmbrățișăm,ne pupăm.Acum că e lîngă mine,bag de seamă mulțimea de riduri care îi brăzdează obrajii,părul alb,cicatricele,mâinile care îi tremură.A adus cu el și un scaun cu rotile.Deși,încă nu-l folosește.
E totuși mare,puternic,descurcăreț, jovial,încrezător în sine.Împarte zâmbete în stânga și-n dreapta.E în costum din stofă englezească,o cămașă de poplin,cravată verde de mătase.Pantofi de lac.Se așează lângă mine:
- Ei,ia să te vedem! Cum merg lucrurile? Cum merg lucrurile? Cum merg lucrurile? Glasul lui își pierde tot mai mult din intensitate,din putere și din autoritate.Continuă să întrebe tot mai încet, mai stins, mai anemic.Cu un tonus vital tot mai scăzut, șoptind: -Cum merg lucrurile ? Apoi ațipește.Și alunecă lent, apoi mai repejor, tot mai repede.După care,o bufnitură surdă în apă.Þărmul e înalt,stâncos,ca la Nisipurile de Aur.
Cineva comentează sec:
- Încă o picătură în nesfârșitul ocean...
Pe lângă mine trece,alunecând la vale,un tânăr ferchezuit și zâmbăreț din vorbele căruia am putut desluși doar atât: "Viață-viață,legată cu ață"....
Apoi s-a agățat de mine un tip cu părul grizonat,slab,cu fața plină de tăieturi de cuțit.Om foarte stilat, amabil, cerermonios. Mă ține de picior și îmi vorbește înfierbântat,repezit, într-un ritm aproape de neînțeles.Îi e teamă că nu va apuca să-și termine povestirea până ajunge jos.Îl țin cu greu,mă lupt să nu alunec cu el împreună. Mă țin de o rădăcină.El agățat de mine,vorbește într-una, precipitat:
- Da,cum spunea domnul procuror,acest țărm stâncos seamănă cu Nisipurile de Aur, poate cu Cannes. Ah, Festivalul de acolo, apoi de la Mamaia...Ce zile de vis ! Eu am reușit în viață,domnule ! Am fost cineva. Aveți grijă.Þineți-vă bine.Ce articole ditirambice,sclipitoare, s-au scris despre mine.Am fost admirat,adulat.Mi s-au oferit premii,distincții,onoruri,bani,femei. Și aici,ați observat? Ospățul e în toi.Păcat că e așa un alunecuș grozav.Și panta asta care devine pe zi ce trece tot mai abruptă. Ați observat? Þărmul e acum mai aproape.Nu mai trebuie binoclu.Se vede bine și cu ohiul liber.Deși am binoclu. Zeiss. Foarte bun . L-am cumpărat din primul salariu de paznic. Liceul l-am continuat la particular.Asta pentru că a murit mama.Avea cincizeci de ani.Era frumoasă.Scria versuri.Am văzut-o întinsă pe masă,goală.Indecentă.Știți,moartea e atât de indecentă,de inestetică.
Rădăcina de care mă țin s-a rupt.Încep și eu să alunec.Dar nu mă las. Mă prind de câte o buruiană și reușesc să încetinesc alunecarea.Observ că în timp ce unii alunecă,în jur alții,pe lângă care trecem,studiază în biblioteci,traduc poezie persană direct din original,își aranjează timbrele în clasor,ascultă muzică,se ceartă și se înjunghie cu cuțitele,fac sex,sex,sex..Oral,vaginal,rectal,protejat,ajutat,manual,animal, zoolatrie, gerontofilie, pedofilie, panspermie cosmică.Știi ce-i aia? Semințe de viață care umplu spațiul cosmic,universul. Un fel de vagin de dimensiunile marelui Cosmos.
- Aluneci elegant,îmi spune un domn bine,cu cravată în picățele și un monoclu cu ramă de aur.
- Vă mulțumesc îi răspund eu,recunoscător pentru vorba lui amabilă.Apoi domnul cu monoclu alunecă pe pantă, în jos, părând că și-a pierdut controlul.