agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1718 .



Pretul singuratatii - roman
proză [ ]
Capitolul 1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bogdyboss ]

2008-10-22  |     | 




În ziua în care Mitruț Daminescu se întorsese de la piața de animale de la Arad, un vânt tăios purta pe drumuri neumblate fulgii ascuțiți ai unei ninsori subțiri, care nici măcar nu reușea să acopere pământul. Îndemna caii cu vorba și cu biciul, încercând să-și ascundă fața în dosul gulerului de blană al șubei ciuruite de molii. Se-ntorcea în sat fără cumpărături, dar cu buzunarele golite la jocul de cărți. Patima asta o avusese încă din copilărie. Lumea spunea c-ar fi luat-o de la tată-său, mort cu un an în urmă. Moștenire, în afară de casă și de câțiva ari de pământ pe valea Mureșului, Grigoriu Daminescu îi mai lăsase o vie intrată pe rod, cu vreo doi sau trei ani mai înainte. În urma bătrânului rămăsese amintirea unui om zgârcit, fără a se putea spune însă, că a luat de la unul și de la altul, așa cum este obiceiul celor ce au de gând să se căpătuiască pe spinarea altora. Mitruț nu l-a plâns nici în cele două nopți în care mortul a zăcut întins pe masa așezată în mijlocul camerei și nici când l-a văzut scos de vecini și cărat spre curtea bisericii. De când se știau, nu se putuseră împăca unul cu celălalt. Noroc că cimitirul era aproape și Mitruț nu trebuise să se țină prea mult pe urmele mortului. După ce a văzut mormântul mușuroit deasupra, a așteptat până la plecarea ultimului om, s-a uitat în dreapta și-n stânga, în față și-n spate, ca să fie sigur că nu se mai află nimeni prin apropiere care să-l vadă și care să-i scoată vorbe-n sat, a râcâit cu mâna o gropiță în țărâna înghețată, drept îndărătul crucii, și a scuipat în ea până și-a simțit gura uscată. Astfel răzbunat, s-a întors acasă mulțumit. Pomană, după obiceiul pământului, nu i-a făcut nici la nouă zile, nici la trei sau la șase săptămâni, nici măcar în ziua îngropăciunii; dar nici nu avea de gând să-i facă vreodată. Știa el de ce!… La început, se gândise să-i dea câteva lucruri, pe nume, mai ales îmbrăcăminte, dar renunță ușor și la acest gând; ” Lasă-l să rabde…!” își zise în gând, și-și văzu mai departe de treburi.
Picioarele îi înghețaseră în bocanci; le mișca tot mai greu. Dar satul era tot mai aproape. Îi părea rău de banii pierduți la cărți, dar nu se mai putea îndrepta nimic. De fiecare dată când intra în acest joc pătimaș, visa la bucuriile pe care și le-ar putea permite din câștig. Cu acest gând se așeza la masă. Dar, niciodată nu câștigase mai mult decât să-și poată cumpăra o damigeană de vin. Dădu să-și aprindă o țigară, dar flacăra chibritului se stinse cu mult înainte de a o apropia de buze. Mai încercă un băț, acoperindu-și de data asta capul cu haina și, în cele din urmă, izbuti. Trase din țigară cu sete și îndemnă caii la drum. Satul nu se vedea încă, dar Mitruț îl bănuia, cunoscând locurile de când era copil. Drumul, după ce lași în urmă apa Juliței, urcă mai întâi coasta unui deal, apoi, domolindu-și ascensiunea, te plimbă pe spinarea lui kilometrii întregi, până-n gura Tocului. De aici, îndreptându-se spre sat, drumul este pietruit cam cât poate obosi un cal în trap întins, apoi e acoperit de praf. Mitruț trecu granița pietrei cu pământul. Vântul îl bătea când din față, când din coastă, împrăștiind în urmă praful ridicat de mersul grăbit al căruței și amestecându-l cu fulgii colțuroși care-i biciuiau fără milă obrajii înroșiți ca de foc.
Iarna acelui an venise într-un chip foarte ciudat. Pe la jumătatea toamnei, când oamenii nu tăiaseră nici cocenii pe de-a-ntregul, începu să ningă într-o noapte, ca din senin. Se așezase zăpada mai bine de trei palme. Apoi, puțin după sărbătoarea Sfântului Ion, tot într-o noapte, începuse să plouă, topind în câteva zile și ultimele urme de zăpadă. Asupra pământului s-a abătut o căldură ca-n luna lui Prier, umflând repede mugurii plopilor; câmpul începuse să-și usuce fața la soare. Oamenii ieșeau pe la porți și prinseră a se sfătui ce să facă. Ziua umblau năuci pe ulițe, fără să-și găsească locul. Unora mai isteți, le venise în gând să scoată plugurile și să-nceapă arătura de primăvară. Acest lucru era pe cât de simplu, pe atât de ușor; mult mai ușor decât să dai bună ziua unui vecin cu care te-ai certat din cauza unei vaci care ți-a stricat două cuiburi de porumb, în primăvara trecută. Dar dacă ari, mai trebuie să și semeni; și ce dracu’ să semeni la începutul lui Februarie?… Pe un astfel de timp plecase Mitruț Daminescu la oborul de la Arad, cu două-trei zile în urmă. Noaptea trecută vântul se trezise ca din senin, cărând cu el grămezi uriașe de nori dinspre crivăț. Unul dintre jucătorii așezați în jurul mesei pe care gazda așezase o foaie dublă de ziar, se ridicase, lovindu-se cu capul de becul spânzurat de un tavan plin de fum, și ieșise afară. La întoarcere, pe ușa lăsată dinadins deschisă, năvăli o pală de vânt înghețat, izbindu-se de pereți și împrăștiind, ca o mână nevăzută și batjocoritoare, banii și cărțile de joc.
- Hai bă acasă, că ne apucă iarna pe drum!… Ieșiți afară să vedeți ce vijelie s-a stârnit!…
- Potolește-te, bă Ghiță! Dacă nu mai ai chef să joci, ia-ți catrafusele și cară-te! Dar lasă-ne pe noi în pace!…
Mitruț Daminescu se necăjise. Lui nu-i păsa de schimbarea vremii. Putea să fie și potopul lui Noe. Lui îi trebuiau bani, ca să poată cumpăra moara călugărilor de la el din sat. Ãsta era adevăratul scop al drumurilor la oborul de la Arad. Vecinii se minunau văzându-l cum se-ntoarce de fiecare dată cu mâna goală. Niciodată nu-l văzuseră venind nici măcar cu un purcel vârât în căruță.
- Chiar ninge, mă, sau faci glume proaste?
- Ieși afară, să vezi…! Mai spusese celălalt, obligându-l să se convingă.
Drept înaintea lui, Mitruț vedea roata fântânii din capul grădinii lui Tuțu Gheorghian, și linia de plopi care marca intrarea în sat. Plecase din casa lui Ion Toma, gestionarul birtului de la marginea târgului, fără nici o lețcaie-n buzunar. Nu știa dacă trebuie să mulțumească sau nu celui care le vestise viscolul de afară. Poate că dac-ar mai fi jucat, punând ca miză unul din cei doi cai, ar fi reușit ca până la prânz să-și refacă bugetul, iar până-n vremea asta de seară, să iasă și cu ceva câștig. Pentru treaba asta, Ghiță merita să fie înjurat. Dar, tot așa s-ar fi putut ca norocul să-l părăsească de tot, iar acum, în amurgul ăsta viscolit, s-ar fi întors în sat cu un singur cal atârnat la oiștea căruței, locul celuilalt trebuind să-l țină el, cu puterile lui. Gândul care-l frământa de la o vreme, luându-i pacea zilelor și liniștea somnului, era moara călugărilor.
Holbă ochii, neîncrezător la tăblița atârnată pe trunchiul unui copac din marginea șanțului, pe care se mai putea citi încă numele satului și bolborosi o înjurătură, mai mult în gând. Literele începuseră să se șteargă și, o mână de copil, cine știe când, mâzgălise pe deasupra niște cuvinte ciudate cu creta, căutând să-ncurce pe un eventual drumeț rătăcit prin acele locuri. I se păruse, poate, că a ajuns prea repede sau s-o fi oprit să-și dezmorțească picioarele, căci opri căruța, aprinzându-și încă o țigară și porni spre sat pe niște picioare înghețate, străine lui, să parcurgă bucata de drum care-l mai despărțea de casă.
Semănând cu aproape orice sat, Tocul avea birt și birtaș, unde se adunau oamenii duminică după-amiaza, biserică și popă, unde aceiași oameni se strâng duminică dimineața, cămin cultural și vreo trei drumuri principale, care intră și ies din sat prin trei părți diferite. Unul vine dinspre Ilteu; pe el umblă crivățul iarna, și flăcăii care au de gând să-și aducă nevastă din sat străin. Pe drumul ăsta s-a dus o dată și Mitruț Daminescu, dar a venit la fel ca în ziua asta, când se întoarce de la Arad. În loc să-și caute nevastă, a pierdut banii la jocul de cărți. Drumul intră în sat, trece pe lângă o troiță căreia, nu se știe de ce, oamenii i-au spus monument, și iese, pierzându-se printre dealuri. Al doilea vine dinspre Mureș și, trecând prin dreptul gării, aduce lumea de la tren, străbătând un fel de pădurice căreia, dacă i-ar tăia cineva pomii, ar rămâne pământul fără umbră. Cel de-al treilea intră-n sat printr-o margine, venind dinspre pârâul Troașului, pe lângă dealul Bogdanului și tot printr-o margine îl părăsește, de parcă s-ar bănui vinovat de ceva și i-ar fi teamă să dea ochii cu oamenii. În această parte a satului, unde casele nu sunt deloc rare, pământul are două cocoașe între care s-a format, cine știe când, o vale pe care n-a curs niciodată vre-un strop de apă. Unii chiar spun că pe aici ar fi fost pe vremuri albia Tocului, dar dacă e așa, nimeni nu are de unde să mai știe. De frica ploilor gospodăriile s-au așezat doar pe cele două creste. Bătrânii povestesc că această parte a satului ar fi fost în întregime proprietatea unui schit dărâmat, din marginea de răsărit a pădurii. Moara la care se gândea Mitruț fusese înălțată de niște călugări de la schitul despre care veni vorba, pentru nevoile lor și ale sătenilor. Mănăstirea, cum îi spun localnicii “sfintei așezări”, a rămas aproape pustie. Doi bătrâni, trecuți de șaptezeci de ani fac de strajă propriilor zile așteptându-și ceasul sfârșitului, fără speranța de a mai lăsa urmași întru Domnul. Într-o dimineață unul dintre ei, cel cu știință de carte, despre care se vorbește c-ar fi fost în tinerețe la Sfântul Munte, a lipit la moară, pe singurul geam rămas întreg prin cine știe ce minune, o bucată de hârtie pe care a scris simplu: “De vânzare! A se adresa stăreției Sfintei noastre Mănăstiri Toc!“ Întregul sat a citit-o, însă pe nimeni nu interesa o asemenea treabă. Nici măcar pe Daminescu bătrânul. Numai Mitruț, fecioru-său a tresărit când a văzut-o. Cine știe ce o fi fost în mintea lui. O știa de copil… O auzise mergând, aruncând țipete ciudate pe țeava din spate, tremurând din toate măruntaiele și făcând urlău pentru porci. Așezată pe partea dreaptă a văii prin care intră drumul în sat venind dinspre pădure, cu timpul, moara s-a șubrezit, iar într-o zi a tăcut, și tăcută a rămas. Curtea a început să se umple de scaieți și de bălării. Gardul dinspre drum s-a prăbușit, dar nimeni n-a îndrăznit să-i care scândurile, de teamă să nu-i pună la acatiste de “alege-s-ar praful” călugării “Sfintei Monastiri”.
Mitruț știa de la mamă-sa că bătrânul are niște bănuți cu chipul lui Napoleon pe ei. Se rugase în genunchi să-l împrumute cu valoarea lor, dar n-ajunsese la nici un rezultat. Când a văzut că trăgea să moară, l-a mai întrebat încă o dată. Bătrânul clătinase din cap dintr-o parte-n alta; Mitruț n-a putut scoate nici o vorbă din gura celui ce se pregătea să plece definitiv.
- Nu vrei să mi-i dai, tată?
Bătrânul închisese ochii fără să-i mai răspundă vreodată. Mitruț îl scotocise prin buzunare, răscolise casa și lada de zestre rămasă de la mamă-sa, dar de aflat, nu aflase ascunzătoarea banilor. Într-un târziu se apropiase de patul pe care zăcea Grigoriu Daminescu, s-a aplecat deasupra mortului, i-a dat două palme înjurându-l și ieși în curte să fumeze. Abia atunci a realizat că are mort în casă și, apropiindu-se de gardul lui Tuțu Gheorghian, îl strigă printre scânduri.
- Tuțule!… Hai, mă, la noi, c-o murit bietul tata!…
Cine știe, poate că tot din cauza ălor bani o fi scuipat și-n țărâna înghețată, la înmormântarea lui tată-său.
Vântul se-ntețise. Urla pe deasupra dealurilor și a satului, împletindu-se cu pomii din ogrăzi. Continua să cadă aceeași ninsoare cu fulgi ascuțiți, care nu reușea să acopere pământul. La adăpostul gardurilor se strânsese o zăpadă murdară, amestecată cu praf înghețat de pe drum.
Caii se opriseră în fața porților, dârdâindu-și spinările. Mitruț se uita la ei, așteptând ca porțile să fie deschise de o ființă cu suflet în ea. Numai că în spatele geamurilor înghețate nu-i pândeau sosirea ochii omenești existenți la alte case, iar ușa rămânea închisă, ca în fața unui blestem. Amintindu-și că nu are pe nimeni, omul izbi cu bocancul scândurile porților, își făcu vânt peste gard și astfel, peste o clipă, căruța intra în curtea pustie și bătută de vânt. “A dracului singurătate!…” oftă el deshămându-și caii și îndemnându-i spre grajd. “Vii, pleci, nimeni nu te așteaptă, nimeni nu…” Se opri. Curățenia care domnea peste tot îi dădea senzația că între acele ziduri nu locuiește nimeni. Avea impresia că nici el nu este altceva decât un străin aflat în trecere prin casa asta goală, fără nici o altă suflare în afară de a lui. Cu un șir nesfârșit de amintiri pestrițe, Mitruț ieși în vânt și în ninsoare, să dea de mâncare la cai și să spargă lemne. Când deschise ușa să iasă afară, se izbi de întuneric și, fără să vrea, duse mâna la ochi. Purtat de viscol, ecoul pașilor rămas în urmă părea o toacă bătută cu pumnii.
Se-ncăpățânase să rămână holtei. Trecut de treizeci de ani, în afară de drumul făcut la Ilteu, satul din care își aduceau flăcăii din Toc neveste, în altă curte cu fată de măritat nu mai intrase. Dragostea pe care i-o purtase Cosminei Andrei, a rămas ascunsă în adâncul sufletului său ca o amintire bolnavă de care se lovește la răstimpuri, ca o piatră pe care cineva a așezat-o dinadins în mijlocul drumului, cu gând să-l împiedice. Fata nu l-a refuzat. Mitruț era un om voinic și frumos, pe care și-l doreau în așternuturi nu numai fetele, dar și nevestele altora. Viitorul socru însă, i se uitase în ochi, plimbându-și pe față un zâmbet batjocoritor și-l întrebase simplu:
- Tac-tu ce-ți dă ?
- Zece pogoane de pământ și casa.
- Bun, măi omule, dar măcar o moară să fi avut și tu!…
Atunci și acolo, Mitruț Daminescu și-a rezemat gândul de gard și a privit în gol spre uliță. Pe toată lungimea drumului nu se vedea nici țipenie de om… A părăsit curtea lui Ion Andrei fără altă vorbă și, aproape împleticindu-se, a intrat în birtul dintre răspântii. În acea zi s-a îmbătat pentru prima oară în viața lui și tot atunci i-a venit în minte moara călugărilor. Rămas între pereții birtului până spre seară, vorbea ba cu unul, ba cu altul, despre tot felul de treburi, în afară de necazul lui. Dacă-l ascultai cum vorbește, aveai impresia că nu se adresează celor de față, ci mesei, căreia îi făcea morală, o mustra, o dăscălea… Într-un târziu s-a apucat de cărți, în casa unui prieten, jucând până dimineață. Bolnav de băutură și de nesomn, cu buzunarele golite la jocul de cărți, se oprise la poarta Cosminei Andrei să-i spună să fugă amândoi. În fața ei Mitruț se simțea ca pe o punte îngustă pe care trebuie să mergi în vârful picioarelor. Uitase și vorbele pe care vrusese să le spună și, necăjindu-se pe sine, bolborosi o înjurătură, întorcându-i spatele. Se mai uită o dată de la colțul casei, apoi luă drumul de-a-ndoaselea, clătinându-se pe niște picioare parcă mai înghețate decât cele cu care venise acum de la Arad. La câteva zile da le această întâmplare, Cosmina se măritase cu un alt bărbat, din satul ei. Poate ca să-și bată joc de el, să vadă cui a dat-o pe fie-sa și să se laude cu ginerele, Ion Andrei îi trimisese și lui Mitruț o invitație la nuntă. Mitruț îl băgase în mă-sa și se dusese. A fost ultimul drum pe care l-a făcut la Ilteu. Vara trecută, auzind că Cosminei i-a murit și tatăl și bărbatul într-un accident, vrusese să se ducă să le scuipe și lor mormintele, dar se răzgândi.
În casă se făcuse cald. Mitruț stătea cu picioarele atârnate pe marginea patului și se gândea cum să vândă o parte din moștenire, ca să poată cumpăra moara călugărilor. Ar vinde tot pământul, dar cui ? Ar vinde și via!… După socoteala lui, locul pe care stă moara, are mai bine de cinci pogoane de pământ. Frumoasă proprietate! Aievea, vedea plantația de pruni, caiși, meri și viță altoită, casa pe care și-ar înălța-o, gardul din scânduri solide, cu două rânduri de sârmă ghimpată pe deasupra, vedea tot, palmă cu palmă. Cui să vândă? Cine are bani, acum, la trei luni de la stabilizare? Asta pe de-o parte; pe de alta, cine mai are poftă de cumpărat pământ acum, când umblă zvonul cu unirea arăturilor?… Oamenii preferă să dea banii pe băutură, decât pe averi. Mitruț își aprinse o țigare, își trase bocancii în picioare, își îndesă căciula și-și îmbrăcă șuba și, doar în izmene, ca o jumătate de stafie, ieși afară în viscol, să mai bage câteva brațe de paie la cai, ca să nu-i găsească degerați la ziuă. Își iubea caii ca pe lumina ochilor. Ninsoarea se-ntețise, fulgii nu-i mai înțepau obrazul, iar bocancii lăsau urme late, semn că zăpada se-nmuiase atât cât să se poată lipi de pământ. Mitruț duse un braț de paie, mângâie caii pe grumaz, potrivi apoi flacăra lămpii atârnate de o scoabă bătută în grindă, trase din țigară, mai duse un braț de paie, apoi intră în casă. Îi părea rău că i-a fost lene să meargă în fundul curții, unde erau paiele de vara trecută. Zgârcit din fire, ca tată-său, nu era. Cu toate astea, era mai bine că a luat din căpița de acum doi ani. Să scape o dată de ele. Bătrânul le pusese drept în mijlocul curții, ca să aibă găinile unde se oua și unde râcâi. Intrat în casă, se dezbrăcă din nou, cu mișcări lente, mai aruncă două lemne în foc, stinse lampa, își făcu cruce și se culcă. Obosit de drum și de gânduri, adormi repede. Din cauza singurătății și a oboselii se culcase nemâncat. În somn visă că era servit chiar de Cosmina cu mâncăruri alese, aranjate frumos pe o masă ale cărei picioare păreau a fi din fier înroșit și Mitruț nu înțelegea cum de nu ia foc fața de masă care atârna până aproape de pământ. Dar, de la acest ospăț neobișnuit, îl deranjă la un moment dat Tuțu Gheorghian, care îi cerea un băț de chibrit ca să dea foc paielor din mijlocul curții, peste care turnase gaz dintr-o canistră uriașă. Mitruț tresări. Vântul lovea cu furie în geamuri. Mitruț deschise ochii și ascultă. Vântul se opri ca prin minune, dar în ferestre bătea într-adevăr cineva cu pumnii.
- Mitruțule, ești în casă?…
Mitruț se frecă la ochi. Pe pereți juca lumina unui răsărit nepământean.
- Da, sunt în casă!… Care ești?
- Eu sunt, Tuțu!… De ce nu răspunzi, măi omule? Ieși afară că arzi ca șoarecii, neștiut de nimeni!…
Abia acum înțelesese că în curtea lui ardea ceva. “Caii!”, îi trecu prin minte speriat și, în picioarele goale, dădu buzna afară. Aici dădu cu ochii de trei oameni. Unul era Tuțu Gheorghian, pe ăilalți doi nu-i putu distinge în acel semiîntuneric, decât ca pe niște umbre. Flacăra scăzuse în intensitate.
- Ce bai ai mă, ai înebunit? Dacă n-ai tu pe nimeni în lume vrei acum să dai foc la sat? se răstise una dintre umbre.
- Ce arde, Tuțule?
- Căpița de paie de la tine din curte!
- Dă-o dracu!… Abia nu mă mai împiedic de ea!…
Și Mitruț Daminescu intră în casă, încuindu-și ușa cu zăvorul. Afară, glasul de mai înainte hotărâse:
- Ãsta nu-i în toate mințile!…
Dar Mitruț nu-i răspunsese; n-avea chef să se ia la harță cu el. Urmărind zgomotul pașilor ce se îndepărtau de casă, bănui că plecații îl înjură din drum. Focul se stinsese iar vântul, cumințit dintr-o dată, se pregătea să se culce la rădăcinile copacilor. Din căpiță nu mai rămăsese decât o grămadă de cenușă, în scurt timp avea să se pună zăpada. Din tavanul nopții continuau să cadă fulgi molateci. Mitruț se îmbrăcă și ieși afară, luă o furcă în mână și începu a răscoli înciudat, vânturând resturile focului. Când socoti că aproape a terminat, parcă auzi un sunet ciudat. Aprinse un băț de chibrit fără să știe de ce anume face treaba asta și mai răscoli o dată cu furca. Colții scoaseră la iveală o cutie de tinichea învinețită de foc. Dădu să pună mâna pe ea, dar tabla îl arse la degete. Fără grabă, aprinzând o țigară, Mitruț se întreba în gând dacă focul fusese pus de cineva sau dacă lui îi căzuse țigara din gură, fără să observe. Dar nici una dintre aceste presupuneri nu-l interesa foarte tare, așa că renunță să se mai gândească. Întinse mâna spre cutia de tablă, cu grijă de data asta, găsind-o călduță, așa cum se încălzește o tablă uitată în curte într-o zi de sfârșit de Iulie. O ridică fără curiozitate, dar tresări la zgomotul neașteptat care venea dinăuntrul ei. “Aici erați!…”, se gândi Mitruț și, ascunzând cutia cu zgomote neînțelese între pieptul păros și cămașa descheiată până deasupra curelei, fugi iute în casă. A doua zi, puțin după ce se luminase de ziuă, Mitruț Daminescu bătea în poarta preoțească. Era într-o Vineri.
- Părinte, vreau să fac o slujbă de pomenire pentru bietu’ tata! S-a făcut anul de când l-am îngropat și eu n-am fost în stare de nimic.
- Mâine, dom’ Mitruț! Slujbele de pomenirea morților se fac doar Sâmbăta.
- Mie mi-o faci când vreau eu, părinte, nu când vrei dumneata, că d-aia te plătesc! Îmbracă-te și hai la biserică!… Altfel, să știi că nu mă mișc din fața porții dumitale!
Preotul îl privi lung cu un fel de îngăduință și, de voie de nevoie, îi făcu pofta. În Duminica ce a urmat acestui eveniment, povestind oamenilor mai apropiați ce pățise cu Mitruț Daminescu, fața bisericească își întări credința că vecinul lui își pierdu mințile. Ba, o minte de femeie, fusese de părere că asta i s-ar trage din lipsă de nevastă. Mult timp de la această întâmplare, bărbații din sat n-au mai ridicat palmele împotriva nevestelor; se temeau să nu fie și ei părăsiți și să se strice și ei la minte ca Mitruț Daminescu, ce ajunsese să facă Vinerea parastase pentru morți. În aceeași zi, după ce se întorsese de la biserică, Mitruț luă un cal și, după vre-un ceas și jumătate de mers, bătuse la ușa chiliei părintelui Agapie, starețul mânăstirii; proțăpit în fața călugărului, fără alte ocolișuri, îl întrebă ca la oborul de vite:
- De vânzare moara, părinte?
- De vânzare, fiule!…
- Și cât ceri pe ea?
- Eu știu?!…Stai să mă sfătuiesc cu părintele Sofronie…
- Ce să te mai sfătuiești!… Ați pus hârtia în geam de mai bine de doi ani și încă n-ați avut vreme de sfat?! Cum dracu vine asta?!…
Cârciumar de meserie înainte de a se călugări, părintele Agapie nu se pierduse cu firea în fața acestui cumpărător răsărit ca din senin, când nimeni nu-l mai aștepta. N-avea importanță dacă era trimis de dracu sau de Dumnezeu. Important era dacă omul din fața lui avea bani lichizi la el și nu doar niște hârtii semnate, prin care se angaja să achite datoria în nu știu câți ani de aici încolo. Moara nu era trecută în actele mânăstirii. Rămăsese danie pe numele lui și bătrânul avea de gând să se retragă la o nepoată de a sa, pe undeva prin Făget. I se urâse. Aproape treizeci de ani de post și toacă de trei ori pe zi îi acriseră sufletul. Nu se plângea de post. Peste el mai sărea din când în când, citindu-și slujbe de dezlegare, ca un stareț ce se afla. Avea de gând să-i dea și celuilalt ceva bani, doar cât să-i astupe gura, cu toate că nu merita și nici drept nu avea. După treaba asta, adio mânăstire! Sofronie n-avea decât să rămână în pădurea aia pe jumătate uscată și până la sfârșitul lumii, s-aștepte a doua Înviere! Cum să afle însă dacă acest om ivit pe neașteptate, avea bani asupra lui? Mitruț Daminescu îl privea așteptând răspunsul. Călugărul agonisise un strat de osânză care-l făcea să semene cu o statuie din lut căzută de pe raftul ei și prefăcută într-un bulgăre îndesat și turtit, mai înainte de a ajunge să fie arsă în cuptor. Fața rotundă îi era acoperită aproape în întregime de o barbă pieptănată cu grijă, iar pe cap avea o scufie mare din catifea mov, ale cărei margini ascundeau o coadă împletită, legată femeiește într-un coc pe ceafă. Purta un veșmânt negru cu multe cute, care-i ajungea până la glezne. Privindu-l, Mitruț se simțea cercetat de ochii sfredelitori și isteți ai bătrânului.
- Ce faci părinte, ai de gând să mă ții aici până-n săptămâna patimilor? Vinzi ori nu?
- Vând fiule, cum să nu!… doar de vânzare este!…
- Atunci?…
- Să mă mai gândesc…
- Iar te gândești?… Spune cât vrei pe căzătura aia, batem palma și să-ți dau banii!
Călugărul tresări, aflând că cumpărătorul are banii la el. Ce i se părea mai greu acum, era prețul; nu știa cât să ceară.
- De ce-i zici căzătură? Cu ceva parale faci o moară de ți se duce vestea. Într-un an te-mbogățești de nu te mai recunoști.
Mitruț izbucni în râs.
- Eu părinte, după ce facem actele, îi pun foc! Păstrez numai roata mare, ca amintire… Restul, cenușă și gunoi! Asta e moara dumitale!…
- Nu vorbi cu păcat, fiule.
- Cu păcat, fără păcat, dumneata zii ce pretenții ai, ca să nu pierdem vremea.
Părintele Agapie își făcu în gând o socoteală amănunțită, scăzu tot ce bănuia că va scade și cumpărătorul și-i spuse suma tare, fără șovăire. Lui Mitruț îi pieri râsul. Simți prețul lovindu-l în cap ca un bolovan aruncat spre el de un dușman nevăzut.
- Trebuie să fii nebun, părinte! Păi, cu cât ceri dumneata, cumpăr zece mânăstiri cu toate acareturile și cu toți călugării la un loc!…
Pentru o clipă, preotul se crezu înfrânt. Revenindu-și ușor, ridică privirea spre un Crist spânzurat pe peretele de la răsărit al chiliei și spuse simplu:
- Voia la dumneata!… Eu cu marfa, dumneata cu banii. Îți convine, bine; nu, iar bine. Nu-ți bagă nimeni mâna în buzunar. Poate te mai gândești și, mâine, poimâine, te întorci. Din cât am cerut, nu las un franc, înțelegi dumneata? Un franc nu las! Apoi, schimbându-și vocea, șopti închinându-se: Fiule, se apropie ora rugăciunii. Intră în biserică, ori rămâi aici să te gândești. Eu te las. Mă duc la ale mele. Și, ieși fără altă vorbă.
Mitruț Daminescu rămase năuc în mijlocul odăii. Nu putea renunța la dorința de a fi stăpânul morii. Avea impresia că fără ea o să intre la balamuc. Ieși din odaie cu gând să-l înduplece pe stareț să mai lase la preț. Aproape de biserică îl întâlni și pe părintele Sofronie și-i veni să râdă privindu-i chipul ca de cucuvea speriată. Moșul lovea cu disperare toaca din lemn, fără să se sinchisească de trecerea lui. Mitruț își scoase căciula și intră. Biserica era pustie.
Părintele Agapie rostea rugăciuni cu glasul stins, privindu-l țintă. Mitruț credea că ochii aceia mișcători privesc undeva deasupra capului său, fără să-l vadă. După ce termină părintele de citit, Mitruț se apropie de ușa altarului și ciocăni cu o evlavie subită. Își băgă capul prin deschizătură și șopti:
- Taică părinte, aș vrea să…
- După slujbă fiule, după slujbă!…
Uitase că era în biserică. Acolo unde stătea, drept înaintea altarului, își puse căciula în cap, ieșise afară și începuse să-njure. Văzându-l, starețul îi înțelese necazul și zâmbise. Celălalt, bătrânul ce stătea în strana din dreapta, își făcuse repede trei cruci, de parcă în biserică ar fi intrat necuratul călare.
Mitruț nu-și găsea loc nici în chilia preotului, nici în curtea bisericii. Mângâie calul cu privirea, apoi, fără nici un motiv, îl lovi cu pumnul sub burtă și părăsi curtea. În fața lui începea pădurea, grea de tăcere și pustietate. Ramurile goale ale copacilor, poleite pe alocuri cu zăpadă înghețată, se clătinau izbindu-se între ele cu sunete seci, ca de oase goale. Teama că pustnicul avea să se răzgândească și că astfel visul lui va rămâne fără posibilitate de înfăptuire, îl scotea din minți. Simțea în buzunarul pantalonilor monezile cu care intenționa să-și cumpere fericirea. Strângea pumnul și-l desfăcea cu gesturi grăbite, până ce palma i se umezea de bucurie și de efort. “De ce să nu-mi vândă?! Se gândea el. “Ce mai macină cu pietrele alea? Þărână?!… Nici pentru aia nu mai sunt bune…”, încerca Mitruț să se convingă de adevărul gândurilor care-i treceau prin minte. Banii rămași de la bătrân, peste care dăduse din întâmplare, erau pentru el o adevărată povară. Simțea nevoia să-i arunce pe ceva, într-o afacere oarecare, fără riscuri, cum era dorința lui de a se ști, în sfârșit, stăpânul morii călugărilor. Că se putea întâmpla să-i mai rămână câteva monezi, n-avea importanță. Le va găsi și lor un loc undeva.
În altar, rămas ca după o boală cumplită, părintele Agapie gândea cu glas tare:
- O fi plecat?… Și de ce a plecat? A plecat, noroc bun!… Cum adică, noroc bun?… Poate că omul avea banii la el și mi i-ar fi dat pe loc, fără prea multă tocmeală. Ce dracu, Doamne Iartă-mă o fi fost în capul meu, să-i cer o sumă ca aia?! Omul s-a speriat și s-a dus! Da’ parcă moară îi trebuia lui acum… Ce, nu se poate trăi și fără moară?…
Părintele singur se întreba, singur își dădea răspunsurile. Își frecă fruntea înciudat, își trecu palmele pe deasupra urechilor ca și când ar fi avut intenția să se tragă de ele, se ridică și părăsi biserica gândindu-se: ”Vorba lui; o căzătură!…”. Afară, dădu cu ochii de calul înșeuat, legat aproape de poarta mânăstirii. “N-a plecat…”, șopti pentru sine. Îi venea să sară într-un picior de bucurie. Îl căută pe Mitruț din ochi, dar nu izbuti să-l vadă. “Ahaaa!… S-ascuns pe undeva prin preajmă ca să mă vadă ce fac. Bineee!…”. Chipul i se schimbă brusc, uitătura redevenind smerită, ca și mai înainte.
Slobozi o “născătoare de Dumnezeu”, își însemnă o cruce pe piept și intră în chilie. Abia aici își permise să zâmbească iar și să-și frece palmele ca după un târg încheiat, după care urmează aldămașul.
Rezemat de trunchiul unui copac, Mitruț Daminescu se simțea obosit de gânduri. Scuturată de o adiere stingheră, creanga de deasupra lui își presăra zăpada. Omul o îndepărtă cu grijă, ca pe un fir de praf și porni spre mânăstire. “Nu se poate, trebuie să iau moara din mâinile starețului, chiar de-ar fi să dau și cămașa de pe mine!”. Își băgă mâinile în buzunare, grăbind pasul. În buzunarul stâng întâlni clinchetul aurului și siguranța se înscăună în sufletul lui. Vântul se domolise; de undeva se ivi o rază de soare și toată curtea aceea pustie i se păru pentru o clipă presărată cu pulbere de sticlă. Mitruț se opri înaintea ușii călugărului, ca și când ar fi stat la îndoială dacă să intre sau nu. Ciocăni ușor și primi îndată răspunsul.
- Intră!
Venitul își căută un loc unde să se așeze și după ce-l găsi, vorbi fără șovăială.
- Te-ai mai gândit, părinte?
- Dumneata cât dai?
- Eu?… La o asemenea întrebare Mitruț nu se așteptase.
- Dumneata!…
- Păi…
- Zii cât! Dacă îmi convine, stăm de vorbă!
Pe cumpărător îl trecură nădușelile.
- Mai bine e să ceri, Sfinția Ta!
- De ce, fiule?
- Cum de ce, părinte? Ai o moară de vânzare, ori n-ai? Întrebatul răspunse printr-o înclinare a capului. Păi atunci spune o dată, omu’ lu’ Dumnezeu, nu mă ține pe jar! Cât să-ți dau pe ea? Călugărul ridică din umeri. Iar nu știi?
- Nu!…
- Uite ce e, taică părinte; dacă nu vrei să mi-o vinzi mie, eu îi pun foc! Nu poți să-mi faci nimic. N-ai martori că te-am amenințat. Așa că gândește-te bine și la preț. Dacă nu mi-o conveni, ori n-oi avea bani destui să ți-o cumpăr, eu tot foc îi pun! Fără moara asta eu nu mai pot trăi, auzi dumneata?!… Nu mai pot! Mitruț se răstise în fața bătrânului și acum, cum nu mai vorbea, dac-ai fi intrat de afară, nu ți-ai fi dat seama dacă se răstește la sutana din fața lui sau o imploră. Dacă vrei, reluă el, când nu te-oi mai putea ține pe picioare, te iau la mine. Îți fac o odaie a dumitale, ca la mănăstire; icoană, candelă, patrafir, tot!… Ce dracu’ mai vrei?!
- Nu de asta am nevoie. De retras, slavă Domnului, am unde să mă retrag.
- Atunci?…
- …Ai banii la dumneata?
Daminescu se dumiri.
- Păi altfel, la ce mai veneam?! Doar așa ca să văd dacă nu cumva ți-ai tuns barba? Am destui bani, părinte, uite! Îndesă mâna în buzunar și-i arătă câteva monezi. Vezi?… Aur, părinte; aur, nu hârtii fără valoare!
Starețului îi luciră ochii.
- De unde ai dumneata banii ăștia?…
- Ce te privește? Eu te-am întrebat de unde ai moara?… Mi-o dai, îți dau aurul. Un fel de a face schimb… Nu?…
La această întrebare părintele Agapie nu răspunse. În odaie se făcuse deodată liniște. În jurul celor doi bărbați vibra o tăcere subțire, străvezie. Le convenea, într-un fel, această odihnă a vorbelor, care le oferea posibilitatea de a se gândi în voie la ce îi interesa. “Deci bani are! Și, încă ce fel de bani!” gândi starețul, cu ochii ațintiți la candela de deasupra patului. “Dacă ar fi ai mei, aș putea să mă stabilesc într-un orășel de munte și mi-aș vedea de ale mele… “ Nu pomenise încă nimănui de o eventuală retragere a sa din viața monahală. Cât despre acel “ale mele”, nu vorbise cu nimeni niciodată, așa că nu puteai înțelege la ce se referă când spune “îmi văd de ale mele”. “O avea mulți?…” Acestă întrebare îl chinuia ori de câte ori omul din fața lui se scotocea prin buzunar, atenționându-l cu zgomotul monezilor de aur curat. “Dacă aș avea un om de încredere pe care să-l trimit în sat, să spună autorităților, poate că m-aș alege și eu cu ceva recompensă și mi-ar rămâne și moara s-o vând. Trebuie să văd cât pot să scot de la el. Statul îi pedepsește pe cei care nu declară aurul. Te pomenești că mă mai trezesc și părtaș la cine știe ce născocire a șefului de post!… Atunci, adio bani! Mai bine cu vânzarea; și dacă nu ne înțelegem la preț, îl opresc peste noapte la mănăstire și, cu toporul, mă scap de el fără pic de urmă!… Cine-o să-l caute, și mai cu seamă aici? Dau aurul la zlătari și-n schimbul lor iau o grămadă de bani. Ce nu se face cu bani pe lumea asta?” Gândurile i se-nvălmășeau în cap și stetea de înavuțire creștea în sufletul lui, amețindu-l ca un drog. Cu ochii închiși, se și vedea în fața unei grămezi sclipitoare. Din mijlocul acestei averi se ridicară imagini noi, așezându-se pe scaune invizibile înaintea ochilor lui. Mai întâi îl văzu pe Mitruț Daminescu zăcând în mijlocul odăii, cu capul sfărâmat de muchia toporului, iar pe el, scotocindu-l prin buzunare. Nu se-nfioră. Un alt gând, sărit pe neașteptate peste celelalte, îl făcu să tresară: “Dacă acest om știe de cele două cruci bătute în pietre, ascunse sub dușumeaua chiliei?… “ Întredeschise ochii și-l cercetă pe furiș. I se păru că omul privește curios podeaua. Se uită atent la fiecare scândură și se liniști. “Nu se cunoaște.”. Închise ochii și-și continuă gândul întrerupt. “Poate că-n vremea în care eu mă gândeam cum să-l jefuiesc, el se gândea cum să mă prade!… “ Își aminti de un negustor din satul lui. Adevărat e că omul se cam stricase la minte. Oricum, faptul era fapt. Înainte de a muri, omul cu pricina ceruse nevestei o farfurie cu miere și mâncase, una câte una, hârtiile îndulcite, ca să nu aibe nimeni parte de ele. “Hotărât lucru, ce mai!… Banii sucesc mințile oamenilor, mai rău decât țuica!…” După acest ultim gând, bătrânul căscă și-și făcu semnul crucii peste gură.
Mitruț Daminescu îl privi uimit. “Ori l-a apucat somnul, ori face pe nebunul ca să-l cred eu obosit. O vrea să scape de mine. O fi având alți amatori la moară?…”. Iată câteva din întrebările care s-au născut în mintea lui trezită de căscatul bătrânului. Timpul scurs până atunci, trecuse pe lângă el fără să-l atingă. Se-ncurcase și el în niște gânduri destul de ciudate, pe undeva diferite de ale starețului. “Cumpăr moara…”, gândi el.”Și dacă o cumpăr, ce dracu fac cu ea?… N-am nici măcar cui s-o las moștenire, să-mi pomenească și mie cineva trecerea prin lume. Dar dacă n-o cumpăr, ce fac cu banii? Mai află cine știe cine, și-mi dă cu toporul în cap ca să mă prade…” La acest gând simți un fior străbătându-i trupul. Ridicându-și privirea, întâlni chipul dormitând al călugărului. Văzându-l, se liniști. Mângâie cu vârful degetelor câteva monezi, care atingându-se între ele, scoaseră acel sunet ciudat care-l făcuse pe cel din fața lui să se-ntrebe: O avea multe?… “Poate să afle chiar șeful de post…”, își continua Mitruț gândurile încâlcite. “După față nu mi se pare cinstit; cred că ar putea fi cumpărat cu vreo două bucăți, decât să facă proces-verbal – pe tine să te bage la pușcărie, iar averea s-o predea statului – dar, cine știe? Banul e ochiul dracului; mai bine fără ei!… Și, mai încolo, după ce mă văd proprietar, într-o noapte mă reped până la taica părintele. Mascat și cu un cuțit în mână, îi dă popa și pe ai lui, nu doar ce a luat de la mine pe moară!… Până atunci, însă, mai e! Acu’ trebuie să mă tocmesc cu el, până nu adoarme. Mâine poate să vină alt client, să-i ofere ceva pe deasupra. Mai bine pământ decât monezi de aur!…”. Auzindu-l căscând, Mitruț se trezi din gânduri și, după ce-l privi pe călugăr, își îndreptă privirea către fereastră. Afară, pustiu; era o zi de iarnă, tristă ca o înmormântare săracă.
- Ei, părinte, ce zici? Luat pe nepregătite, cel din fața lui se ridicase în picioare. “Cred că-l am la mână!” gândi Mitruț. După asta tăcu fără să facă nici un gest. I se părea că firul pe care parcă-l ținuse între degete, se rupsese. Se ridică și el și cei doi bărbați se treziră așa de aproape unul de celălalt, încât își simțeau răsuflările încărcate de mirosul tutunului. M-ai auzit, părinte?
- Dumneata cât dai?
- Iar începi?
- Stai nițel, fiule, nu te aprinde! Ce, n-am dreptul să te-ntreb cât dai?… Și, regăsindu-și deodată calmul caracteristic, starețul zâmbi așezându-se la locul de mai înainte. Pe Mitruț acest zâmbet îl cam dezorientă.
- Atâta dau! Și, fără să facă vreo socoteală anume, aruncă o sumă care însemna cam jumătate din cât i se ceruse lui.
- Fie ca dumneata. Bate palma și scoate arvuna. Mâine mergem la tribunal să facem actele.
Pe Mitruț, seara îl apucă tot în chilia starețului. Evaluaseră în hârtii foșnitoare prețul monezilor de aur, fără multă tocmeală. După treaba asta se-ntinseră la vorbă, îndemnați de dulceața vinului de împărtășanie repartizat de Sfânta Mitropolie, nevoilor mănăstirii. Se despărțiră târziu, când noul proprietar al morii își amintise de cal.
- O fi degerat, săracu’! Părinte, eu plec și te rog să nu fii supărat pe mine. Găsim noi vreme și pentru jocul de cărți, că doar nu sunem la margini de pământ diferite. Trec în zori pe la dumneata, cu sania, să mergem la tribunal.
Călugărul l-a sărutat pe frunte urându-i noapte bună, apoi îl conduse până la poarta mănăstirii, rămânând un timp rezemat de gard, ca să se convingă că omul s-a dus la casa lui. Apoi, întors la el în odaie, răsuci cheia, puse și cele două ivăre, suflă în lampă, puse două monezi pe pernă închinându-se – fără să știe dacă-și face semnul crucii către icoanele de pe perete sau în fața împăratului Franței – și adormi ca un copil după o zi de joacă.
Mitruț călări fără gânduri până acasă. Când băgase calul în grajd, cocoșii cântau jumătatea nopții. Nu intrase în casă. Luase drumul înapoi, se oprise pe malul unde se afla moara călugărilor, moara lui de acum înainte, și, prin partea de dinăuntru a gardului, începu să dea locului cu pasul. După ce isprăvise, descuiase ușa morii cu cheia dată de părintele Agapie, intrase și, fără frică de umbre, se strigase pe nume:
- Bă Mitruț, dă drumu’ la motor!… Într-un colț se-mpiedică de niște zăblaie roase de șoareci. Închise ușa pe dinăuntru, se-nfășură în ele și adormi. Se pare că băiatul lui Daminescu bătrânul, se afla la prima lui bucurie.

- va urma -

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!