De sub Toaca bătea un vânt aspru de toamnă, ai fi zis că noiembrie își pusese palma streașină la ochi, așteptând să vadă din ce parte se va abate peste munți iarna. Lotrii lui Păliman se trăseseră și ei sub culme, așteptând ca starostele lor să vină cu vești noi despre drumuri numai bune de frământat în întâmpinarea boierilor ce treceau din Moldova spre Þara Românească acum, în leatul toamnei. Erau niște bărbați închiși la fire, nu ca lotrii de altădată, cei care urcau cărările fluierând și adăstând la focuri mari, cu proțapi din care grăsimea juncilor perpeliți se scurgea pe buza focului, umplând împrejurimile de arome de vis. Nu erau nici vechii furi, care băteau îndesat pământul sub talpa horei după vreo două cofăiele de vin, umplând cu chiotul lor tăriile cerului, întoarse sub cușma pădurii cu ecouri demult pierdute. Lotrii lui Păliman erau întunecați ca noaptea, și la gând, dar și la suflet. Ca și starostele lor, în străfundurile căruia mocneau întâmplări petrecute în umbra trecutului, care îi transformaseră inima într-o stană de piatră. Oricât ai fi bătut la poarta ei, nimeni nu ți-ar fi dat răspuns vreodată.
Se strânseseră în peștera din măruntaiele munților, ce le era casă de ani buni, pregătindu-se pentru intrarea în iarnă, perioada cea mai grea de suportat pentru niște hoți la drumul mare ca ei. Cărările de primăvară și vară, ostenite de căldurile mari, bătucite de mreaja prafului amestecat cu frunze agonizând, se împotmoleau spre toamnă cu clisura galbenă înecată în ploile bogate și care neâncetat scormoneau cu darabana lor fruntea plecată a brazilor. Dar erau încă poteci prietenoase, pe care pasul grăbit al cailor lor le cutreiera amurgind la plecarea zilei. Odată cu iarna se vor înfunda de troiene gurile lacome ale drumurilor, care întotdeauna înghițeau mai mult decât puteau duce din făina măcinată din ceruri a iernii. Și atunci pentru ei nu mai era cale de ieșit la drumuri și cotloane. Peste munte se abătea viscolul, care parcă din an în an își ascuțea și mai abitir colții, cu care mușca din om și vietate de pădure cu nestăpânire. Intrau și ei, lotrii, într-o hibernare aidoma ursului, neam posomorât și crud, ca și ei. Acolo în arsura vreascurilor pâlpâinde de pe pereții peșterii își oblojeau rănile de peste an sau își prețăluiau prada. Lotri cu vârste mature, oameni puternici la ridicarea pumnului, neântrecuți mânuitori de flinte și de pistoale bătrâne, ale căror butoiașe doldora de pulberea morții te așteptau la răscrucea drumului ca o osândă veșnică. Oamenii lui Păliman vegheau de acolo, de sus, mișcarea vântului și a norilor, ce se înghionteau care mai de care să acopere cu negură înălțimile.
Se auzi un fluierat scurt, așa cum fluieră ciobanii la strânsura oilor răspândite pe imaș. Lotrii se arcuiră ca niște foale împinse de fierbințeala focului și dădură buluc la intrarea în peșteră. Știau că lui Păliman nu-i plăcea să-i vadă tolăniți pe prispa gândurilor. El era un om care dormea doi-trei ceasuri, și atunci numai după zbucium și alergătură mare de pradă. În rest, ai fi zis că era un fluture de noapte care căuta un strop de lumină în care să se arunce. Nu-i plăcea smolita noapte și asta din pricini vechi, care-i sfâșiau mereu la aducere aminte sufletul...
Păliman fusese un cioban mândru și fălos. Tată a câteva sute de oi, lesne urcător spre pășuni neatinse de alții, drăgăstos cu câinii săi mioritici, stăpân pe bâta-i de fag, uneltită cu înconjur de fier ghintuit, noduroasă și aprigă precum un gând la încărunțirea vârstei. Dar închis în cochilia lui ca un culbec bătrân, cum era și acum, când timpul năvălise peste el ca o apă tulbure și nu găsise la izvoare decât un om tăcut ca muntele sub care-și urca și cobora după clipirea anotimpurilor avuția de neprețuit. Nu avea prieteni. Decât pășunea și pădurea cărunțită de arșițe sau scufundată sub ploi ca un clopot uriaș de ape. Mereu zicea că prieteni nu există. Există doar oameni care vor ceva de la tine și care, în clipa cînd care nu te mai socot folositor, te aruncă în uitare fără niciun regret.
Venea duminica la horă și se uita cu sfială, cum feciori de anii lui învârteau hora cu dibăcie, așa cum mumă-sa învârtea fuiorul albit de lâna anilor ca să le facă lui și celui bătrân bundă și mănuși pentru iarna potrivnică din munți. Băgase el de seamă cu privirea-i scormonitoare de sfredel cum se tot învârteau de ceva timp prin alcătuirea de haine de sărbătoare ale băieților și fetelor niște poale de fuste lungi. Ai fi zis că-s țigănești, dar nu erau. Erau alcătuirile de culori putrede ce acopereau un trup, la care începuse să viseze zi și noapte, de cum îl zărise plutind ca primul fulg de nea ce atinge pământul virgin al toamnei. Era Răsura, fata lui Ipate. Cel mai vrednic de a purta numele de fierar din toată valea lărgită a Neamțului. Bărbat tare ca și nicovala, pe care bătea spatele lat al săbiilor ce veneau la el ca la un doctor al metalului strunjit de durerea și trecerea anilor. Îi călcau fierăria la ceasul tainic și potrivit al nopții furi din întinsa Moldovă, oameni ce purtau pe urma pașilor lor hăituirea poterelor. Veneau să-și vindece de rugina neputinței săbiile și hangerele, fără de care, acolo, în munte, viața nu îți este în siguranță. Dar Ipate era mut ca un pește și înțelept ca un proverb. Nu punea întrebări descoperitoare sau cu două miezuri, fiindcă știa că în orice clipă putea rămâne fără glas și suflet cu astfel de oameni în bătătura sa. În nopțile clătite de brâurile de stele răvășite-n aripa norilor îi mai treceau pragul geambași de cai, veniți pe drumuri lăturalnice, ca să îmbrace cu potcoave răscoapte tijele fragile, dar sprințare ale cailor de stepă, furați din lărgimea dealurilor dobrogene. De la fierăria lui Ipate treceau munții în Ardeal, și de acolo la târgurile mari din Pusta maghiară. Cai de vis, năluci alb-negre care luau în copite fața grea și nespălată de ploi a pământului și care se pierdeau apoi în zare ca un vis de tinerețe amăgitor de iute. Răsura, fata lui, era așa cum îi spunea și numele. Ca un trandafir sălbatic. Învoaltă, aprigă la privire, când omul din fața ei răspândea miros neprietenesc. Gata să scoată spinii unei vorbe grele pentru cel ce nu îi căpăta cinstea și prietenia. Limpede la glas, ca firicelul de apă de sub stâna lui Păliman, care, ori de câte ori se oglindea în pânza-i rece și pură, i se părea că vede acolo ceva din strălucirea ochilor fetei. Răsura muncea la boierul Orheianu, omul cel avut al locurilor, bărbat trecut de cincizeci de ani. Avar și grobian, la adăpostul rangului și averii sale. Care se purta cu argații și cu cei ce asudau pe prispa lui, ca și cum i-ar fi avut înscriși în răbojul vieții sclavi pe vecie. Dar Răsura era mulțumită. Avea în grijă cuhnia, căci era muiere gospodină și curată ca un glob de soare atârnând pe fruntea muntelui. Boierul însă o luase la ochi. I se strângea inima ca un ghem de arici, atunci când silueta Răsurei nălucea prin prispele largi. Când privirea lui se arunca asemenea unui sinucigaș în apa mare și străvezie din privirea ei, atunci boierul simțea că se topește. Încet, dureros, fără putință de a găsi leacul acestei boli. De când Răsura începuse să iasă la horă, mulți băieți de-ai locului sau răzlețiți din împrejurimi călcau pe urma pașilor ei, doar-doar or putea să-i smulgă o privire. Se asmuțeau printre ei gânduri de mândrie bărbătească, se schimbau priviri grele, cu mâna pe jungherele de la chimir, dar doar atât. Fiindcă nimeni nu îndrăznea să cugete că ar fi pe placul Răsurei. Fata sălta în horă aprig, ca și cum ar fi fost singură pe glodul frământat de opinci, îmbujorată de ritm și de muzica viorii, care parcă coborâse în strunele ei toate păsările din crânguri. Răsura se învârtea și privea cerul și pentru ea asta însemna fericirea clipei. În rest nu o interesau cei care încercau să-i prindă în laț ca pe o pasăre nevinovată privirea...
Asta până a-l vedea pe Păliman.... Atunci simțise că o mînă de tăciuni aprinși i se așezase pe inimă. Că se răscolesc acolo, căutând vad să coboare spre stomacul ce se închircea privindu-l cum stătea proptit în bâta-i de fag, absent la legănarea hainelor de sărbătoare, înmiresmându-și doar auzul cu glasul de vioară. Mai simțise ea dogoarea aceea în apropierea foalelor uriașe pe care taică-său, Ipate, le stăpânea cu mână dibace, dar acum focul acela nu se mai răspândea prin întunecimea fierăriei boltite, ci îi pătrundea prin toate colțișoarele trupului, și mai ales prin cotloanele ascunse ale sufletului ei de fată mare. Păliman o privea din când în când și i se părea că numai ea este prinsă în horă, că brațele-i arămii, ca niște ghirlande de flori, se înlănțuiau doar în aerul ce-i stătea sprijin de-a stânga și de-a dreapta. Pentru el nu mai existau alte suflete acolo, în strânsura horei. Doar chipul ei ca o lună îmbobocită, buzele coborâte din fragii copți, mustoși, aruncătura de privire a salamandrei ce-și caută adăpost sub munte, părul pogorât parcă dintr-un castan, să vadă cum se învârte aerul la rădăcinile sale, pe pământ. Povestea lor de iubire apucase să bată și la poarta boierului, dusă prin meșteșugite vorbe de gurile slobode și cârtitoare din sat. Orheianu simțise că îi fuge ograda de sub picioare la auzul veștii năprasnice, ca o lovitură în moalele capului, pe care cineva ți-o dă la ascunziș de codru, când numai tu și gândurile tale străbat potecile mărunte. O chemase la el cu vorbă mânioasă. Apoi încercase să o prindă sub sunetul îmbietor al pungii sale cu galbeni sau sub limba înșelătoare a promisiunilor de mărire, cu juruință că va deveni domnița Orheianu, în locul mașterii sale de muieri, care-i mâncase viața cu sulemeturile și vopselurile, cu care încerca să alunge de pe chipul ei bătrânețea ce se așezase ca un bondar leneș și umflat de vremi, și care se lăsa greu dusă din obraji.
Dar Răsura trăia acum numai pentru Păliman. Când nu mai venise la slujba ei de zi cu zi de la cuhnie, Orheianu știuse că o pierduse pentru totdeauna. Așa că îndată chemă pe cei de la stăpânire la el, cu cuvânt de învinuire pentru Răsura: fata profitase de bunătatea stăpânilor ei și furase din iatacul soției sale un șirag de perle scumpe, câteva inele italienești cu diamant și câteva pomezi. Când oamenii stăpânirii dădură buluc în curtea lui Ipate, acesta ieșise speriat cu barosul cel mare ca să-și apere casa. Căci se știa om curat la gând și la vorbă. Și mai știa de la Răsura de încercările viclene ale boierului. Dar ce putea face un singur om în fața flintelor și cailor în buiestru? Când Păliman auzise că Răsura este închisă la Ocna de sub munte, învinuită pe nedrept, sângele lui liniștit de altfel, ca un ochi de apă stătătoare, începu să se zbată năvalnic. Nu cunoștea pe nimeni la stăpânire sau la Ocna de sare. Prieteni, care să-l ajute, nu avea. Doar niște părinți bătrâni și neajutorați. Ajunsese și la el prin oameni vorba că Răsura va putrezi în ocnă, fiindcă nu recunoscuse furtul. Dar Păliman știa că este nevinovată. Și mai știa că făcuseră împreună planuri de viață lungi și trainice. Acolo, în camera tăinuită a Petrichioaiei, bunica Răsurei. Căci el știa o lege veche, adâncită de vremi printre ciobani, că nu e bine să spurci stâna cu împerecheri trecătoare. De aceea nu o putuse aduce pe Răsura sub bolta stânei sale, până nu le va luci la amândoi în ochi nestemata sclipire din lumânările nașilor, la cununia din biserica satului. Îi era teamă de tot ce era legat de vechime, de moșii lui, de cuvintele lăsate de ei ca scrijelite în piatră pe inima sa și nu le putea încălca. Nici prispa lui Ipate nu îi primise. Acesta avea mândria ca fata lui să fie curată la trup ca un pahar domnesc, atunci când își va găsi perechea în lume. Petrichioaia voise de multe ori să le citească viitorul, dar lor nu le păsa nici de învârtirea bobilor, nici de riga de tobă întoarsă. Pentru ei era de ajuns că se iubeau cu patima aceea care se prinde de inimă ca iedera, se încolăcește acolo, își face cale prin șoapte și mângâieri, încât ai zice că vrea să urce pe funiile norilor până sus la scaunul dumnezeiesc. Nu se gândiseră niciodată la ce ar însemna viața lor pustiită de respirația celuilalt, atunci, în nopțile când se frământau în trup, până când iarba ardea, ca și cum sub ei ar fi înflorit stele de lumină. Își amintea cum încrâncenarea iubirii dintre ei nu se potolea decât odată cu ultima stea ce încercăna ochiul de cer în zori, atunci când iarba până atunci fierbinte, devenea răcoroasă și moale sub pașii de rouă ai zilei ce se deschidea peste ei cu aripi de fluture buimac spre lumină. Acum pieriseră cuvintele lor de dragoste juruite, brațele Răsurei ca două aripi de înger zăceau sub strânsura umezelii și a iuțimii sării din adâncul Ocnei. Sânii din care parcă ai fi zis că doi porumbei așteptau să bată cu zborul lor nemărginirea unei clipe, trupul mirosind a busuioc și mir sfânt, picioarele adulmecând aerul pe care îl călcau duios, toate zăceau undeva în umbra rece a morții. Atunci Păliman se hotărâ. Chinul său trebuia să-l poarte veșnic și boierul Orheianu. Ãsta fusese ultimul lui gând, atunci când pornise în noapte spre ogrăzile acestuia: „Nimeni nu are dreptul să fure fericirea altuia! Nimeni nu are dreptul să omoare cântul unei păsări măiastre sau să strivească sub pas de ură petalele unei flori coborâtă din rai! Cel ce o face, nu mai merită să trăiască printre oameni!”. Și în acea noapte boierul Orheianu părăsise pentru totdeauna lumea plină de necazuri și griji. Păliman va lua calea bejeniei prin codru, sub pasul urmăritor al poterelor, ce știau că ucigașul de boier se ascunsese în inima răsfirată și tainică a pădurii, de unde poate numai moartea îl va mai aduce spre amintirea oamenilor. Ciobanul din el nu-și va mai încrâncena niciodată buzele pe fluierul de os doinit, chemând la înserat turma în staul pentru a se ostoi după umbletul zilei. Nu-și va mai mângâia zăvozii sub tainica plecare a stelelor. Bărbatul, care își vânduse turmele plutitoare pe câmpurile verzi, pentru a se trage în adâncimea pădurii, va deveni Păliman, starostele lotrilor. El, tăcutul și sfielnicul cioban...