agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-07 | |
Mog Rabaj, e veninul zeilor. Zi după mine: Mog Rabaj, veninul zeilor, iar eu îl beau, iar eu îl doresc, iar eu reneg, iar eu nutresc, iar eu sunt ființă, iar eu nu cred, iar eu mă lepăd, iar eu nu vreau. Spune, la naiba! Altfel ajungi ca mine, ca mine...nenorocit, murdar, distrus, putred și vinovat, plin de lacrimi din cap până în tălpi, de sânge și lacrimi și ipocrizie. Spune de parcă ar cânta cu fanatism orbitor cor de îngeri în capul tău, reali, cu furie și zel, căci trebuie să zici. Dacă nu reciți ce trebuie, daca nu îți pui sufletul pe cuvinte și reciți ce trebuie, căci trebuie să reciți ce trebuie, nu numai să reciți ce trebuie dar să îți și pui toată ființa trebuie, dacă nu faci, dacă nu ești, pământul de sub tălpile tale se va crăpa iar monștri refulați din iadurile cele mai obscure, monștri creați din ideile și spaimele tale cele mai urâte, moștri prigoniți din frică te vor sfârteca cu plăcere și conștiință. Vor coborâ din ceruri, având chip de lumină și sfințenie, dar îți vor smulge creierul din cap, îți vor despleti ghemul de neuroni și vor face o pânză a agnoiei din el. Așa că recită, dacă nu vrei să devii un om al plânsului, dacă nu vrei imagini ce te-ar face să dorești smulgerea ochilor. Zi că vrei să bei fierea și veninul zeilor, căci cei mai amarnici monștri răsar din tine, te transformă ți se urcă viermănos pe șira spinării până în craniul golit, se strecoară ca o mâzgă neagră prin oase și prin nervi iar cu cât vrei să scapi de ei mai mult, cu atât te vor schingiui și mutila, cu atât chipul tau va fi mai mult durere și ură și teamă, mai puțin carne și materie.
Era o zi plânsă, cu ceruri gri și drumuri gri, când eu îmi lăsam urma pașilor frânți spre casa iubitei mele. Mi-o amintesc de parcă aș avea-o în fața ochilor mei, avea doi ochi de-ai fi putut spune că sunt smulși din vise, căci au în ei supraculoarea transrealismului și supratextura oniricului, iar zâmbetul îi era o fâșie decupată majestic din a noua sferă, din cântările sfinte și atotarzătoare. Era...era...căci am băut veninul zeilor ...era un amalgam hiperborean de vise și suprarealism, era himera minunată a fricilor mele. De ce nu reciți naiba să te ia! Eu, și proclam cu mândrie, am citit formula în dansul roșu al țigăncii, în ochii, l-am citit de pe buzele ei brune și de pe sânii negricioși, din brațele arcuite și coapsele protectoare. Atunci am știut totul. Dansa roșie și neagră și dezbrăcată în mijlocul drumului colbuit. Nu era nimeni altul să îi i-a asupra-i mesajul damnat; numai eu am fost acela, omul plânsului, omul jelei, omul suspinelor, omul vinei. Încă de pe atunci am știut monștri și creaturile subconștientului cum galopează spre iubita mea. Încă de atunci am știut-o pătrunsă de demoni și îngeri, încă de pe atunci am știut-o descleștându-se cu drag lor, încă de pe atunci am știut-o transformându-se în târfă ordinară de către ceruri și infern, căci chinul îi aducea ceea ce eu nu am fost niciodată în stare să îi aduc oricât de mult aș fi vrut: un zâmbet pe buze. Când am ajuns la ea, ei își terminaseră seva, cei de jos și ce de sus. Moștrii chinului trupului și monștrii schingiuirii sufletului. Știam că urmează să apară cel al inimii, oricât de puternic aș fi repetat în mintea mea că vreau să beau veninul zeilor, gândul acesta parcă îl chema, căci a răbufnit furios asupra ei, iar nu puteam face nimic de cealaltă parte a oglinzii. O sfâșia și o pătrundea, iar ea zâmbea, gemea a atingere fină și plăcută. Ghearele negre îi intrau în carne și în pulpe, lăsând urme purpurii arzânde. Colții lungi cât dorințele noastre se îmbătau din sângele gâtului ei. Iar ea zâmbea, iar eu spuneam incontrolabil, incapabil. La sfârșit, când am fost eliberat de sub vraja veninului nu mai era niciun monstru, niciun vierme, niciun zâmbet. Doar o cameră roșie și sărată, o cameră din sânge și din lacrimi, un sân clătiându-se pe cârligulu unui cuier, măruntaie ce ies răbufnind a căldură și duhoare și o mare ce nu vroia să mă înghită.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate