Iar gândurile nu țineau cont de oboseala lui ce îi făcea fiece clipă parcă mai consistentă, mai grea. Orice secundă se ducea ca o pietricică aruncată pe luciul apei, așa că pierduse notiunea timpului. Și parcă nu era suficient supliciul la care era supus ziua. Noaptea trebuia să facă față unor visuri atât de abstracte și lipsite de coerență pe care, culmea, și le amintea perfect la trezire. Ca flagelarea să fie completă, încerca să își explice de ce își petrecuse noaptea în compania unor gunoieri neștiuți, niște umbre verzi, care refuzau să îi golească containerul din fața porții. Ca imediat după aceea să se vadă în sala de ședințe a unei companii, în mijlocul unor discuții aiuristice despre ceva, după care visul se îndrepta kafkian către alte nimicuri. Și se trezea plin de nimicurile trăite în somn și se culca cu nimicurile strânse în timpul zilei.