agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-21 | | Se pare că aseară teoreticianul se cam întrecuse cu băutura. Probabil ca ăsta să fi fost motivul principal de s-a ajuns la acel moment atât neplăcut — supărarea lui Dan — a cărui amintire îi stăruia acum în minte. Și totuși, de îmbătat, nu se îmbătase... Așa ceva nu i se întâmplase niciodată. Dovada că nu se îmbătase — deși, să fim lămuriți, nu erau necesare dovezi în acest sens, realmente el nu se putea îmbăta — consta în aceea că-și amintea cu destulă exactitate cum decurseseră discuțiile. Fuseseră de față și Irina cu prietenul ei. Încă o dată, să fim clar înțeleși, nici vorbă ca el să se fi îmbătat aseară. Dar de băut, băuse destul de mult... Începuse cu un coniac Courvoisier, apoi băuse, așa, de sete, vreo două-trei beri Ursus, (cu halba lui preferată, un dar de la Irina adus de la Paris) continuase cu trei pahare de Pinot Noir, iar în final se concentrase asupra unui lichior de banane, care, pe lângă aroma și gustul care-i plăceau, era un „capac” ce îndeplinea și un rol digestiv. Atinsese, în orice caz, acea stare în care se simțea cum nu se poate mai bine. Nu mai știa cum, dar ajunsese și la teoria eroilor. Fiecare popor își are eroii săi, eroi pe care are obligația morală să și-i respecte. N-ar putea fi altfel, atâta timp cât validăm definiția că eroii sunt acei oameni speciali care fac ceva important pentru ai lor, aducând bine propriei națiuni. Dar, cum după regulile care încă guvernează pe acest Pământ binele unor popoare se bazează pe răul altora, — începuse el să filozofeze — devine explicabil cum de cele mai multe ori eroii nu sunt unanim recunoscuți. Cei care pentru unii sunt eroi, pentru alții sunt niște oameni de nimic, ceea ce poate fi ușor de înțeles când știm foarte bine că de cele mai multe ori fapta eroică a reprezentanților unei părți aduce prejudicii celeilalte părți. Aici nu se poate stabili adevărul apelând la vreun arbitru nepărtinitor, pentru că din start neutralitatea este exclusă. Aprecierea rămâne pur subiectivă, depinzând în totalitate de tabăra în care te situezi. Își exemplificase apoi perorația pe tema eroilor cu un caz deseori invocat, cel al Mareșalului, despre care se pornise să explice de ce majoritatea românilor îl consideră erou național. Când Mareșalul preluase conducerea țării, în septembrie 1940, România traversa cea mai neagră perioadă din istoria sa. În vara acelui an pierduse mai bine de o treime din tertoriul său. Basarabia și Bucovina îi fuseseră luate de Uniunea Sovietică printr-un ultimatum ce avea la bază pactul de tristă celebritate Ribbentrop-Molotov. Aproape simultan, României i se răpise și o însemnată zonă din Ardeal de către Ungaria prin alt act infamant, Dictatul de la Viena, modalitate la care recursese Germania ca să-și asigure cu viclenie sprijinul ungurilor. Ceea ce rămâne ca o pată de rușine consemnată de istorie pe obrazul conducătorilor țării din acea vreme este consimțirea la cedările de teritorii fără nici o împotrivire. În Consiliul de Coroană s-a votat acceptarea fără luptă a acelor samavolnicii. E drept că au fost și câteva voturi împotriva acceptării, insuficiente, totuși, pentru adoptarea unei soluții tranșante. Apărând, așa cum ar fi trebuit, fruntariile patriei cu arma în mână, era gestul care, indiferent de pierderi, s-ar fi înscris pe linia comportamentului demn al unui popor. Trebuia încercat, cu orice preț! Finlanda cum de avusese curajul să se opună, și chiar cu oarecare succes, unei Armate Roșii anemiate de epurările staliniste? Dar, ce pretenții s-ar fi putut emite gândind la deplorabila calitate umană a acelor conducători ai noștri? Trecuse de mult vremea adevăraților și glorioșilor regi — Carol I, cel care pusese bazele făuririi României Moderne și Ferdinand, cel sub care se înfăptuise Marea Unire. Aveam acum în frunte un rege iresponsabil, care la un moment dat schimbase așa-zisele divine prerogative regale pe pământeștile farmece ale unei actrițe. Ãsta încă n-ar fi fost cel mai grav lucru, în fond pentru o dragoste nemărginită unii și-au dat mai mult decât un tron — și-au dat viața, dar avusese apoi neobrăzarea să revină pe tron, compromițând concomitent și ideea iubirii pe veci capabile să spulbere orice bariere, dar și ideea de monarhie, care impune să fie menținute totuși, niște standarde mai speciale, în conformitate cu nivelul rangului. Aflat la cârma țării, preocupările sale se canalizaseră cu precădere înspre două direcții. Prima consta în adoptarea șpăgii ca metodă regală de lucru, fiind binecunoscute obiceiurile sale de instituire a unor comisioane personale asupra celor mai importante tranzacții de stat. A doua ținea de boala lui... — suferea de priapism. „Știi tu, boala aia râvnită de mulți bărbați...” — adăugase el, făcându-i cu ochiul complice lui Dan. Iar pentru aplicarea tratamentului adecvat, regele dispunea de o amantă întru totul adaptabilă bolii sale, care se pare că se achita cu mult profesionalism de nobila sarcină încredințată. Ba, după unii, nu era el îndeajuns de suferind pentru câtă disponibilitate terapeutică avea ea... În aceste condiții de haos și corupție, la care se adăugaseră rănile deschise provocate de ciuntirea trupului țării, venise la putere un militar de carieră, pe atunci general. Principala misiune asumată de noul conducător, devenit ulterior Mareșal, nu putea fi alta decât redobândirea teritoriilor românești ajunse sub ocupație străină în urma unor documente internaționale mișelești (și acceptate cu lașitate, fără luptă!?!). Alianța sa cu Hitler trebuie înțeleasă exclusiv ca o necesitate conjuncturală pentru îndeplinirea acestui măreț scop. Nu trebuie uitat nicio clipă că aliatele tradiționale ale României — Franța și Anglia, au ridicat din umeri neputincioase (sau poate cu indiferență?!) când asupra României s-a abătut nenorocirea cu smulgerea teritoriilor. Germania, în schimb, avea să se dovedească drept singura mare putere care s-a oferit să-i sprijine pe români în năzuința lor legitimă de a începe lupta pentru reîntregirea țării. Dar, evident că acest sprijin avea să-i fie acordat României nu pe degeaba... Trebuise să-i devină aliată Germaniei. Este total greșit să se aprecieze că alianța astfel creată ar fi avut la bază ceva viziuni comune ale celor două părți asupra războiului. În timp ce pentru Germania războiul a avut un scop exclusiv de cotropire, puternic alimentat și de un spirit revanșard, pentru România a însemnat o unică și justificabilă modalitate prin care s-a încercat readucerea la Patria Mamă a teritoriilor de care fusese, în chip perfid, jefuită. Hai să fim realiști! Nu era o problemă de soluționat cu biblicul îndemn al Mântuitorului: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău”, un sfat adecvat poate unei atitudini agresive din curtea școlii, dar nicidecum aplicabil în cazul dezmembrării teritoriului strămoșesc. Din păcate, cu o armată slab pregătită și modest dotată, stare în mare parte datorată și multelor nelegiuiri înfăptuite pe timpul și sub oblăduirea regelui-șpăgar și totodată aflată alături de o forță, să recunoaștem, cu idealuri apocaliptice, la terminarea conflagrației România a fost trecută pe lista învinșilor de război în ciuda aportului său din final, când, timp de nouă luni, soldații români au luptat alături de Aliați împotriva Germaniei naziste. Iar așezarea României de către marile puteri în sinistra postură de învins de război a fost favorizată de un eveniment incredibil. După cum se știe, Mareșalul a fost arestat din ordinul unui rege-găgăuță, fiul celuilalt. (să mai minimalizeze cineva factorul ereditar!?!) Așa ceva nu se mai văzuse până atunci. În plin război, armata să fie decapitată, lăsată fără conducător! Peste o sută douăzeci de mii de ostași români luați prizonieri fără luptă de către inamic, luând calea Siberiei... Și întreaga țară rămasă în haos, fără conducere timp de câteva zile, pusă integral la dispoziția cotropitorului — armata sovietică. Căci acel rege neisprăvit, care a oferit țara pe tavă în mod necondiționat sovieticilor, la mintea lui puțină, după fapta lui „eroică” — arestarea Mareșalului, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se ascundă rușinat sub fustele mamei, refugiindu-se pentru câteva zile undeva, în Oltenia. Nu mai vorbim că era o perioadă când se făceau eforturi să se găsească cele mai bune soluții pentru România, raportate, desigur, la vicisitudinile vremii. Finalul războiului fiind relativ previzibil, Mareșalul inițiase o serie de tratative secrete pentru încheierea unui armistițiu cu Aliații, prin care era de așteptat ca României să i se ia în seamă niște condiții cât de cât onorabile. Și-acel zevzec de rege, prin actul lui necugetat și iresponsabil, făcuse ca România, din țară eventual aliată, să devină țară ocupată necondiționat și ulterior declarată învins de război, fiind, desigur, tratată ca atare. Soarta Mareșalului a fost de un tragism cumplit. Să-ți asumi responsabilitatea salvării țării tale de la pieire, să inițiezi acele acțiuni prin care să se îndeplinească năzuințele alor tăi — năzuințe, de altfel firești, să-ți vrei țara reîntregită — și să sfârșești amarnic, trădat de unii din tabăra ta, arestat și predat dușmanului!?! Pentru că asta s-a-ntâmplat... Comandantul armatei române, în plin război, arestat de rege și oferit armatei sovietice, cu țară cu tot... Un gest, probabil, unic în istorie! Care rege ar fi mai procedat așa?! Să pui sub stare de arest o țară întreagă... Mare — nu erou național — ci idiot național trebuie să mai fii ca să comiți o asemenea oroare! Și poate că dacă discuția se oprea acolo, nu ar fi degenerat. Era de așteptat ca lui Dan să nu-i fi plăcut ce auzise. Același personaj, Mareșalul, privit ca un erou de către români, dar pentru evrei nimic altceva decât un criminal odios care se aliase cu Hitler. Se ajunsese din nou la relativitatea noțiunii de erou și, implicit, a celei de criminal. Ambele ipostaze se pot adesea regăsi în același personaj. Clasificarea depinde doar de apartenența componenților comisiei de evaluare... Apoi se referiseră și la pericolul prezentului, terorismul, dar nici aici, el și Dan, nu căzuseră întru totul de acord. Și ce dacă aveau opinii diferite? Era normal asta. Fiecare avea experiențe proprii, în fond aparțineau unor comunități cu probleme diferite. Nemaivorbind că pentru el terorismul era ceva destul de vag și abstract, în timp ce Dan trăia într-o țară în care, periodic, terorismul făcea victime. Terorismul trebuia stârpit prin orice mijloace! — asta era opțiunea inflexibilă a lui Dan. El, dimpotrivă, avea nuanțările lui, că și terorismul poate naște și el eroii săi, mai ales când capătă forma luptei pentru o cauză, nu că s-ar justifica, dar fie vorba între noi, la o privire mai atentă uneori parcă pare și provocat, anume spre a furniza temeiuri pentru declanșarea unor conflicte majore. Dan nu admitea însă nuanțări pe această temă, terorismul era terorism și gata! Ãsta fusese — dacă reținuse el cu precizie — momentul când Dan explodase. Că dacă el își dădea seama ce vorbește și cum poate el să minimalizeze niște barbarii de-o asemenea amploare. El ripostase că problema la nivelul oamenilor de rând, așa cum erau ei, este total diferită față de felul cum se pune ea în acele cancelarii oculte, acolo unde se decide totul, iar Dan, scos din sărite, îl apostrofase tare de tot, concluzionând: „Tu ori ești bolnav, ori te-ai îmbătat.” Asta era culmea! — sărise el. — Bolnav ca bolnav, oricine poate avea câte o boală a lui, dar cum să-i spună lui că s-a îmbătat, ce, nu știe că el nu se îmbată niciodată?! Dan comandase imediat un taxi și la plecare îi spusese cu jumătate de gură c-o să-i mai telefoneze vineri... Acum, după ce rememorase discuția, realiza că fusese mult prea pătimaș și că atinsese subiecte de mare sensibilitate pentru orice evreu — holocaustul și terorismul. Iar dacă tot îl împinsese păcatul să se refere la acele subiecte, de bună seamă că nu se pricepuse, dar absolut deloc, să le abordeze cu mai multă diplomație. Eh, nu, asta nu prea ar fi putut, căci diplomația nu fusese niciodată unul dintre capitolele lui forte. Diplomația cu sinceritatea în formă brută, se știe, nu prea fac casă bună împreună. De unde concluzia că — medită el — pe viitor e nevoie de mai multă atenție la subiecte. Avea să afle că pledoaria lui se bucurase de sprijinul tacit al celorlalți prezenți la masă, fără însă ca vestea să-l mulțumească prea tare. Îndeosebi prietenul Irinei ținuse morțiș să-i transmită prin ea că îi împărtășește total opiniile, dar susținerea lui oferită dintr-o postură susceptibilă de un subiectivism dirijat, putea conține și unele doze cu rol măgulitor. Era și greu să-l consoleze cineva atunci... El rămăsese realmente mâhnit că, în încercarea sa de a-l reabilita pe Mareșal, îl supărase pe Dan. Și unul și altul erau prietenii lui. E-adevărat, pe criterii cu totul și cu totul diferite. Dar dacă ăștia doi nu se agreau unul pe celălalt, stătea în puterea lui să facă în așa fel ca ei să nu se mai întâlnească niciodată în prezența sa. Și... ia mai dă-l încolo de lichior de banane, cu calitățile lui de digestiv, cu tot! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate