Iarnă aspră dar fără vânt. Zăpadă nu mai mult de circa treizeci de centimetri. La primăvară trebuie să cumpăr o plită nouă, că la cea pe care o am acum, îi mai lipsesc din cercuri și, indiferent cu ce aș încerca să o acopăr, scoate fum. Pereți afumați, odaie de copil neajutorat. Noroc că seara mă bag în așternut mai devreme, adorm mai devreme, dar mă trezesc noaptea și-mi rămâne timp să reflectez la cele de peste zi care mi-au scăpat.
Condamnă lumea comunismul și întrebarea care stă acum pe buzele tuturor, este aceasta: ai colaborat cu securitatea? Nu meriți să-ți mai dau nici bună ziua. Iese cineva mai în față și amenință să facă subit carieră? I se scoate un dosar, real sau contrafăcut și aleargă reporterii și pe străzi să ceară cele mai diverse păreri: - Mai este cutare demn să aspire la un loc în viața noastră politică?
Treceam odată pe Dorobanți și la vitrina unui magazin în renovare, îmi sare în ochi o hârtie lipită de curând. Merg și citesc. Fotocopie xerox a declarației unui om de litere, fruntaș politic, președinte de partid, în care acesta se oferise să divulge organelor, sub numele de cod Vally, tot ce interesa securitatea statului, de la locul său de muncă.
Plăcute sau nu, acestea sunt lucrurile și pace bună, mi-am zis eu plecând mai departe. Întâmplarea face să cumpăr o carte a respectivului, îmi doresc ca tot omul un autograf, pentru că îmi plăcea cum scrie, să rămână după mine într-un raft undeva și dau fuga la sediul partidului cu pricina.
Sărut mâna, doamnă.
Bună ziua.
Am cumpărat și eu o carte a maestrului, și o arăt. Dacă mi-aș dori un autograf, aș putea să o las la dumneavoastră și să vin mai târziu după ea?
Sigur că da. Dacă treceți peste o săptămână, cred că va fi în rgulă.
Întinde mâna, i-o dau, merg mai departe și îmi văd de teburile mele. Sosește scadența, mi se restitue cartea cu autograf și din curiozitate mă opresc pe scări să citesc, deși acolo nu puteau să fie decât câteva cuvinte de circumstanță, absolut convenționale. Nici nu speram la mai mult.
Surpriză!
Dedicația era scrisă de o altă mână decât cea de pe denunțul incriminatoriu. Uite Sebastiane că îmbătrânești, învață și tu cum se scriu unele din filele istoriei noastre post-decembriste.
Vin lupii tineri, care știu să se bată, riscă să iasă în față și au un dosar curat? Trebuie să li se pună și lor niște obstacole pe culoarul fiecăruia, dacă aceșltia nu se află în cărțile acelui cabinet ocult, care hotărăște pentru fiecare pion în parte, ce distanță va străbate și, mai ales, care va ajunge pajul reginei.
Opinia publică este și ea divizată, că nu se poate altfel:
Să se scoată dosarele tuturor, la lumina zilei. Să vedem cine ne turna pe noi, că și așa de-abia ne duceam traiul de pe o zi pe alta.
Ce dosare dom'le? Prafuri, perdeas de fum în care nu mai crede nimeni. Dar cine nu știe că înainte de '89, politica țării se punea la cale doar în bucătăria cabinetelor unu și doi? Și nici aceștia nu puteau să facă doar ce voiau ei în țar?! Principalul este să avem doar motive de zaveră între noi, asta e.
Sigur că trebuie să mai curgă destulă apă pe Dunăre până când se vor limpezi lucrurile, (foarte multe din dedesubturile acestora nici nu se vor limpezi vreodată), până când vom re-ajunge măcar la nivelul lui '89 când s-a produs ruptura, de unde putem să sperăm că generațiile viitoare vor beneficia de un trai mai bun.
Dar asta e cu mult mai puțin important decât supraviețuirea păturii de jos, că nici o soluție de scoatere a țării la liman, nuse întrevede încă.
Dar de ce să ne dăm noi seama cum stăm în realitate și să nu ni se distragă atenția în cu totul altă parte ca să avem o permanentă motivație a zâzaniei dintre noi? A venit odată ordin de sus să se vadă de ce intreprinderea cutare nu-și îndeplinește niciodată planul de producție și, de vină a fost găsit moș Gheorghe, paznicul. Pe furnizori îi ținea preamult la poartă pentru control, pe beneficiari la fel și gata: acarul Păun!
Întrebarea: cine este de vină pentru instalarea comunismului, nu este după părerea mea concludentă în sine. Nu este nevoie de țapi ispășitori, cutare sau cutare șef de stat pentru a le veșteji amintirea. Așa a bătut vântul istoriei la timpul respectiv. Și acestrui vânt nu i-a putut sta nimeni împotrivă. Utopia comunistă cred că a fost doar calea prin care au fost pedepsite atâtea popoare pentru neascultare față de Dumnezeu. Nedreptățile de tot felul, destrăbălarea dulterină, dopajul absolut sistematic administrat tinerilor în sensul libertinajului total: sexul e al meu și fac ce vreau cu el, explozia avorturilor și, demografii apreciază la aproape 20 milioane de copii avortați după '89, deci încă o dată populația țării, pierderea noțiunii de iubirea față de semeni, egoismul căruia i-au căzut victimă cei mai mulți dintre noi și, încă multe, multe altele, acestea le consider eu adevăratele cauze ale suferințelor provocate de comunism.
Și cu cât această neascultare se va extinde, noi și noi suferințe se vor abate asupra oamenilor. Fie că vorbim de persoane particulare sau de popoare ori de continente întregi.
Și acum urmează paradoxul soartei: am trăit rău din cauza sărăciei. După ce istoria va reintra în matca ei, cu sigurnață că oamenii vor câștiga din ce în ce mai bine și normal ar fi ca ei să trăiască și din ce în ce mai bine. Dar dacă omul va continua să meargă împotriva lui Dumnezeu, ne vor paște iarăși suferințele!
Mai mari! Însă de altă natură.
Orice stăpânire ne poate și mângâia apărându-ne, dar ne și poate pedepsi ca un bici al lui Dumnezeu, după caz.
Pentru că orice stăpânire, oricât ne-ar fi de greu să înțelegem sau să acceptăm, vine tot de sus.
Am făcut bine că am intrat în NATO?
Facem sau nu facem bine, că intrăm în UE?
E prematur să spunem acum, dacă în perspectivă, este sau nu benefică participarea la aceste blocuri. Așa bate astăzi vântul istoriei și acestui vânt iarăși nu i se poate opune nimeni.
După amiază am vrut să-i fac o vizită lu' Fane Spânu dar pe drum m-am întâlnit cu Ilie și iarăși am mai zăbovit la taifas:
Ce mai e nou?
Mănăilă, mare pacoste: ține calea fetei când vine de la școală unde predă geografia la a șaptea și a opta.
Aurico, m-au oprit copiii pe drum și mi-au spus că ești o... împuțită. Așa vorbesc ei despre tine, să știi. Ãsta toată viața o fi umblat cu traista de murdării după gât? Stropește pe cine apucă, apoi tot el:
Uită-te la tine ce murdar ești, ha, ha. Stropește mai departe pe altul și la fel.
Află că sunt unii oameni care pângăresc și aerul pe care-l respiră, și pământul pe care calcă. Să-ți fie silă și de cămașa pe care o poartă. E bine să ne ferim de astfel de oameni, că altminteri nu o poți scoate la cap cu ei.
Ce se mai aude cu procesul?
Moare de ciudă. Când m-a dat în judecată, era negru de furie și nu i-a mai trecut prin minte că noi suntem vegetarieni. Am adus doi martori care au confirmat că noi nu mâncăm carne de nici un fel. Așa că de proces am scăpat. Doar de beleaua asta de vecin nu mai scap cât oi trăi.
Fane era și el supărat foc. Mi s-a plâns de factura la curent. A avut lumina întreruptă din cauza neplății și acum la reconectare, îmi arată că are de plată numai pentru radio și televizor pe cinci luni, două milioane și ceva de lei.
Păi cu ce să meargă dom'le un radio și un televizor dacă n-am lumină? Cu lemne, cu cărbuni? Am eu bani să mă duc la oraș, să plâng pe la ușile grangurilor să-mi facă dreptate? Că, de ce nu am anunțat tăierea luminii, să înceteze abonamentul? Și ce e aia abonament la curent dom'le? Consum curent, plătesc cât consum și pace bună. De ce să mai plătesc și abonamentul? Nu mai am bani, mi-l taie, că reinstalarea tot eu o plătesc. La un ziar, abonament înseamnă costul ziarului. Jecmăneală curată. Talpa țării a dus-o greu sub toate stăpânirile dom'le. Lui Florin puțin îi pasă. El mi-a înfipt factura în poartă, s-a scărpinat în spate și a plecat mai departe.
Florin era agentul cu încasările.
De la început observasem că nu are foc în sobă. Pusese reșoul de aragaz pe plită și o găleată veche plină cu pietre, deasupra. Se plimba prin casă în ciorapi, pantaloni de trening și o haină mai groasă, dar se auzea și un fâșâit dubios care nu știam la ce provine. M-a surprins uitându-mă curios la instalația lui improvizată și, mai departe s-a simțit dator să-mi explice:
N-am avut bani să cumpăr lemne și nu poți să stai toată iarna în frig că te îmbolnăvești. Dar așa, „trag” de o butelie o lună de zile. Măcar să amorțesc aerul. Nici nevastă-mea, nici eu nu mai suntem tineri. Uite, am găsit o găleată care, de găurită ce era, nu puteam să o mai folosesc la nimic, am umplut-o cu pietre care se încălzesc de la flacăra aragazului și mai aruncă o minciună de căldură prin colțurile camerei, că altminteri când suflă vânjul ăla mare, înțepenești, nu alta. Deschid focul cu o oră două înainte să ne culcăm și, odată ce ne încălzim în așternut, ne lipsim de foc. Dimineața, la fel: îl aprindem cu o oră două înainte să ne dăm jos din pat, iar peste zi îl mai aprindem, îl mai oprim și... asta este. Când eram tânăr și nu aveam cu ce mă încălzi, știi cum făceam? Þineam toată ziua câteva cărămizi într-un lighean cu gaz, costa doar cincizeci de bani litrul și seara le dam foc. Flacăra scotea gazul absorbit de cărămizi în timpul zilei și timp de o jumătate de oră, o oră, mă bucuram de iluzia căldurii. Însă mirosea al naibii.
Inventivitatea omului strâmtorat este inepuizabilă și probabil tot așa aș fi procedat și eu dacă aș fi fost în locul lui, deși mare diferență între situația mea fianciară și a lui, nu era prea mare.
Mai discutăm de una, mai discutăm de alta, mă scarpin în cap nedumerit căci tot nu înțelesesem de unde venea fâșâitul care mă intrigase la sosire și, până la urmă, fie ce-o fi, mă hotărăsc și arunc provocarea:
Mă' Fane, de aici de unde stau eu, se aude un fâșâit, cum se auzeau paraziții la Vocea Americii altădată, că era bruiat de mama focului. Dar asta numai când te miști. Dacă stai locului, nu se mai aude nimic.
Mare pehlivan ești dom'le. Dacă te-ai prins, hai să-ți spun că nu-mi e rușine. Ziua îmi îngheață picioarele chiar dacă țin focul aprins. Și atunci ce am făcut? Am tăiat o fășie de polietilenă cam de un metru juma'te pe care am înfășurat-o cum înfășurau înainte soldații moletirele, până sub genunchi. Fâșâie al naibii, dar îmi ține și de cald.
Și seara când o scoți, nu simți un frig subit ca și când ai avea picioarele goale, scoase dintr-odată afară la ger?
Așa e dom'le, de unde o știi și p-asta?
Poate că am văzut la alții, poate că am încercat și eu... Corpul omului respiră și prin piele iar plasticul acoperă ermetic, tăind legătura cu aerul înconjurător. Și din cauza acestei transpirații, poți să răcești de mama focului. Mai bine folosește tot moletirele că e mult mai sănătos. Orice bucată de stofă, molton, bumbac sau lână este mult mai bună.
Mai departe i-am recomandat baie fierbinte seara la picioare, alternând cu una de foarte scurtă durată rece, nu mai mult de două trei secunde și din nou apă fierbinte cât poate să suporte, numai până la glezne, de mai multe ori la rând. Mai târziu avea să-mi mulțumească pentru întinerirea circulației, zicea el și, care l-a pus pe picioare.
Acasă primesc vizita unui cumătru, care se jeluiește că nevastă-sa este târâtă fără voia ei într-un proces de calomnie cu vecina. Ca martor.
Auzi domnu' Sebastian, nu are nevastă-mea ce face și se duce într-o zi pe la cumnată-sa Lilica, dar nimerește când nu trebuia. Că tocmai o chemase pe Lilica la gard, o vecină, Filica lu' Gheorghe Surdu. Și, zice ea că i-a făcut semn Filica să vină mai aproape și, fără să-i spună nimic, a luat-o de păr și i-a dat cu o tigaie în cap de mai multe ori, în același loc. În creștet adicătelea. Þipete, încăierări, vorbe trimise una alteia, lasă fă' că te pun eu pe tine cu botul pe labe, taci fă' potcă, nepoata lu' Tureac, nu vezi c-ai făcut spume la gură?!
Râdem amândoi, aduc două păhărele, îmi mai rămăsese niște rachiu vechi primit de la un prieten al meu, se mai liniștește cumătrul și mă întreeabă cam ce-ar fi de făcut, că dacă nu se duce la proces,se lasă cu amendă.
Nevasta dumitale era la poartă când a avut loc tărășenia?
Păi nu spusei?!
Și a auzit ea... toate „complimentele” pe care și le-au spus ele?*
Ce deștept ești dom'le! Păi cum s-audă chiar totul? Ce mai, n-a auzit nimic și gata!
Bine, dar eu știu că nevasta dumitale purta un timp și vată în urechi că era răcită și o durea capul.
Gata, asta e soluția: vata din urechi.
Nu eram prea mândru de ce-i sugerasem, mai bem câte un păhărel și își aduce aminte de un alt proces, cu mulți ani înurmă în care două țațe își vărsau tot felul de lături în cap în fața instanței și, la ieșirea din sală una din ele este întrebată de o cunoștință:
Tu n-ai fă' vreun avocat bun că-mi trebuie și mie la proces.
Auu, ți-l dau p-al meu fă' că ăsta pentru doi poli e în stare să mănânce orice rahat.
Nu ai cum să te bucuri când auzi așa ceva, ca întreaga avocățime, să fie terfelită de o femeie nu mai zic mahala ci din cartier, care cu siguranță că nici să citească nu știa. Meseria de avocat este una de cinste, dar nu toți membrii acestei bresle lucrează pentru buna ei reputație. Și dacă e să judecăm drept, câți avocați nu își necinstesc cu o nonșalanță demnă de o cauză mai bună profesia, acceptând să pledeze pentru sumedenie de găinării, pe care se străduie să le prezinte fapte onorabile? De câte ori nu am auzit de avocați care se străduie și unii chiar reușesc să prezinte răufăcători sau canalii patentate, drept oameni cinstiți? Deci ei, avocații au început primii să terfelească imaginea propeiei lor profesii și de-abia atunci când ocara se întoarce ca un bumerang împotriva lor, încep și ei să se revolte: Eu sunt avocat dom'le, am făcut o facultate și vreau să fiu respectat ca atare.
M-a întrebat cineva dacă știu vreun avocat, măcar un singur avocat, care să-și fi refuzat un client, un singur client, pentru că acesta vinovat fiind, el avocatul refuză să pledeze nevinovat. Pentru că una este dreptul la apărare pentru omul cinstit care a dat de un necaz și se trezește în fața instanței și, alta este complicitatea voită a avocatului cu cel vinovat și atunci, din punct de vedere moral, avocatul este la fel de vinovat cu infractorul, dacă nu și mai vinovat, infracțiunea acestuia fiind una calificată.
Nu am știut ce să-i răspund. Dumneavoastră cunoașteți?