Dimineață însorită și plină de viață. Am neglijat destul de mult grădina. Îmi cumpăr răsad de roșii pe care îl plantez pe trei rânduri. Porumbul se ridicase ca la o palmă de pământ și am pus mâna pe sapă. Curăț pomii de ultimele crengi crescute mai dezordonat dar și de cele uscate. Am și un petecuț de vie care trebuie și ea săpată și în plus, aracii.
M-am dus să inspectez gardul și am constat că lipsea o porțiune de vreo cinci metri în partea dinspre râpă. Sârma tăiată cu patentul, bucata lipsă făcută sul și plecat cu ea la spinare în timpul nopții. Noroc că am mai avut o rezervă de la puiernița lăsată de vechii proprietari, pentru înlocuire.
În ce privește restul gospodăriei, venise vremea unor reparații ceva mai complete. Îmi căzuse tencuiala din câteva camere, pentru că îmi ploua prin acoperiș. Și mai departe am avut noroc că primarul obținuse fonduri pentru acoperișul bisericii și o parte din tabla veche am primit-o eu de la preot. Meșterul Giudică m-a ajutat peste tot, inclusiv la văruit și lucrarea se întisese toată vara, că nici nu am avut vreme să mă plâng de căldură. Lucram pe post de calfă și seara cădeam frânt. Dar nu reușeam să dorm mai mult de patru cinci ore pe noapte.
Făcusem o serie de cheltuieli pe care nu le avusesem în vedere la început, dezechilibrându-mă câtăva vreme. Ba încă, mi-a zis meșterul să cumpăr vopsea, diluant, pensulă că nu se poate fără, pentru protecție.
Și după ce am aruncat o groază de bani pe ele, am stat și eu și m-am gândit că vreo șaptezeci de ani dacă nu și mai bine, tabla stătuse supusă la intemperii și nu fusese vopsită niciodată. Eu de ce să o mai vopsesc tocmai acum? Păcat de banii aruncați pe materialele cu care nu mai am ce face.
Și așteptam cu nerăbdare prima ploaie de toamnă, să văd dacă s-a făcut lucru de calitate.
Am primit cu poșta un pachet de reviste din State, de la Doru Stoican, un fost coleg care reușise să plece din țară înainte de optzeci și nouă și, care acum după atâția ani, luase hotărârea să se întoarcă. Multă lume își făcuse atunci planuri cum să iasă din țară și să ajungă dincolo.
La o casă bogată și slugile trăiesc mai bine, nu?
Știa și el cât de greu e să părăsești țara dar beneficiase de sfatul unuia din oamenii cei mai avizați și, care învărtea pe atunci lucruri grele. Făcuse rost de adresa unei fete care primise aprobarea să plece cu acte în regulă și cu care a pus la cale o căsătorie de conivență, căsătorie care a avut loc, cu exact două zile înainte ca aceasta să se urce în avion. Așa că, de-abia ajunsă dincolo de ocean, aeasta a și trimis o scrisoare prin care solicita de la organe, aprobarea și pentru soțul rămas în țară, pentru reîntregirea familiei. Vestea a căzut ca un trăsnet peste pașaportiști, s-a lăsat și cu anchetă, dar prinde orbul, scoate-i ochii.
Tinerețe, explica el acum, nu tot ce zboară se mănâncă, nici un caz nu seamănă cu altul. America este departe de a fi ceea ce își închipuise el în nopțile lui de vise, când se credea în stare să zboare chiar și fără aripi. Una e ce crezuse și, alta ce vedea. Cunoștea destui români din diaspora care l-au ajutat dar i se părea că o făcuseră din compasiune. Avea serviciu și câștiga de cinci ori mai mult ca în țară. Și totuși nu reușise să se adapteze. Națiunea americană compusă din atâtea naționalități cu mentalități diferite, eu nu am să mă consider niciodată conațional cu acești tipi: negri, jamaicani, portoricani, sudamericani, pakistanezi, indieni, coreeni, care sunt în stare să te împuște fără milă noaptea, dacă te întâlnesc singur pe stradă. Istoria, limba, obiceiurile, spiritul yankeu pe care nu fusese în stare să-l adopte, se simțea frustrat, ajunsese ca o frunză purtată de vânt pe coclauri străine. Asta era și nimic mai mult.
Eu nu voi fi niciodată un american. Și nici pe mine nu o să mă considre cineva american, până la sfârșitul vieții, ci voi rămâne doar un venetic. Copiii mei, da, ei vor fi americani. Dar ei nu se vor mai considera români ci vor spune că s-au născut din părinți români și atât. Și nici limba română nu o vor mai învăța ca lumea.
Promitea mai multe amănunte când ne vom vedea în țară, încheia el.
Sora lui, Viviana, avusese mai mult noroc. Se împrietenise cu un român din Tel Aviv cu care purta o corespondență de mai lungă durată și care, a înclinat balanța soartei în favoarea lor. Într-una din scrisori, sărim peste amănuntele de ordin sentimental, curente la tinerii îndrăgostiți, Viviana îi trimisese iubitului ei un fir de păr! Întâmplarea face ca scrisoarea să fie verificată de băieții cu ochi albaștri care după ce au citit-o, nu au mai rușit să dea de urma firului de păr buclucaș. N-o să fie nimic, și-o fi zis unul dintre ei și înainte de a reînchide scrisoarea, a pus înăuntru un alt fir de păr de la una din colegele sale de serviciu. Numai că Viviana era blondă iar firul de păr intrus, brunet. Și atunci logodnicul ei a făcut public cazul printr-un ziar de mare tiraj, ridiculizând serviciile de cenzură ale regimului. Ceea ce i-a atras obținerea vizei mult râvnite, croindu-și alt destin.

Durere de dinți care reclamă cleștele dentistului. La dispensar mă întâlnesc pe scări cu Mitu Argăsitu pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. Pansat la umeri și la cap de parcă sărise dintr-un avion, fără parașută.
- Ce-ai pățit, Mitule?
- Ce să pățesc, capra.
- Hait! După cum văd eu a fost o capră mai mare, nu?
- Nu mai râde de mine domnu' Sebastian că nu e de râs. Veneam aseară acasă de la târg, Tăiasem pe scurtătură și m-a prins noaptea pe izlaz. Așa că nici nu mi-am dat seama când am căzut în puțul ăla sec. A rămas de la forările de anul trecut. Așa că am petrecut noaptea în fundul gropii. Nu mai era nimic de făcut și pace bună. Stau, zic și aștept dimineața să mai treacă cineva prin apropiere, îl strig, mă aude și ies afară, îmi făceam singur curaj. Aud că se apropie turma lui Fleoancă, îl recunoscusem după fluierături și tocmai mă pregăteam să-l strig dar nu mai apuc că-mi cade ceva în cap. Habar nu ai despre ce poate să fie vorba.
- O capră?
- O capră! Locul nu era prea larg, până să-mi dau eu seama ce mi s-a întâmplat, Fleoancă ajunsese departe și nu m-a mai auzit. Hai s-o scurtez că ne apucă prânzul. Strig eu așa în gol, mă aude băiatul lu' Gurbezan, ăla pe care trebuie să-l strigi de trei ori ca să te audă o dată, se duce în sat și vine cu o frânghie pe care mi-o aruncă să mă leg. Și atunci stau și mă gândesc la biata capră să nu o las singură. Dar nici lui nu i-am spus: - Vezi că-ți trimit mai înainte capra, eu vin mai târziu. Eu o leg, el trage și când ajunge capra sus, numai ce-l aud urlând: - Auuu, uite dracul, uite dracul! Și dă nărodul drumul caprei care îmi cade a doua oară în cap, într-o singură zi. Așa noroc, mai rar.
Zice că spunea la orișicine, că l-a văzut pe necuratul la puțul sec și că semăna cu o capră cu buza lăsată și care mesteca ciungă. Mai departe, noroc cu niște străini care aveau drum pe acolo, m-au auzit strigând ca orbetele după ajutor, le-am spus de la început despre capră să nu mi-o mai trântească și ei a treia oară în cap, că nu mai suportam, m-au tras afară și gata. Asta e totul.

- Bună ziua domnu' Sebastian.
- Bună ziua nea Ilie, ce mai e nou?
- Fusei să cumpăr nițică otravă de șobolani, că nu mai pot să scap de ei și i-am zis lu' Zane veterinarul să-mi castreze cățeaua. Că acum are cinci pui și dacă peste câteva luni îmi mai aduce încă cinci, o să râdă lumea de mine că fac crescătorie de câini.
Mă scarpin în cap și, nu știu cum să încep, să nu-l pun pe jar.
- Ce, nu am făcut bine?
- Dumneata ești mai tare ca Dumnezeu?!
- Ce fel de întrebare e asta?
- Crezi că Dumnezeu a greșit când i-a făcut pe șobolani?
- Mă pui în încurcătură...
- Au și șobolanii rostul lor, mai curăță pământul de câte o mortăciune pe care noi oamenii nu vrem să o îngropăm și să ne păzim mai bine sănătatea. Și a noastră și a copiilor.
- Eu nu pot să-i sufăr. Îmi mănâncă porumbul. Dacă ai vedea câți știuleți mi-au curățat în pătul, mi-ai da dreptate.
- Ai mașină de bătut. Și dumneata știi mai bine ca mine că șobolanii nu se ating de boabe.
- Ai dreptate că se îngroapă, și nu mai pot să iasă.
- Dacă bați porumbul, șobolanii pleacă singuri că nu mai au ce mânca. Și dacă vrei, pot să-ți dau eu gratuit, una sau două pisicuțe harnice și simpatice foc pe deasupra.
Acum se scarpină el în cap.
- Doar nu vrei să te sui pe Gurgui și să strigi: Doamne, Tu ai făcut șobolanii, dar eu sunt Ilie de la sculărie și Þi-i omor.
-Hai domnu' Sebastian, nu mai râde de mine, chiar dacă ai dreptate. Îi duc otrava înapoi și cer să-mi dea cafea la schimb că are dosită sub tejghea. Ãsta e nebun, vinde și ruj de buze la farmacia lui veterinară. Dar cățeaua tot o castrez.
Acum e rândul meu sămă scarpin iar în cap.
- Nici cu asta nu ești de acord?
Aduc la repezeală două cafele și mai îndulcesc atmosfera.
- Câți miei fată bre, o oaie?
- Unu' sau doi.
- Dar o cățea?
- Poate să fete și opt, nouă, dar atunci sunt prea mici și nu trăiesc toți.
- Ai pomenit undeva vreo turmă de câini?
- Nu.
- Dar turme de oi, sunt.
- Mda... Asta așa e.
- Vezi că a avut Dumnezeu grijă de toate? Zici că acum ai cinci câini mici. Te scap eu de ei când se fac mai mărișori și nu mai sug.
- Și dacă fată iar?
- Te scap și de ăia. Îi împart pe la copii, pe la ciobani. Găsesc eu.
- Nu vrei cu nici un preț să castrez cățeaua și pace bună.
- Ãsta e rostul ei: să-ți păzească ograda și să facă pui. Câți copii are Mitu pocăitu'?
- Păi, să fie vreo șaisprezece.
- Vezi? Și primăria nu a trimis pe nimeni să-l castreze. Să nu mai facă și alții.
- Aoleuuu, asta ar însemna mutilare, bre.
- Adică la om e mutilare și la animale, nu?
- Am venit pe la dumneata, mi-ai dat o cafea și acum mă întorci cum vrei dumneata.
- Dacă ți se pare că greșesc, spune-mi.
- Bine că nu i-am plătit înainte. Dar îi trimit vorbă că ți-am vândut-o dumitale că ești milos.
Trecem de launa la alta și mă bcur că nu s-a supărat pe mine. A avut viață grea. Tata chiabur, studii întrerupte, ani grei de închisoare. Și el se miră că î-a mai fost dat să vadă lumina soarelui. Foame, bătăi, nici un fel de grijă pentru bolnavi. Era în celula lor un vârstnic mai blând, pâinea lui Dumnezeu care le mai alina durerile, începând cu sufletul. Când cineva se văita că e puțină mâncarea, scotea din sarsana o bucată de pâine învelită într-o hârtie groasă de sac:
- Uite măi, dacă nu mai poți să rabzi, ai aici un codru uscat de pâine. Dar să știi că nici nu te saturi, nici nu te îngrași cu bucata asta. Dacă, Doamne ferește, nimerește aici unul care e pe moarte, nu e mai bine să o păstrăm pentru unul ca ăsta? Ce zici?
Deținutul o lua înțelegător și o păstra și el uitându-se cu jind la ea.
Nimic mai mult decât o bucată de pâine.
O bucată de pâine care a trecut multă vreme de la un deținut la altul, până când s-a găsit unul pe care nu l-a interesat decât să-și potolească el foamea și, împotriva protestelor celorlalți, a desfăcut pachetul. Înăuntru era obucată de scândură, cu care cineva îi ajutase să-și mute speranța de la o zila alta.
Într-una din zile unul dintre ei a fost bătut rău, rău de tot, pentru că ieșise la raport și ceruse să lucreze în două schimburi, rugând pe comandant să nu mai fie scos dumineca la muncă. Ziua Domnului.
A fost adus pebrațe în celulă și lăsat în voia soartei. Ei cum ar fi putut să-l ajute decât mângâindu-l cu vorbe bune?
Și soarta a făcut ca unul din torționari să cadă și el pe bec, stârnind furia propriilor lui colegi care l-au declarat dușman de clasă și l-au bătut mai rău ca pe un deținut, aducându-l apoi în aceeași celulă. Colegii lui.
Acum se aflau împreună și victima și călăul. Cu același rgim de detenție.
Fostul torționar nu mai avea nici măcar puterea să se apere și doar îngăima șoptit:
- Iartă-mă. Iartă-mă.
Deținutul care era pe moarte i-a spus cu seninătate și cu convingere:
- Te iert. Te iert din toată inima mea pentru că ai primit ordin să mă bați și nu ai făcut-o de la dumneata.
Și cu ultimele lui puteri a continuat să-l mângâie pe frunte, până când și-a dat sufletul.
Cine iubește, iartă întotdeauna. Și în sufletul lui era numai iubire.