agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1477 .



Repetez! ...dit le maitre
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2006-05-08  |     | 



Repetez! ... dit le maitre

Inima își acceleră bătăile atunci când Ancuța Manolici intră pe poartă. Visul ei (de fapt, mai ales al părinților ei), se împlinea, în sfârșit : începea prima zi ca elevă la Liceul de artă. Era sigură (de fapt, mai ales părinții ei erau siguri) că are talent, că poate deveni o pictoriță de succes, dar drumul spre glorie trecea, obligatoriu, printre băncile prestigiosului lăcaș de învățământ.
Știa ce vrea să studieze: istoria artelor, mai ales a picturii și desenului, psihologia, anatomia, botanica, geologia… științe care s-o ajute să înțeleagă mai bine natura, umană și nu numai. Iar în restul timpului va lucra. Va face schițe, desene, picturi… Iar celelalte obiecte… ei, va vedea ea. Doar de-aia venise la un asemenea liceu, cu profil umanist, ca să scape de matematică, de alte chestii din astea care te fac să pierzi timpul degeaba. Asta era părerea ei (de fapt, chiar și a părinților ei).
Primele zile de școală îi confirmară speranțele. Maestrul Tudor Șerban, cel care avea misiunea să le cultive elevilor talentul și dragostea de pictură, știu să-și apropie copiii, orele de lucru la șevalet, dar și cele câteva incursiuni în parc, pentru a descoperi frumusețea peisajului de toamnă timpurie, au fost pentru ei o adevărată delectare. Și ceilalți profesori își începură activitatea la clasă cu zâmbetul pe buze. Toate obiectele erau ușoare: fizica, logica, limba franceză, ba chiar și limba rusă. La mate, ei, la mate… de! Profesorul, domnul Mităchescu, Olimpiadă, cum îl numeau elevii mai mari, intrase în clasă hotărât să le arate el lor… și reușise. Bobocii pricepură imediat că matematica este cea mai frumoasă, dar și cea mai solicitantă materie. Le solicita timp, muncă, multe caiete, multe creioane și iar timp, muncă…
- Mă copii mă, spuse profesorul la începutul primei ore, la mine sau sunteți ași, sau ne vedem la “olimpiada de toamnă”!
- Am dat de belea cu Olimpiadă! își anunță Ancuța părinții. Ãsta lasă corigenți cât toți ceilalți profi de mate din liceu la un loc, așa am auzit de la ăia de-a unșpea.
- Nu ți-e rușine să poreclești profesorii? o certă domnul Manolici. Așa te-am învățat eu? Nesimțito!
- Da’…
- Nici o vorbă! Să pui mâna pe carte și să muncești cum îți cere domnul profesor! Că destul facem noi toate sacrificiile pentru tine! interveni în discuție și doamna Manolici.
Iar Ancuța, (dându-și seama că, de fapt, părinții ei au dreptate), renunță la argumentele pe care le pregătise.
Două săptămâni trecură pe neobservate. Dar a treia începu cu o tragedie.
- M-a ascultat la mate, spuse Ancuța venind de la școală luni seara. A zis domnu profesor că se vede că n-am făcut prea mare lucru la generală.
- Te-ai încurcat la tablă? întrebă tatăl.
- N-am prea știut… recunoscu fata. Mi-a spus domnu că trebuie să muncesc mai mult.
Seara fu mai lungă decât de obicei. Domnul Manolici se întrecu pe sine, reușind să clarifice pentru fiica sa funcția de gradul unu. Dar joi seara, Ancuța intră pe ușă cu ochii roșii.
- Mi-a dat doi! se descărcă ea.
- Cine?
- Olimpiadă!
- Cine?!
- Ãăă… domnu de mate…
- Când ți-am zis că ești proastă!… izbucni doamna Manolici.
- Nu mai înjura fata! interveni tatăl. Dar ce te-a întrebat? se interesă el.
- Funcția de gradul întâi.
- Tâmpito! Nu ți-am explicat-o eu?!
- Se poate s-o faci tâmpită?! spuse mama. Cine știe ce prostii i-ai băgat tu în cap!
- Ce prostii, dragă? Eu, la vârsta ei, eram tare de tot la funcțiile astea. Da’ dacă ea nu-i în stare!… Ia să te apuci tu să faci toate problemele de la funcția asta și să mi le arăți! Neapărat să repari nota aia!
Ancuța execută ordinul; greși câteva calcule, dar domnul Manolici fu, pe ansamblu, mulțumit. (de fapț, fetița lui nu era chiar așa tâmpită). O ajută să-și corecteze greșelile, facându-i și câteva recomandări.
- Și, vezi, nu uita: graficul trebuie să fie o dreaptă, măcar la asta te pricepi.
Dar luni seara…
- Iar am luat doi, anunță Ancuța plângând.
Doamna Manolici încercă să-și controleze reacția, dar…
- Sunteți niște proști amândoi! țipă ea.
Până la ore adânci din noapte, nefericiții părinți dezbătură problema. Până la urmă, reușiră (de fapt, doamna reuși) să adopte o hotărâre:
- Mâine te duci la domnu Aurel, profesorul de la etajul doi, și îl rogi s-o ajute pe Ancuța. Să nu te mai prind că te apropii de cartea ei de matematică! Auzi tu, specialist în funcții…
Aurel Dinescu se lăsă cu greu convins.
- Dar accept numai pentru că ne cunoaștem de mult și pentru că mă lași să te bat duminica la table, spuse el ca o justificare.
Iar Ancuța, pentru prima dată în viața ei, începu să facă meditații.
- E fată isteață, domne. Nu înțeleg de ce mi-ai pus-o pe cap, îi spuse Dinescu lui Manolici după câtva zile.
- Păi dacă nu înțelege nenorocitele alea de funcții!
- Măsoară-ți cuvintele! Matematica e o adevărată artă! Iar Ancuța le-a prins foarte bine, ba chiar aș zice că le știa foarte bine dinainte de a veni la mine.
- Păi atunci cum de ia doi la școală? se miră tatăl.
- Poate s-a intimidat la tablă, explică Dinescu. Se mai întâmplă. Dar acum, poți să fii sigur că nu mai ia note mici.
Două săptămâni, fata nu se mai plânse de Mităchescu.
- M-a scos la tablă, da’ am scăpat fără notă, spuse ea într-o seară.
- Dar măcar ai știut să răspunzi? se interesă Manolici.
- Eu credeam că da, da Oli… dom’ profesor a zis că tot n-am priceput nimic.
- Ești… începu mama (dar reuși să se oprească).
Iar după trei zile, Ancuța mai aduse acasă un doi. O nouă ședință ocupă părinților acea noapte, iar a doua zi doamna Manolici se înființă la intrarea în cancelaria liceului.
Profesorul Mităchescu îi vorbi foarte politicos.
- A, sunteți mama lui Manolici! Îmi pare bine că vă cunosc, mă doamnă mă. Fata dumneavoastră să știți că e în mare pericol de a rămâne corigentă. V-a pus că are trei de doi?
- Da, dom’ profesor, dar nu înțeleg de ce. E chiar atât de proastă?
- Foarte, foarte slabă, mă doamnă mă. Nemaipomenit de slabă.
- Dar să știți că face meditații și domnu Dinescu e mulțumit de ea.
- Cine-i Dinescu ăsta?
- Cum, nu-l cunoașteți? Predă matematica la Politehnică.
- Mă doamnă mă, nu la universitari de-ăștia trebuie meditat un elev de liceu! Ãștia nu cunosc programa, n-au metodă să lucreze cu copiii. Ei știu doar cu studenții lor, mă doamnă mă!
- Și la cine să mă duc?
Mităchescu rămase câteva clipe tăcut.
- Aș medita-o eu, mă doamnă mă, dar sunt cam ocupat. Nu știu cum să fac…
- Dar dacă vă rog eu frumos, nu găsiți puțin timp? se ploconi doamna Manolici. Plătesc oricât.
- Of, la ce mă puneți dumneavoastră… Bine, o să fac un efort, așa, din când în când. Numai atunci când o să văd că fata nu a înțeles lecția, preciză el.
Deși nu era mulțumită, Ancuța se supuse dorinței mamei sale.
- M-a pus să fac o problemă și el s-a dus la piață cu banii pe care I-am dat eu, povesti ea după prima ședință de pregătire. Una din alea pe care le-am făcut cu tine. Mi-a dat bine rezultatul, așa mi-a spus după ce s-a întors.
Iar a doua zi primi un șapte, spre mulțumirea părinților săi. Și încă un șapte, după câteva săptămâni.
- Se vede progresul, mă doamnă mă, spuse Mităchescu, întâlnind-o pe doamna Manolici. Chiar voiam să vorbesc cu dumneavoastră, continuă el, eu zic să nu mai îmi dați banii la fiecare ședință, mai bine o sumă fixă la începutul unui ciclu de pregătire. Cum ar fi acum, cu funcțiile de gradul doi. Și stabilim și de câte ședințe e nevoie ca să priceapă… acum, de exemplu, ar trebui vreo opt. Dacă sunteți de acord, binențeles.
- Cum să nu, dom’ profesor, acceptă mama bucuroasă și scoase imediat suma necesară. Mai bine să nu se plimbe fata mereu cu bani, să nu-i piardă. Și chiar știe mai bine?
Se mai scurseră câteva zile.
- Mi-a zis profu să nu vin azi, spuse Ancuța într-o joi. Are treabă, continuă ea, explicând de ce nu se afla la meditații la acea oră.
- Te cheamă altă dată? o întrebă domnul Manolici.
- Nu știu, nu ne-a spus.
Situația se repetă și în săptămânile următoare, dar Ancuța mai primi un șapte.
- Zice că știu funcțiile de gradul doi și îmi iese media la mate, calculă ea. Am scăpat. Da’ a spus Olimpiadă să-i dați un telefon, că vrea să vă spună ceva.
- Mă doamnă mă, fata dumneavoastră merge mult mai bine, anunță Mităchescu. V-a spus că trece?
- Mi-a spus. Dar sunteți sigur?
- Sigurisim, mă doamnă mă. Mai e săptămână și vine vacanța de Crăciun. Numai…aveți grijă, să facă vreo prostie.
- Mulțumesc din inimă, dom’ profesor. Sunteți un om tare bun.
- Mă doamnă mă, nu-mi fac decât datoria! Apropo, nu cumva aveți rude pe undeva pe la țară?
- La țară? Nu prea, dar de ce?
- Păi vine Crăciunul, mă doamnă mă. Nu știu de unde să cumpăr și eu un curcan, fir-ar al naibii, că din alimentară nu am încredere. Þi-l dă tăiat și nu știi nimic despre el. Să nu fie de-ăia americanii, de acum o sută de ani, mă doamnă mă. Că eu porc nu mănânc, mă doamnă, mă, că cine știe ce boli are…
- Vă fac eu rost de curcan, dom’ profesor. Păi se poate?! Dumneavoastră ați fost atât de cumsecade, măcar atât să fac și eu, nu?
Manolici, deși la început se îndoia de reușită, se dovedi, totuși, un bărbat descurcăreț. Găsi un curcan, chiar dacă îl plăti cu bani mulți, cât să fi cumpărat un porc. (Unul mai mic, așa cum socoti soția lui, dar întreg.) Iar în seara lui 23 decembrie se înființă cu el la ușa lui Mităchescu.
- Dom’ profesor, vă urez sărbători fericite!
- Vai ce curcan frumos, mă domne mă! aprecie profesorul, mângâind orătania pe moț. Cât mă costă?
- Cum, să dați bani pe el? Nu, dom’ profesor, e plăcerea mea și-a lui nevastă-mea! Vă rog să-l primiți ca de la Moș Crăciun, mai adăugă el, îi strânse mâna lui Mităchescu și plecă, înjurându-l printre buze.
Ancuța nu primi de la Moșu’ decât o ciocolată.
- Ce să-ți fac, dacă n-ai fost cuminte… îi spuse mama sa, cu gândul la curcanul profesorului. Altă dată să pui mâna să înveți, ca să nu mai ai nevoie de meditații!
La 25 decembrie, Manolicii nu mâncară friptură de porc. Se mulțumiră să prăjească un pui cumpărat de la Avicola. Dar măcar știau că Ancuța nu are probleme la școală. (Cel mai important lucru, de sărbători, e să fii sănătos și fără griji, asta era părerea Ancuței. De fapt, a părinților ei).

- Care mă-sa pe gheață nu mă lasă să dorm nici de Crăciun? înjură Manolici, trezit de suneria telefonului în dimineată de 26 decembrie. Ia uite, nu-i decât șase jumate!
- Alo, profesorul Mităchescu la telefon.
- O, ce plăcere, la mulți a…
- Da, da… Mă domne mă, uite care-i treaba: ia să faci bine să-mi dai alt curcan. Că ăla, al naibii, a murit alaltăieri…


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!