Îmi aduc aminte, mă văd undeva la aproape treizeci de ani, mă obseda și pe mine să îmi cumpăr mașină că era la modă, bani nu aveam destui, dar când îți intră ceva în cap, bâzâie din ce în ce mai tare că nu mai ai pace până când nu îți vezi visul împlinit.
Nu aveam rezolvată problema locuinței, iar mie îmi ardea de mașină. Locuiam într-o cameră de serviciu, petreceam iernile fără foc că nu aveam buletin de capitală și nu puteam cumpăra lemne, mă încălzeam mai mult cu vin ieftin dela alimentara, hrănindu-mă în pincipal cu salam Muntenia, cel mai ieftin, dar și plin de „gloanțe”, respectiv cartilagii, zgârciuri. Duceam sticla la gură și la coborâre nu rămânea în ea mai mult de jumătate, de parcă aș fi lucrat la vreo farmacie, cu cele mai precise cântare.
Am luat la mâna a doua un Renault 4, tipul vechi cu trei viteze, care mi s-a părut foarte ieftin și am venit bucuros acasă parcând ca oamenii cu greutate în fața blocului vecin. Îmi amintesc ca acum, tocmai când eram să deschid ușa, aud niște pași alergând și vocea unei copile strigând disperată după mine:
- Nene, nene, a plecat mașina la vale.
Ne-am lovit unul de celălalt încurcându-ne, și am luat-o la fugă să prind mașina din urmă. Era pe alee un pui de pantă, tocmai acolo parcasem și uitasem să trag frâna de mână. Ãsta a fost primul pocinog pe care mi l-a făcut mie mașina. Apoi am încercat să parchez în spatele altor blocuri dar, cu timpul, toți au ajuns să știe a cui este, că mă rugam în fiecare dimineață de câte cineva să mă împingă. Și odată pornită, de regulă nu mai aveam probleme. În schimb eram terorizat să nu mi se oprească motorul, că atunci începeau adevăratele necazuri.
M-am dus o dată la service, treceam ca fiecare dintr-o încăpere în alta pentru controlul tehnic și, la un moment dat am auzit motorul fluierând ca o locomotivă și icnind de mama focului. Hai că n-o fi mare lucru, mi-am zis eu și am ajuns în salturi la următorul punct de control. S-a apropiat de mine un șofer care mi-a spus:
- Când auzi că face așa de urât, de ce nu te oprești, domnule, să vezi ce fel de balaur ai înăuntru?
Uitasem capacul de la filtrul de aer nemontat și tușea motorul că-ți era mai mai mare mila de el, săracul. Îmi era rușine, mecanica nu fusese punctul meu forte și am înghițit cu multă îngăduință mustrarea. De regulă, când trebuia să frânez, eu acceleram întâi și încercam să opresc mașina cu frâna de mână, să nu-mi stea motorul. Așa se face că la o intersecție,
n-am acordat prioritate și numai precauția celuilalt șofer m-a ferit de un accident grav. Dar tot ne-am lovit ușor. Mai bine zis eu l-am lovit cu bara din față în bara lui din spate, parcă îl văd și acuma, s-a legănat și el ca o rățușcă. Trebuie să fi fost un tip nemaipomenit de cumsecade dar și grăbit nevoie mare că n-a oprit ci numai a scos capul afară și mi-a arătat pumnul.
- Ai dreptate, iartă-mă.
Altădată am oprit pe un drum lăturalnic, nu mai știu exact pentru ce, din timp în timp se mai încărca bateria și pornea și la cheie. De data asta, deloc. Am rugat pe primul trecător să mă împingă, dar mai bine nu o făceam. Plouase în ajun, pământul era umed, roțile din spate patinau de mama focului și l-am văzut în oglindă pe bietul meu binefăcător cum se umple de nori din cap până în picioare. Și parcă mulțumită de isprava ei, mașina a țâșnit ca un cal nărăvaș, lăsându-l pe omul acela tare cumsecade și față de care mă simt și acum vinovat, ducându-și mâinile la cap și privindu-se dezolat, cum arată. Când mă întorceam seara acasă, o parcam pe unde găseam un pic de pantă, să mă ajute la pornire a doua zi. Așa am văzut pe un altul care da ocol mașinii sale, scărpinându-se nehotărât în cap.
Cum m-au ajutat pe mine atâția inși, hai să ajut și eu pe altul când se ivește ocazia.
- Vreți să vă împing?
- De ce să împingeți, că n-am chef de joacă?!
Am pus capul în jos și am plecat.
În altă zi am fost gata să calc un agent de circulație și tot nu m-am învățat minte. Veneam de pe Calea Griviței, am făcut dreapta pe Victoriei, în fața mea două mașini care se pregăteau să oprească la zebră, pietonii pe trotuar se pregăteau și ei să traverseze, numai că eu am făcut semn cu luminile să nu traverseze nimeni că nu aveam de gând să opresc Nebunie, sminteală. Agentul trecuse prin fața celor două mașini oprite și fără să mă vadă, mai mult din instinct a intuit că mai vine un nebun, eu eram acela, și l-am văzut sărind în spate ca să nu-l calc. Am frânat dar m-am oprit la un metru după ce trecusem de el.
A venit la mine tremurând:
- Trageți pe dreapta.
Am tras pe dreapta și m-am oprit cu inima tremurând de frică.
- Ați văzut ce era să faceți?
- Da.
- Actele.
- Poftim.
Le-a aruncat apoi în interiorul mașinii.
- Pleacă dom' le de aici, să nu te mai văd. Ai înțeles?
- Am înțeles.
Am parcat scurt, în dreapta, vis-a-vis de barul Caraiman dar pe locul al doilea. Pe primul loc parca întotdeauna o Dacie a „băieților” care patrulau pe Calea Victoriei, înainte de trecerea șefului cel mare îl numeau toți. În dimineața cu pricina, văd că parchează acolo o Dacie mică și eu mă uit compătimitor la el.
- Ce e, s-a întâmplat ceva?
- Nu s-a întâmplat nimic, numai că acolo parchează în fiecare zi o Dacie cu trei antene. Mde... știu eu? Cine are Dacie cu trei antene? Mi-am zis că-și dă el seama despre cine este vorba.
- Stai liniștit că astăzi eu sunt de serviciu.
Am înțeles că tot de acolo era și el și mi-am văzut mai departe de treabă.
Altădată veneam dinspre Tâncăbești, un ferbuarie însorit, gheața începuse să se topească, streșinile să curgă, înaintea mea doi pe o Mobră și când ajung în dreptul lor, derapează lăsându-se ușor pe stânga. Și mai departe n-am mai știut ce se întâmplă, atât de repede
s-au precipitat lucrurile: zăpada a început să se înroșească peste măsură, deși nici unul din ei nu se lovise de nimic, iar mie mi s-a tăiat respirația.
Cel din spate care părea să se fi accidentat, s-a smuls de sub Mobră și cu o energie greu de bănuit la cineva care pierde atât de mult sânge într-un timp atât de scurt, sare, desface un rucsac din spatele său, îl pune jos și atunci îmi dau seama că avusese acolo o damigeană cu vin roșu, căreia îi sărise dopul.
Eu care oprisem și nu știam ce trebuie să fac, am respirat ușurat, ei mi-au zâmbit în semn că totul este în regulă, după care am pornit mai departe. Și tot o pățanie asemănătoare legată de vin mi s-a întâmplat și mie puțin mai târziu. Coboram pe Cobălcescu, înainte de intersecție era stație de tramvai, o parte din pietoni pe refugiu iar alții pe trotuar pregătindu-se să prindă tramvaiul. Aveam în spate un bidon de trei vedre plin cu vin, îmi făceam socoteala cât timp aveam eu să mă delectez cu această licoare a lui Bachus, pietonii care mă văd venind în viteză se retrag și totuși... Și totuși se încumetă un invalid, sărmanul de el, parcă-l văd ca acum, cu mâinile pe cârje și îmi barează drumul.
Calc disperat frâna și aud cum mi se răstoarnă bidonul cu vin. Opresc, sar din mașină și fuga în spate. Când a văzut bietul de el cât de brusc am sărit din mașină, a fost convis că mă reped la el să-i aplic o corecție, că nici nu mai știu cât de repede și-a găsit adăpostul în tramvai. Păstrez și acum în minte toate detaliile fugii lui și țăcănitul precipitat al cârjelor sale pe caldarâm.
Seara am băut și pentru el un pahar de vin, cerându-i iertare în gând, pentru cele întîmplate.
Pentru siguranța circulației, stau uneori și mă gândesc că oamenii impulsivi și colerici ca mine, dacă n-ar trebui să fie examinați după alte criterii sau mai bine zis examenul de conducere auto să fie diferențiat după cele patru tipuri de caracter determinate psihologic.
Petreceam un concediu de odihnă la depozitul de ape minerale din Eforie sud și odată seara la întoarcere văd semibariera lăsată pentru trecerea trenului. Mi-a trecut prin cap să tai calea ferată prin stânga și...
Și am rămas mut. Exact în momentul acela, trenul care venea dinspre Mangalia a țâșnit de după curbă tăindu-mi respirația.
Și multe, multe alte nebunii ale tinereții, pentru care cred că nici nu i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ținut totdeauna sub paza Sa.
Când aveam nevoie de reparații, căutam un meseriaș să-mi lucrezue pe sub mână, crezând că o să mă coste mai puțin, să mă scoată din impas. Dar el lucra cum lucra, fușereală curată și cădeam din nou în pană.
- Partea electrică este bine pusă la punct. Mergeți acum la altcineva să vă lucreze partea mecanică. De unde iarăși eram trimis îndărăt la ăla cu electrica. Așa că începuse să-mi cam piară cheful de mașină dar parcă tot nu voiam să mă dau bătut. Într-o zi am constatat că auncase cineva o pungă cu iaurt în parbriz, așa în semn de dispreț suveran și asta m-a obsedat multă vreme. Când am căzut din nou în pană, m-am rugat de cineva să mă remorcheze până la un atelier de reparații și am pornit convins, că măcar acum, nu ni se mai poate întâmpla nimic rău. Pe drum la o intersecție, am văzut că s-a deschis ușa din dreapta, că nu-i mai funcționa încuietoarea. Până să întind eu mâna să o trag la loc, pentru că noi mergeam pe primul culoar, ea a lovit în balansul ei, un pieton care sta pe marginea trotuarului și l-a trântit la pământ. Cel care mă tracta habar n-avea ce se întâmplase, continua să meargă, s-a produs hărmălaie, au început oamenii să fluiere, victima se ridicase și începuse să lovească cu picioarele și cu pumnii în mașină, că îmi venea să intru în pământ de rușine. Cine a mai auzit că poți să faci accident și cu o mașină căzută în pană?!
Am fost altădată la iarbă verde, condusesem și cu o sută zece chilometri la oră iar a doua zi nu mai voia să pornească deloc. O mașină ca asta, ajunsese să reprezinte un adevărat pericol pe drumurile publice și poate ar fi fost mai bine să o trec pe numele unui câine, după cum se exprimase unul din colegi, ca să scap de necazuri. Te oprește agentul, întreabă a cui este mașina asta și, tu spui că este a câinelui, scapi de belea.
Atunci m-am hotărât să o duc la fier vechi, că nu mai puteam suporta să fiu laut în râs de toată lumea. Nu eram nici eu bun de șofer și pace bună.
Și parcă nemulțumită de soarta care o aștepta prin dezmembrare, tocmai pe acest drum de adio, când nu mergeam cu mai mult de zece chilometri la oră, s-a rupt și fuzeta de la roata stânga față. Fuzetă care, dacă s-ar fi rupt cu numai o zi mai devreme, demult nu m-aș mai fi numărat printre oamenii vii ai lumii acesteia.
Când îmi aduc aminte prin câte pățanii am trecut, stau și mă gândesc că de mult lucruri mă pot plânge, numai de protecția îngerului meu păzitor, nu!