agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1537 .



Aleatoriu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Elemental ]

2009-04-06  |     | 



Mă cunoști? Păcat...ești norocos. Ei bine, multe nume și forme am. Am multe scopuri, multe roluri, mă găsești în multe lumi și în multe texte, dar nu chiar peste tot, nu sunt Dumnezeu, deși mă aflu și prin el. Mă joc uneori prin măruntaiele lui și îi dau câte o indigestie. Acum sunt un biet obiect, multiplicat în milioane de exemplare, atât de singure în fiecare dintre ele. Stau pe rafturi și aștept. Aștept, ca la un moment dat așteptarea să ia sfârșit, iar eu să fiu ridicat de pe raft, dus departe de ceilalți eu, chiar dacă distanța fizică nu contează deloc pentru mine. Aștept să fiu luat, dus acasă, la noua mea casă, căci ea devine unde te afli tu, chiar lângă tine, foarte aproape de tine, mereu aproape de tine. Aștept să îmi înfig acul în pielea ta, ca un parazit infect, melancolic și metalic ce sunt, să mă adăp din sângele tău și să îți arât pentru un moment ce înseamnă să nu fii om, să fii orice altceva, să fii umbră, să fii undă, să fii lumină, să fii praf, să fii sudoare, să fii râmă, să fii o halcă de carne din care ai mușcat acum câteva minute, să fii Dumnezeu. Nu depinde de mine ce existență vei afla, dar dacă ai ghinionul să devii pentru o clipă zeu, ai noroc că e doar pentru o clipă, dar chiar și așa rămâi în comatoză câteva zile riscând să te îneci în propria ta salivă, căci nu vine nimeni imediat să te salveze.

Aștept apoi ca micuțele mele guri organice, clonate, ascunse cu grijă în carcase și amplasate în dreptul urechilor tale să îți vorbeasă și să moduleze frecvențe imposibile pentru orice circuit rece și sinistru. Iar apoi, nu voi mai fi singur, voi fi eu, cu toți ceilalți eu, îndestulați de sângele vostru. Iar astfel mă voi ridica încet, iar astfel tu devii el, căci apar alți ”voi” mult mai interesanți cu care să monologhez, mai ales că ei/voi sunt/sunteți ceva mai reali.

Patul îi era alb. Pielea îi era cenușie sau galbenă, bolnăvicioasă și slăbită, uscată, un deșert crăpat de epidermă, stătea într-o postură clasică pentru modul meu de a imagina astfel de situații, care apar foarte des de altfel. Capul îl durea, iar el se simțea animal cu trupul alungit, hăituit și schingiut de un vânător care se dovedește a veni din el însuși, motiv pentru care îi este imposibil să scape vreodată de el; cu fața afundată în pernă plină de salivă și mucoasă nazală, posibil și o urmă de vomă plină de suc gastric, deschide ochi roșii gata să cadă în lacrimi. Cu timpul redevine om, iar durerea era și mai greu de evitat căci acum nu mai putea fugi de ea, labirintul instinctual, matricial, logic s-a dematerializat într=o pădure plutitoare de principii ambigue. Au venit apoi niște mâini pe o ușă de lumină care l-au spălat și i-au scuipat pe sub piele, ceva mai adânc chiar, în sânge. I s-au strecurat în corp probabil, căci au dispărut. Încetul cu încetul durerea se sătură de-a-l mai chinui, iar el începea să își amintească. Primul lucru pe care l-a putut scoate din mormanul necrozat de neuroni ce-i servește drept creier a fost când de mână cu mine stătea pe tronul divin și serafimi cântau și dansau în jurul lui, când era fiecare aripa, fiecare pana, fiecare coardă angelică, fiecare instrument și fiecare notă celestă, când era fiecare zâmbet, fiecare orgasm fiecare nervoză și fiecare extaz. A început să plângă fraierul, dar pe mine nu mă deranjează. Îl las să plângă în voie, fac să treacă timpul un pic mai repede și sar peste amănunte insipide, iar după care mă apuc din nou de povestit. Apoi m-a văzut într-o oglindă, stăteam liniștit și mă hrăneam cu sângele său, căci gurile acelea minuscule din căștilele mele trebuiesc alimentate cumva. Își amintește ce fericit a fost când m-a primit, când se pregăteau să mă instraleze, să mă lipească de craniul său, să mă sudeze de ființa lui, irevocabil. Și nici nu știe ce fac, cu ce îl ajut, de ce îl secătuiesc de puteri și nutrimente. Cu timpul însă, își va aminti unele dintre funțiile mele primare, își va aminti că nu poate să devină 1 și 0 fără mine, că nu a devenit niciodată 1 și 0 și că se merită să devină 1 și 0 mai ales când prețul este doar o mică durere, care din nefericire nu trece și nici nu devine obișnuință, ca un mic infern de foc și pucioasă pe tot gât. Acum îl las să privească printr-o singură fereastră la o lume albă, neprihănită, populată de oameni ca el, populată de paraziți ca mine.

***

Ah, ne întâlnim din nou. Vreți să știiți ce s-a mai întâmplat cu el? Da, el nu are nume, nu încă și va avea doar dacă voi hotărî eu că m-am atașat destul de el încat să îl numesc. Ei între ei nu își dau nume, nu au nevoie, mă au pe mine.
Așadar, a fost dat afară din cameră și se plimba pe stradă cu capul dat pe spate, între omoplați...Chiar, să vă spun cum arată strada. Eh, strada, mometan strada era o sferă de flăcări psihedelice, de alb, de lumină divină și paternă, sublimă, onirică, contradictorie, abisală, epitetică, intertextuală. Strada e doar o trecere ce purifică, ce taie Purile de pe frunți obosite.
Apoi strada se dilată, în sus se împrăștie într-o mie de albastruri, cenușiuri și oranjuri ce se împletesc în amestecuri eterogene de particule subatomice și energie, ce ionizează în aureole și ploi de plasmă ca apoi să devină o cupolă imensă de eter; în jos explodează strada în milioane de flăcări minuscule ce așează praf și pulbere și cenușă pe pământ, așează straturi peste straturi de iaduri și inferne, arzătoare sau înghețate, gata să erupă; în zare, peste tot, strada se întinde și înghite existența, o acaparează, o formatează în șiruri binare apoi hexazecimale apoi începe să se degradeze, iar el se găsesște înconjurat de ziduri de lumină, de oameni de lumină ce au sentimente de lumină, care vorbesc în sunete de lumină, iar el însuși era din lumină. Un chip cu ochi negri, feminini, lucizi, tot din lumină, se apropia de el de parcă l-ar cunoaște, îi pune o mână pe spate și târâindu-l de braț îl forțează să-l urmeze. Împreună intră în puțuri de căldură și ardere și fulgere ce le-ar face pielea să pocnească, dacă nu ar fi din lumină . Ochii feței se transformă în diamante, iar buzele deasemenea-i strălucesc orbire, în timp ce el prinde carne, ce lumina lui dispare și este înlocuită cu sânge. Coboară din ce în ce mai mult, mai adânc, tot mai adânc, pe lângă demoni cu guri vaginale și nări apolonice. O ceață groasă îl învăluie și-l ridică spre fața luminată. Scări aurite apar pe care el încearcă să le urce, dar la fiecare pas mici draci îl lovesc cu vergi țepoase ce sângerează saliva sa. Fața întinde o mână lungă, albă, mai albă decât marmura, mai albă decât norii, mai albă decât epitetul, mai albă decât metafora, mai albă decât comparația, fină, goală, fără crăpături sau relief, ca o suprafață fluidă, imperturbabilă. Îl ridică deasupra lumii, deasupra demonilor, deasupra îngerilor, deasupra ideii, deasupra rațiunii. L-a ținut la sânii lui mari, la adăpat cu lapte și miere și sânge și cu sămânța ei. S-au pătruns unul pe celălalt într-o euforie nebună, într-un delir al extazului ce i-a făcut sângele să îmi inunde gurile cu adrenalină și endorfină cu frenezia orgasmului până la muțirea lor, ca un tren ce m-a lovit adânt în centrul conștiinței.
Fața se preschimbă într-o plajă cu nisip fin și moale, cu un soare ce se topește pe o peliculă azurie. Era ca un tablou vechi, destul de inimaginativ, cam prost, lipsit de sentimentul sau arta ce fac câteva linii să distrugă suflete. Dar pentru el era idilic, liniștitor, tranchil și aproape logic comparativ cu oceanul de haos abstract din care a ieșit. Valurile se închid cu fiecare lovitură a pleaopelor de mal.

***

O nouă zi. Prima lui zi trăită cu adevărat. Încă dormea, dar o prezență feminină veghea cu grijă asupra sa. Ea era speriată, foarte speriată întradevăr, o simțeam, hormonii fricii au un gust aparte, sânge se lovește de gurile mele altfel, mai violent, animalic, mai ales că înțelegea ce se va întâmpla atunci când se va trezi, iar dacă nu va înțelege de la sine, o voi face eu să priceapă, pentru că eu îi vreau teama. Se ruga să nu se scoale niciodată, să rămână astfel întins între așternuturi până la zilele cele de apoi, când vor fi refăcuți în foc și fum, dar vor rămâne îmbrățișați în eternitate. Nu a fost să fie. S-a trezit.

Lumea știută nu era nicăieri. În schimb, se găsea înconjurat de materie, murdară materie, rece materie, perversă, încurcată, îmbârligată, înșelătoare materie. Grotesc era tot ceea ce se afla în juru-i, dar căuta cu disperare lumina din lumea trăită prin mine, dar găsea numai fotoni…respingători, într-un fel tot materie. Tot ce atingea era rece și grețos, părea putrezit , defecat de zei de mult apuși, cadavre în descompunere a unor lumi ce au fost uitate de mult în minți bântuite de abominabile coșmaruri și care și-au aruncat sufletul în alte părți. Cearceaful foșnea asurzitor sub strânsoarea convulsivă a pumnilor săi. Și asta nu e vina mea. Gurile mele cântau exact zgomotele așa cum ar fi auzite de o ureche umană normală. Nu câștig nimic dacă îmi omor repede gazdele și nici dacă le îmbolnăvesc. Când un om e bolnav și sumbru, sângele lui e sec, nu are gust, textură, e plat și cenușiu, are consistența ideatică a smogului de dimineață. Apoi s-a privit. Era făcut din carne, ca toți oamenii, compuși din carbon, ca tot ce-l înconjura. În primele momente…ce dulce era disperarea, mă lovea cu putere, îmi penetra conștiința, mă iriga și mă curăța. Își simțea carnea zvâcnind, fleșcăită moale, poroasă, sângele curgând încet și repede, scurgându-se ca printr-un vas spart, alte lichide trecând prin el de parcă ar fi fost o pungă lăsată în ploaie. O mare de materie spurcată și umedă, asta îi era corpul și îl îngrozea. S-a liniștit pentru o clipă, văzând un tablou ce-i amintea de plaja unde adormise, dar nici acela nu-i aducea decât minore satisfacții, dar a mi-a variat un pic starea și m-am bucurat. A căzut într-un colț și a început să-și verse apa din ochi și din gură. Nu mai putea să fie speriat, am început să îl feresc, să îi ofer viziuni apocaliptice cu lumea dispărând într-o glorioasă sferă de lumină, iar ochii i-au radiat plăcere. Gurile mele îl legănau cu demult uitate cântece. Iar apoi, desigur, a venit și ea.
La început ar fi vrut să se sperie de strânsoarea acele femei, dar căldura celeilalte ființe îi aducea noi senzații, pe mine mă hrăneau, căci niciodată nu sunt îndestulat. Fleșcăiala cărnii nu îl oripila, iar acum avea cui să-și lase greutatea, căci se simțea greu. Greu ca un zeu din vechime, azvârlitor de fulgere, cu grumazul plin de trăsnete. Dar se lăsa în brațele ei, îi aducea aminte de acei ochi, ochi de lumină, ochi de orbire, ochi puri, ochi de neprihănire și atât de înțelepți.
Femeia începu a-i vorbi, dar fără s-și mișca buzele. Probabil amintirile ancestrale, sau procese de educație lipsite de suficiente date i-au oferit impresia de anormalitate. S-a convins imediat ca nu era nimic anormal. Îi vorbea, iar eu îi traduceam, dar ea îi vorbea. Căci mulțumită mie nu mai există limbă sau limbi, nu mai există nume, doar gânduri modulate de gurile mele atât de setoase. Curând a început să simtă durerea de ceafă ce nu dispare, durere care după cum am spus nu dispare niciodată, amintind că EU exist. Iar odată cu durerea și-a recăpătat luciditatea și dorința de a comunica, dorință pentru care eu exist. Realizând acest lucru, femeia l-a strâns și mai mult trimițând un șuvoi aproape infinit de informație spre el. iubirea, grijă, i-a explicat cât de teamă i-a fost, că îi era teamă, îi povestea toate lucrurile ce aveau să le facă împreună, iar el asimila cuminte cum aveau ei să petreacă zilele împreună. La un moment dat s-a speriat că i-ar fi pătruns în gânduri și s-a rușinat de natura erotică a unora, lansându-le inconștient spre partenera sa, prin mine desigur, care a roșit la rândul ei, intrigată de avansurile bărbatului. I-a ridicat trupul semicatatonic și i-a propus să pornească la o plimbare.

Ce adorabili sunt doi parteneri, mereu sunt doi parteneri, lumea este formată din aceeași doi parteneri cu aceleași povești și vieți, copiați la infinit, plimbându-se într-un apus etern având încredere nemijlocită în sinceritatea gurilor mele atât de setoase.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!