Făceam comerț cu entuziasmul rinocerilor opăriți. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraș, cu prietenul Ștefan, pe cele patru roți ale imemorialei Dacii botezată Arca Fericirii. Vindeam chiloți, cămăși, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeș-balmeș chinezesc pe cât de ieftin, proporțional de țiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără întoarcere, de unică folosință, garantați ca și sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la șuturi în fund de-o gașcă de hoțomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul, ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puțini în buzunare, upercutați de inflație. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne punean creierele la contribuție zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
- Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ștefan la începutul unei ierni în care aproape aveam țurțuri pe căile urinare. De frig, și cumpărătorii erau rari.
- Văzut.
- Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roșcovană rară, înghețată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuța lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane și cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ștefan că merge la barul de la intrarea pieței de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producția lui Ștefan, care era și proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piață, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Și-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă și călugărul avea același traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu și Ștefan înjuram. Călugărul nu reacționa. Îl duceam cu mașina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit și alte semne, când, la înțelegere cu Ștefan, într-o dimineață, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoșaguri de ne era și nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacție, ca un autist. Așteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioși. Mulți.
În Turnați, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un polițai și un călugăr și ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Așa am aflat că Emil, așa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ștefan a început să pomenească cu năduf sfinții din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram șocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut și cărora nu le-am dat o atenție deosebită. Spre casă, Ștefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ștefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înșfăcat rapid și l-am tras în curte. Ștefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi și lumina cum intră pe geamuri. Nu știam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbușit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leșinat, dădea semne de trezire.
- Băi, vierme ochelarist…! Nu ți-e rușine?, l-a luat în primire Ștefan. Emil scâncea și ne rugă să nu-l batem iar.
- Să sunăm la poliție, am propus, după un schimb de priviri cu Ștefan. Corpul din sutana boțită a scos un strigăt disperat și-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă și l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopați.
- Spune dacă vrei, l-a repezit Ștefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm polițiștii. Argumentul final a fost:
- Vă dau tot ce vreți. Tot.
Noi ne-am atătat înduioșați în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculație onestă. Media câștigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeași săptămână, Ștefan și cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărțeala a fost onestă.