Ne-am trezit cu toții devreme. Copiii pleacă după prânz, dar nu am mai avut somn, niciunul. Casa răsună de o veselie ieșită din comun, parcă forțată. Toți eram prevenitori, unii cu alții și încercam să nu ne întristăm din cauza despărțirii. Abea ne reobișnuisem cu copii acasă dar... asta e! Și-au luat zborul din casele părintești și e normal să se ocupe de viața lor.
Ioana cu George au luat mașina mea și au plecat pentru câteva ore, la "ceilalți părinți", pe la prieteni și după ceva târguieli. A venit și Cornelia. Se străduiește să-și intre în pielea de mamă, pentru timpul cât vom fi plecați la copii, în America.
Adam a mâncat și Cornelia m-a rugat să o las cu "puteri depline", toată ziua. Am acceptat, mai ales că puteam să o las "singură", dar eu fiind în preajmă. Cornelia a crescut doi copii, luați de la orfelinat. Copii au crescut și au plecat, soțul a plecat și el, după "o fufă". Am lăsat-o pe Cornelia în curte și am băut cafeaua cu Mihai. Hârtiile, pe care le pregătise de aseară, acum păreau și mai multe. Mihai avea un aer preocupat și, parcă ignorând prezența mea, își continua lucrul. Mă simțeam nebăgată în seamă, dar nu pot fi tot timpul în centrul atenției. Gândurile îmi zburau în toate părțile. Încă nu se așezaseră toate impresiile de la botezul lui Adam. A fost superb! Lume multă, distracție. O parte din chipurile invitaților îmi defilează și acum pe dinaintea ochilor. Mihai mă anunță că va pleca în oraș și va lipsi până la prânz. Cînd se întoarce, vom mrge cu copii la aeroport. A plecat. Mi-am aprins o țigare și am reluat șirul imaginilor de la botez. Simțurile îmi spuneau, că o stare de "neâmplinire" îmi dă tîrcoale. Prea îmi reveneau în minte gesturile, privirile, trupurile câtorva femei, pulpele nașei, cu langoarea lor orientală, Iuliana, posesoarea acelei carnații superbe, Narcisa, cu care mă "știam" atât de bine. Revin cu picioarele pe pământ, dar ușor excitată, merg să îmi verific mail-urile. Caculatorul lui Mihai e deschis. Și-a schimbat fotografia de fond, alegându-și tabloul cu trandafir,narcisă și dalie.
A schimbat fundalul de curând. El nu face mai nimic întâmplător. Simte ceva? Adesea are un stil atât de ciudat de a-mi comunica frământări și gânduri ale lui, încât eu, care funcționez atât de simplu, obosesc să încerc să înțeleg și atunci ignor mesjul, așteptind să devină mai pragmatic. În urmă cu ceva vreme,
"frumoasa" de pe net, mi-a făcut avansuri, avansuri la care am răspuns, într-o oarecare măsură. Sunt tentată să o caut. Sunt singură acasă, așa că ,nu există riscuri. Inima îmi bate mai tare. Revăd imaginile cu "frumoasa" și jocurile în care ne-am prins. Sunt îngrozită de ce s-ar putea întâmpla, dacă Mihai ar ști despre "ieșrile" mele in realitatea virtuala, despre "frumoasa." Dar el? Ce va face el după aceea? Gândul îmi zboară din nou la Costel. Măcar el era un tip flexibil, cu care se putea"negocia". Când am prins firul, că avea o "relație" cu o altă femeie, am atacat direct și el a recunoscut. Fără cinism, cu o sinceritate debordantă, a confirmat că e vorba de un "accident." Mi-a cerut iertare iar eu am "negociat" dur. Măcar cu Costel se putea discuta.
"Ai făcut-o tu? O voi face și eu!"
I s-a părut corect și, cu știrea, și cu aprobarea lui, am făcut-o. I-am spus când, cu cine, și la ce oră mă întorc acasă. Mă aștepta, apoi totul a reintrat în normal. Mihai e absurd de posesiv. El nu ar fi acceptat un asemenea târg niciodată. Îl știu bine. Nu ar fi recunoscut niciodată, dar poate nu l-aș fi prins niciodată, și posibil, ori nu ar mai fi făcut-o, ori nu aș fi banuit măcar, niciodată. Dacă aș fi greșit eu, ar fi plecat și atât, păstrând pentru el tot zbuciumul și suferința. În minte îmi revin cuvintele Sandei: "Să nu îl minți niciodată!" Nu l-am mințit. Nu se poate spune că l-am mințit. Nu l-am înșelat niciodată, de când suntem împreună. Reformulez: de când suntem căsătoriți, nu l-am înșelat cu vre-un alt bărbat. Am făcut-o cu Costel dar... nu eram divorțați. Era soțul meu, chiar dacă îl înșelasem cu Mihai.
Simt nevoia să ies din casă, să mă liniștesc cumva.
Mihai e plecat cu mașina lui, copii cu mașina mea.
"Cornelia, poți să-mi împrumuți mașina, pentru o oră-două?" Mi-a răspuns afirmativ și, bucuroasă că mă poate ajuta, mi-a adus repede cheile și actele. Am șters urmele din calculator, m-am îmbrăcat mai
"tinerește" și am plecat. Am ieșit pe poartă și, când Cornelia închidea în urma mea, m-a sunat Iuliana.
"Te pup, Dalia."
"Bună, iubita!"
"Ce faci?"
"Ies puțin în oraș."
"Sunt în București. Ne putem vedea?"
Am stabilit unde și am plecat s-o întâlnesc. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Ne-am revăzut la un bar, în centru. Am comandat sucuri și cafele. Și ea avea de spus și asta mi-a dat o stare de neliniște și de nervozitate. Nu eram aptă să o ascult. Îi tremurau degetele, în timp ce îmi vorbea.
"Știi, eram cu "domnul opel" de ceva vreme dar, am cunoscut un tip de aceeași vârstă, pe un chat.
"Și te "iubeai" cu amindoi?"
"Nu. Pe Doru l-am întâlnit numai o dată, sau de două ori, și nu am trecut de faza la care l-am sărutat pe obraz și atât. Vorbim pe mess aproape zilnic și cred, sincer, că mă iubește. Știe că sunt căsătorită dar nu m-a "presat" niciodată pentru sex. Nu i-am spus că am un iubit. Nu are pretenția decît să mă vadă, din când în când, și mi-a spus că opțiunea evoluției acestei relații îmi aparține în totalitate."
"E așa bătrân încât să nu mai aibă "chemare?"
"Sigur nu! Am patruzecișiunu de ani, mai văd și eu..."
"Și care ar fi problema?"
"Mi-a scris și aș dori să citești. Am printat tot ce mi-a scris. Citești și îmi spui ce crezi că pot să fac."
Mi-a întins, cu degete tremurătoare, o coală mare:
"Sunt supărat. Nici nu știu dacă îi pot spune supărare.
Dacă ce simt ar fi definit ca "supărare", pentru această stare ar trebui să existe o cauză și o direcție, spre cine poate fi îndreptată "supărarea".
Să răsturnăm lucrurile și să încep cu "spre cine ar putea fi îndreptată."
În acest caz nu pot fi decât două variante.
Supărarea să fie împotriva ta. Apare întrebarea firească: E normal să mă supăr pe tine?
În fond, relația noastră nu a presupus vre-o obligație, chiar dacă, în timp, mi-ai mărturisit că mă iubești, sau poate doar ai spus-o. Am cerut
acel "puțin", atât de puțin, încât și asta ți-a părut prea mult. Dacă inițial a fost "o sincopă",urmată
de "un ghinion", și continuată prin cițiva de "care n-am avut noroc", mai târziu, au apărut elemente noi. Pe lângă "interdicții de comunicare", sau comunicare limitată la maximum, au apărut și alte bariere. Toate aceste sustrageri, sau retrageri ale tale, succesive și strategice, m-au pus în postura idioată să nu mai cred că motivele invocate ar mai putea fi reale. Probabil de jenă, de plictiseală, sau de milă, mai dai câte un semn. Poate că ți-ai găsit un altul pe chat. Îmi este inima grea și îmi spun că așa este în dragoste: unul iubește iar celălalt se lasă iubit. Am ars nesăbuit de tare, fără să îți cer mare lucru. A fost prea mult. Nu mai cer nimic. Sunt amărât. Oglinda în care te răsfățai, cu drag, s-a înegrit, uitată în sertar. Argintul ei pare că se cojește.
De fapt, nu se poate spune că ce ai simțit tu față de mine a fost iubire. Minulescu spunea cam așa:
"Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o simplă nebunie
Dar ce a fost, sau ce-ai fi vrut să fie
TU nu vei ști-o poate niciodată" Doru."
Am citit ușor tulburată. Nu aveam răbdare și nici chef să dezbat.
"Poți să mi-l lași să-l citesc mai atent?"
"Sigur, eu o am în arhivă.
Ne-am despărțit. Căutam pe cineva să spun eu, nu să ascult pe altul. Aveam de spus! M-am apropiat de fostul cartier. Ce-o face Costel? Îl sun și îmi răspunde plin de tupeu:
"Așteptam să mă suni. Vino!"
Am închis fără să scot o vorbă. Răscolită de tot ce se întâmpla, am făcut un ocol, să evit "fostul meu cartier." Am dorit un pic de adrenalină și am accelerat. Telefonul lui Costel, revederea "frumoasei",
întâlnirea cu Iuliana...totul a început să se învârtească ca un scrânciob, care nu se mai oprea, ca o rostogolire, în ceva de necontrolat. Nu știu cum am ajuns la Costel. Nu am văzut cutia de scrisori, nu am văzut ușa, nu am mai văzut nimic. Am simțit doar că nu mă pot opri din acea rostogolire. Cu un aer de stăpân, a întins mâna către mine și m-am scufundat în
amintirile nopților și zilelor când descopeream sexul, alături de el, în adolescență. Simțeam un gol în stomac și parcă greață. Uitasem de tot, de tot, de tot. Exista numai COSTEL și atât!