Afară se întunecase de-a binelea. Pe cerul senin steluțe arginti clipoceau alene, etalându-și luminițele atât de misterioase.
-Mami, eu de ce n-am surori? Îi răsună în urechea femei întrebarea pusă de ea in urmă cu ani în urmă.
Și-atunci era o noapte la fel de senină. Cu nasul lipit de geam, în căutarea vre-unui călător întâziat, sau a unui vehicol în mișcare văzu trecând o femie ținând două fetițe de mână. „Deci dacă ai surori mama te plimbă ținându-te de mână...” făcu ea deducția cu minte-i necoaptă.
-Ce vezi prin geam? Se auzi întrebarea mamei, care pentru o clipă se opri în spatele ei în căutarea răspunsului.
-Gara!
-Și altceva?
-Copacii!
-Alceva?
-Altceva... a trecut tanti Veta cu fetele...
-Nu asta. Uită-te în sus.
-Cerul?
-Și pe el ce vezi?
-Stelele.
-Uită-te bine la ele, îți plac?
-Da!
-Vezi... și pe ele tot Dumnezeu le-a făcut ca și pe tine. Le vezi pentru că ele sunt bucuroase, zâmbesc și atunci luminează. Din când în când Dumnezeu trimite oamenilor câte una, ca să le lumineze viața. Și tu ești o astfel de steluță venită din cer. Deci ele sunt surorile tale. Când ai venit tu pe lume, aveai așa o fețișoară de parcă zâmbeai. Și acum, când zâmbești, luminezi totul în jurul tău. De aceea ți-am pus numele Luminița . Ori de câte ori, le vezi, poți să le vorbești, poți să le povestești, că ele sunt atente. Negreșit îți vor zâmbi, dar răspunsul lor tu nu îl poți auzi, deoarece sunt foarte, foarte departe.
-Dar aud ele ce spun?
-Bineînțeles
-Aud și ce vorbim noi acum?
-Bineînțeles. Altfel n-ar mai zâmbi deci nu le-am vedea.
-Cum sunt ele?
-Cum adică „cum sunt ele ?”
-Adică și ele sunt tot copii sau sunt oameni mari?
-Sunt copii draga mea zise ea zâmbind. Acolo sus, soarele și luna sunt părinții lor iar cerul este casa lor.
Poate că acestă povestioară a determinat-o pe Luminița să se simtă uneori, o soră a stelelor... menită și ea a aduce lumină prin zâmbetul său.
„Mda... a fost frumos până să apară acele greutăți. Sau mai bine zis până să le conștietizez la modul cel mai dureros posibil.” Iși zise Luminița privindu-și rândurile lucrate ordonat și potrivit de largi. „Poate că ar fi bine să-mi pun perna elecrică la spate, că s-a cam răcit aici”, gândi cu voce tare în timp ce scoase din sertarul unei noptiere, obiectul cu pricina. O potrivi cu grijă pe spatele fotoliului, reglând-o la capacitate maximă după care se așeză mulțumită, lipindu-se de ea. Simți cum încet încet, căldura o mângâia plăcut, pe spate, ca o binecuvântare.
Atrasă de culoarea oranj a acelui ghemuleț mic ce zăcea într-un colț al cutiei ca un puiuț rătăcit de cloșcă Luminița îi zise ca unei vietăți :”Hai mă amărâtule, că ți-a venit și ție vremea.” Apoi înodă cele două capete, continuându-și munca.
Căldura din spate devenea tot mai puternică penetrându-i îmbrăcămintea ajungându-i la epidermă sub forma a mi de ace. În loc să se îndepărteze sau să regleze perna la intensitate, mai mică, ea se lipi mai tare. Acea senzație de arsură, îi amintea vag de ceva adânc îngropat în adâncul memoriei.
O dusese Lucica dis de dimineață la una dintre vecinele din preajmă. Pesemne că avea ceva important de rezolvat și nu dorea nimic din ceea ce i-ar fi zădărnicit planurile. Afară era un frig de crăpau pietrele. Ca să nu răcească, a îmbrăcat-o bine Lucica, cu două-trei bluzițe, doi-trei pantalonași apoi paltonașul. Odată ajunse la respectiva vecină, aceastea le primi cu ochii cârpiți de somn. Se vedea pe fața-i acră că nu era bucuroasă de acest ajutor temporar. Grăbită, Să meargă la ale ei, Lucica îi dete jos paltonașul, spunându-i să fie cuminte, altminteri altă dată nu va avea unde să o lase.
După plecarea acestei, vecina, îi indică fetiței o băncuță așezată chiar lângă sobă pe care să se așeze. În trecăt fie spus, această vecină avea o fată, ceva mai mărișoară decât Luminița, un smoc de nuiele în spatele curții și o sobă pe cinste.
”Da! aceste trei elemente mi-au creat amintirea despre ea. Că de n-ar fi avut snopul de nuiele în spatele curții n-aș fi avut cu ce s-o croiesc pe fie-sa ori de câte ori eram mă jucam vara cu ea. Iar de m-aș fi înțeles cu ea, nu s-ar mai fi întâmplat să mă trateze ca pe o intrusă”, medită zâmbind Luminița tricotând mai repede ca de obicei.
-Tu, să stai acolo cuminte, că imediat fac focul și să vezi ce bine o să fie.
-Da tanti, voi fi cuminte răspunse fetița bălăngănindu-și picoarele.
Într-adevăr, a făcut vecina focul... și băga lemnele în sobă de ziceai că-i fochist pe locomotivă. La început a fost plăcut. Apoi dogoarea ce venea din cuptorul încins o apăsa tot mai tare. Ca să nu mai simtă atât de acut usturimea căldurii, fetița se apleca îndepărtându-se de sursa diavolească. Dar imediat auzea vocea imperativă a vecinei care-i ordona:
-Să nu te prind că te dai jos de pe bancă, că așa împielițată cum ești iar o să te încaieri cu fetița mea. Și ce? Vrei să te dau afară acum pe frigul ăsta? Ce-o să zică mama ta?
Și fetița a fost ascultătoare, rămânând acolo preț de vre-o jumătate de zi până a fost luată acasă.
Când a venit Lucica după ea, a găsit-o aproape leșinată din cauza căldurii. Nu-i venea nici ei să creadă că răutatea femei în grija căreia o lăsase, se poate răsfrânge într-o astfel de maineră asupra unui copil.
Luminița smulse ștecherul pernei și o împături cu grijă punând-o la loc în sertar. „Cred că e vremea să mă pregătesc și eu de culcare”, își zise punând-și lucrul într-un coșuleț de nuiele. „Și mâine e o zi... că doar n-oi sta acum toată noaptea....apoi nici Dumnezeu n-a făcut totul într-o zi”



-va urma-