Ști? Acum când îți povestesc, parcă aș sta cu tine la taclale. Nu oricum, ci parcă te văd tricotând așezată comod pe pat, în timp ce, din soba micuță, flăcări jucăușe își aruncă luminile pe perete, creând magia destăinuirilor. Iar eu... sprijinindu-mi capul pe umărul tău, îți simt molatica zvâcnire a brațelor ce se străduiesc a duce la bun sfârșit lucrul început. Îmi place și mă simt în siguranță. Tu nu ești plecată, căci amintirea ta este adânc înrădăcinată în fiecare por al meu, în fiecare celulă. Ceva este totuși ciudat. Ești în mine dar ești și în fiecare loc în care urma pașilor tăi, o vorbă, sau o întâmplare, îmi amintește de tine. Mai ceva decât atunci când trăiai. Poate atunci n-am știut să dau importanță momentului. N-am știut cum să fructific bucuria de a vorbi suficient cu tine. O fac acum după plecarea ta furtunoasă. Presupun că ești dezorientată, presupun că mă percepi într-un fel sau altul, presupun că acolo unde trebuie să ajungi nu există durere... păreri de rău... dezamăgiri... decepții... frică. Pe toate le ai cu tine acum. Și ca să-ți mai ușurez bagajul cu care ai plecat îți voi vorbi, despre adevărurile mele așa cum le-am perceput eu.
Înainte de orice, vreau să-ți spun că am reușit să-l înscriu pe Adi aici la școală. Îi este foarte greu. Am impresia că întreaga lui bucurie adolescentină a fost retezată odată cu plecarea ta. Încerc să-ți țin locul. Fac tot ce-mi stă în putere pentru asta. Dar nu pot mamă, nu pot să-i șterg durerea din suflet.
Nu vreau să te întristez mai tare! De aceea, în timp ce–ți voi ține sculul de lână pentru ca tu să-l faci ghem, îți voi reaminti o întâmplare uitată de vreme în cămara amintirilor.
Îți mai amintești de inundațiile din anii 70? Pe atunci eram tot în Pecica. Îmi amintesc cum, un milițean umbla din casă-n casă. A venit și la noi. Parcă acum îl văd. Cu vocea gravă și tonul imperativ ne-a ordonat ca în 15 minute să adunăm ce avem mai de valoare în casă. Nu mai mult de două bagaje de persoană. Altminteri vom fi duși cu forța, tot la gară unde așteptau trei garnituri de tren pentru evacuare. Îmi amintesc cum tu ai adunat hăinuțele noastre... actele, și câte ceva de-ale gurii pentru drum pentru noi. Adică pentru mine și Sorin, ”decrețelul” cum îi spuneai tu rareorii. Nu prea înțelegeam eu atunci de ce ziceai așa, dar în fine asta-i altă poveste.
Sinceră să fiu, la vremea aia, mă bucuram că vin inundațiile! Ști de ce?
De cele mai multe ori când rămâneam cu Sorin acasă, pentru a nu mai plânge, îi dădeam cărțile mele de școală să le frunzărescă. Până mi le-a făcut ferfeniță.
Simpla idee că va trebui să le predau la sfârșitul anului mă îngrozea. De aceea, în timp ce tu te zbăteai neștiind exact ce să împachetezi, ști ce făceam eu ? Căutam cu înverșunare locul cel mai adecvat unde să-mi pun cărțile pentru a fi cât mai ușor luate de apă. Până la urmă m-am decis. Așa că le-am așezat sub masă. Nu chiar pe jos, că avea masa o stinghie cam la 10 cm, de podea. Acolo le-am pus, și mă rugam Domnului să intre măcar atâta apă cât să-mi distrugă de tot acele amărâte de manuale.
Veneam alături de voi. Tu, îl țineai pe fratele meu în brațe. Iar tata căra în spate bocceaua în care ai aruncat în grabă pe lângă haine, și acele mărunțișuri trebuinciose.
Priveam nedumerită mulțimea ce se îndrepta în aceeași direcție. Cete de oameni, încărcați cu bagaje se îndreptau spre gară. Supărarea, groaza, și deznădejdea se putea citi pe fețele lor. Toți erau încărcați cu lucruri ce voiau a le salva din calea apelor. Oameni cu boccele mai mari, din care ieșea la iveală câte un colț de tablou, oameni cu perini și dune legate baloți, oameni cu saci prin a căror găuri se vedea câte un jambon sau tabla de slănină afumată, se îmbulzeau la tren pentru a ocupa un loc pe scaun. Din fericire, trenul era gratuit. Ce mai tren! O locomotivă cu aburi, precedată de niște vagoane vechi și neprimitoare.
Ne-am găsit și noi un locușor înghesuiți printre bagaje. Și uite așa, trenul s-a pus în mișcare ducându-ne la Semlac.
Odată ajunși acolo, am fost preluați încă de la gară, de o familie de nemți. Cum totul era organizat de sus, localnicilor din comună, li s-au trasat sarcina de a acorda ajutor sinistraților sosiți primind fiecare, una, două sau trei familii de sinistrați. În funcție de spațiul disponibil.
Noi am fost cazați cu alte două familii într-o cameră fără nici un mobilier. Dormeam pe jos, folosind fiecare așternuturile „salvate” din calea apelor. Trei zile am stat acolo. Ziua, bărbații mergeau și munceau la consolidarea digului fiindcă așa era hotărât, așa era bine.
Din păcate, în dimineața celei de-a treia zi, Mureșul a rupt digul la... Semlac.
Îți mai amintești ? Chiar m-ai dus la marginea comunei unde începuse apa să înainteze încet, încet. Câteva case erau deja în apă. Unele viețuitoare, se refugiaseră pe acoperiș, altele erau deja înecate și multele lucruri din casă plutind pe apă, formau un peisaj dezolant.
În aceeași zi ne-am întors cu toții acasă. La cămăruța noastră închiriată, la sărăcia noastră cea de toate zilele, la manualele făcute ferfeniță...

- va urma-