agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-04 | |
2.
Era târziu, foarte târziu când Mariana a plecat acasă. A solicitat un taxi. Teama de a merge singură pe străzi era prea mare. În noaptea aceea, deși nu se făcuseră rezervări, restaurantul a fost gazda mai multor evenimente care s-au desfășurat până după miezul nopții. Patronul a dat dispoziție ca toți ospătarii să rămână "până după ce pleacă ultimul client de la masă". Cu toată oboseala ce o simțea cum pune stăpânire pe ea, era fericită. Se făcuse comodă pe canapeaua din spate a mașinii și, cu ochii închiși, revedea căteva momente pe care le considera foarte importante. Convorbirea cu avocatul acela blajin, trecut de cinzeci de ani, cu părul grizonat și privire sinceră, la care nu se așteptase în niciun fel, i-a dat speranțe multiple și mult curaj în a înfrunta viitorul. L-a cunoscut tot la restaurant. Venea adesea, cu prieteni de breaslă, sa mănânce și să discute despre ale lor. Fiind curată, operativă, atentă, discretă și foarte plăcută la înfățișare, Mariana era favorita grupului. Întâmplător, nici nu mai știa cum și când, a venit vorba de studiile ei și de împrejurările care au determinat-o să lucreze ca ospătară. În timp, avocatul a mai aflat și alte amănunte. Iar în seara asta, când a venit să ia comanda, a salutat-o ca pe o veche cunoștință. - Bine te-am regăsit, domnișoară! Mă bucur să te văd. Încă nu ai intrat in barou și asta mă întristează... - Bună seara, domnule avocat! Bine ați venit! Bună seara, domnilor! a răspuns ea cu o ușoară reverență și cu cel mai frumos zâmbet pe buze. Încă nu am avut această șansă...Vă rog să mă scuzați! Cu ce doriți să vă servesc? A fost o seară de succes. Toți clienții au fost încântați de felul în care Mariana își împlinea obligațiile de serviciu. Știa că au discutat câte ceva despre ea. A prins, în trecere, câteva vorbe. S-a bucurat în sinea ei. Privirile lor nu o dezbrăcau și nu-i cercetau trupul, așa cum făceau alti clienți. "Oare sa fie toti avocați? După aspect, vreo doi sau trei au fost militari. Precis! Dar serioși cu toții...Cred că avocatul acela este respectat mult. Și dacă el mi-a vorbit frumos, au fost și ei obligați s-o facă", gândea Mariana, fără să deschidă ochii. Când au plecat, au salutat-o toți cu simpatie împletită cu respect. Iar avocatul cu părul grizonat i-a dat o carte de vizită și i-a vorbit privind-o părintește. - La ora zece sunt la biroul meu. Dacă ai timp, vino să discutăm. Pe 15 noiembrie este examen de admitere în barou. Nu mai amâna, fetițo! Este păcat să-ți irosești tinerețea în restaurant... - Vă mulțumesc atât de mult, domnule avocat! Nu știu dacă am să pot..., a încercat ea, roșie în obraji, să găsească o justificare. - Ai telefoanele înscrise acolo. Mă anunți când vii. Dacă vrei să faci ceva în viată, de tine depinde, de voința ta. - Domnișoară, a intervenit un alt domn, dacă vei fi așa de operativă, precisă si degajată la bară, precum te-am văzut aici, vei fi un avocat foarte bun! - Mulțumesc...știți..., a încercat ea să răspundă, e greu de intrat. Cunoașteți... - Cunosc, cunosc! Caută-l pe maestrul și va fi mai ușor decât îți imaginezi. La revedere! i-a raspuns acel domn întinzându-i mâna. "Toți bărbații de la acea masă au dat mâna cu mine...Doamne, ce fericită am fost! Nu m-au privit ca pe o...ospătară! Și câte se spun despre avocați! Dar, sunt oameni și oameni. Peste tot...". - Mă scuzați, am ajuns! i-a întrerupt șoferul taxiului gândurile. Aici ați dorit, nu? Ea s-a uitat rușinată pe geam. Nici nu simțise că mașina se oprise deja. - Da...ah, da, exact aici. Mulțumesc și mă iertați!...Cât am de plată? ...S-a dezbrăcat în ritmul melodiei de la micuțul aparat de radio ce trona pe capul somierei. Amintindu-și că șeful de sală i-a spus să-și ia liber până vineri, a încercat să găsească răspuns la întrebarea "De ce?". S-a întristat. "Oare patronul s-a gândit să mă concedieze? Au mai fost situații ca cea din noaptea asta...Nu am primit liber. Să fie vorba de intervenția vreunui client?...A venit la masa lor și a băut un pahar cu șampanie...Îl cunoșteau toti, după cum am observat...Nu! În cazul ăsta mă culc imediat. Și merg la avocat. Am strâns bani și sper să-mi ajungă. Penalul și civilul le-am terminat deja și am început procedura penală. Mai am două luni și jumătate la dispoziție...Oare reușesc să trec prin toată materia? Ar mai fi și legea de organizare...dar pe asta o știu ca pe apă, ce naiba! Trebuie să reușesc!", a rostit ea cu voce tare și a stins lumina... S-a trezit odihnită dupa un somn fără întreruperi, adânc. Primul gând a fost cartea de vizită. A căutat în geantă cu o teamă pe care nu o înțelegea. "Doar nu a fost un vis, ce naiba! Nu te teme, dar...hai, verifică!" Birou de avocatură Victor DELEANU. Adresa... telefoane... fax... mijloace de transport... Un chiot de bucurie a invadat cocheta garsonieră. "Este adevărat" a început Mariana să fredoneze și a alergat la baie. Într-o jumătate de oră era deja în fața blocului. A ajuns destul de repede. A intrat temătoare după ce a citit pe ușa imobilului: "Consultații juridice, asistentă și reprezentare în instanță pentru persoane fizice și juridice, în litigii privind dreptul comercial, civil, penal, succesiuni, imobiliar. Certificări și redactări acte înființări firme"... "Mamă, Doamne! Asta-i firmă sănătoasă dacă se ocupă de toate domeniile acestea"... - Bine ai venit, domnișoară, ia loc! a întâmpinat-o jovial avocatul Deleanu, anunțat în prealabil despre sosirea ei. - Bună ziua, domnule avocat! a rostit Mariana, vizibil emoționată. Mulțimea birourilor, a avocaților și a clienților, ordinea desăvârșită și spațiile mari, luminoase, bine întreținute, o impresionaseră enorm. - Foarte pe scurt, căci timpul ne presează...Știi în ce constă examenul de... - O, da! Deja am finalizat la Drept civil și penal..., s-a grăbit ea să răspundă. - E foarte bine. Bravo! Știi că urmează perioada de stagiatură de doi ani, dacă reușești? - Da, cunosc, domnule avocat și mă tem de această perioadă...Sub aspect financiar, nu din alt motiv, a adăugat ea observând sprâncenele lui ridicându-se întrebător. Și admiterea în barou...se spune că fără 8-10 mii... - Lasă astea. Dacă vei fi de acord cu condițiile și pretențiile ce ți le voi expune imediat, vei înțelege că nu trebuie să te temi. Vei reuși fără să-ti cumperi locul, a încercat avocatul să o liniștească, în timp ce o cerceta cu privirea plină de simpatie... Când a plecat de la Biroul de avocatură, Mariana era ușoară ca un fulg. A căutat o cofetărie să sărbătorească. Viața-i oferise o mare șansă. Se simțea cu adevărat fericită când a deschis ușa și aromele specifice i-au gâdilat nările... Când Fănel a ieșit și a închis ușa, Anca a deschis ochii și a examinat contrariată întreaga încăpere. Nu dormea. A așteptat, ca în fiecare dimineață, să vină lângă ea, să o îmbrățișeze, să facă dragoste ca în primii ani. În ultimul timp, se obișnuise doar cu un sărut de rămas bun, gândind că este suficient după seara ori noaptea în care i se dăruia. Dar azi, poate pentru prima oară, nici acest sărut nu l-a primit, deși toată noaptea nu se atinsese de ea. Când s-a urcat în pat, el părea să doarmă. Anca a simțit, după respirație, că este treaz și l-a sărutat pe obraz după ce a încercat să-l îmbrățișeze ușor. El s-a scuzat că este obosit și urmează o zi grea. Își lăsase pijamaua și alte articole de lenjerie în mare neorânduială. Fiecare pe unde căzuse ori unde fusese aruncat din mers. Ceea ce era neobișnuit la el. Iar lucrurile pe care le îmbrăcase cu o zi în urmă erau aruncate prin toate încăperile. "Ce se întâmplă cu el? De ce este atât de neglijent? Și cu mine ce are de mă trateaza cu indiferență?", se întreba Anca în timp ce cobora din pat și se îndrepta către baie. S-a examinat în oglindă. Nu i s-a părut ca s-ar fi schimbat cumva. Nici nu avea cum. Ea era cu adevărat frumoasă și după o noapte nedormită... După ce a băut cafeaua și a făcut ordine prin tot apartamentul, a înșirat pe un pat câteva rânduri de rochii, fuste si bluzițe. Le privea nehotărâtă. "Dacă sunt prea sobră, nu cred că e bine. O onomastică presupune și puțină lejeritate, nu? Dacă are nevoie de acel șef...să fiu puțin mai sexi! Ba nu! Fac o impresie urâtă. De obicei îmi dădea sugestii, chiar dacă mă îmbrăcam cum doream eu, până la urmă...Aseară a uitat să vadă la ce m-am gândit...Mai bine simplu și elegant. Un deux-pieces sau o bluză cu fustă și pantofi asortați? Hm! Să mă mai gândesc...O sun pe Gaby. Nu, că ea nu are gusturile mele în materie de sindrofii. Mama...e prea pretențioasă!" Îmbufnată și nemulțumită, s-a îmbrăcat și a plecat să se plimbe. Nu avea o țintă anume. Mergea pe jos, agale, încercând să-și pună ordine în gânduri, privind toate vitrinele fără să caute ceva anume. O distra hărmălaia copiilor din cartier care se bucurau de libertatea oferită de vacanță. Mulți tineri îmbrăcați sumar, părând că merg la ștrand ori la vreun teren de sport, o priveau cu multă curiozitate și îndrăzneală. Ea rămânea aparent impasibilă, dar se amuza și zâmbea discret, întrebându-se: "Oare par de vârsta lor? Ce văd ei la mine?". De altfel, erau și destui bărbați care o urmăreau admirativ ori o dezbrăcau, pur și simplu, cu priviri pofticioase. Analizându-se atent în vitrina unui magazin în care erau etalate articole pentru copii, a sesizat că nu purta sutien. Surprinsă, s-a răsucit ușor spre stânga, dând impresia că cercetează un exponat, a revenit și s-a întors către dreapta pentru a se examina mai bine. A săltat din umeri zâmbind propriei sale figuri care i-a răspuns cu același zâmbet prin geamul vitrinei. "Ei, și? Încă e vară și este foarte cald...În plus, am piept frumos și bluza nu-i total transparentă...". - Esti frumoasă, doamnă! Asta ai vrut să știi, nu?... - Hei, m-ai speriat! s-a întors ea cu vioiciune întrerupându-l pe cel care, numai la doi pași depărtare, se oprise să o admire și să-i vorbească. Recunoscându-l, a făcut ochii mari și l-a întrebat: ce-i cu tine pe aici, doctore? - Ce să fie? Am vizitat un pacient în zona asta, a răspuns Viorel, fără să-și dezlipească ochii de pe pieptul ei ce sălta vizibil în ritmul respirației accelerate de emoție. - Înțeleg...dar de ce mă privești așa de...insistent, cum să spun,...mă faci să roșesc! - Te admiram. Ești superbă...! Ești apetisantă...Acesta-i cuvântul care te definește, a început el să vorbească, ascunzându-și cu abilitate ușoara emoție și impulsul de a o strânge în brațe și a o săruta. - Hai, te rog, încetează! Doar m-ai văzut de atâtea ori... - Da și te-am văzut și mai goală decât atât.. - Hei! Cum îți permiți....Scuză-mă!...Cu ce ocazie? - Anca, hai să fim serioși. Te mai schimbi pe ici pe colo, te mai apleci...halatu-i scurt, e decoltat, mai scapă câte un nasture neprins și, în plus, nici acolo nu porți sutien, ce naiba! Îți stă foarte bine goală, ești ideală în atelierul unui sculptor... - Nu se poate! Ce faci, doctore? a întrebat ea pierdută de emoție, jenă și plăcere, fără să știe cum să procedeze. Roșise toată și se enervase simțind fierbințeala obrajilor. - Fac declarații unei femei pe care o doresc...E ceva rău în treaba asta? - Bine...Dar, niciodată tu nu ai... - Nu am avut ocazia...La serviciu este altă atmosferă, avem alt statut. Chiar nu ai simțit deloc cum te dezbrac cu privirea ? Nu ai intuit de câte ori am fost pornit să te iubesc în nopțile de gardă? - Da, da...înțeleg...Știi, în seara asta merg cu soțul la restaurant, l-a întrerupt Anca împingându-i ușor, parcă cu părere de rău, mâna pe care el o așezase pe brațul său în timp ce-i vorbea tot mai înflăcărat și convingător. E vorba de o onomastică, a continuat imediat, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, privindu-l aparent liniștită. - În cazul acesta, petrecere frumoasă! Și până atunci nu avem timp să... - Nu, nu am timp de nimic, scuză-mă! Nu am hotărât nici în ce să mă îmbrac. Nu prea știu ce persoane sunt invitate și plec să-mi... - Mergi așa cum esti acum îmbrăcată. Îți stă excelent... - Ei, nu se poate, Viorele! Astea-s articole de stradă, nu de... - Dar dacă te aranjează, ce mai contează? Ești făcută să fii admirată și iubită, a continuat el în aceeași notă de entuziasm. Știi, mai am trei ore libere...până la Mall Plazza facem doar zece minute... - O, nu! Mulțumesc pentru amabilitate, dar...nu e cazul...Plec acasă să mă pregătesc..., a bătut Anca în retragere, ocolindu-i privirea. Simțindu-se datoare în a motiva refuzul, a adăugat cu convingere: nu mă simt bine în haine pe care nu le-am purtat. Și nu mai este timp să mă acomodez până-n seară....Aș vrea să mă înțelegi... - Cum crezi. Aș fi vrut să...Te înțeleg, desigur... - Ei bine, mă retrag, nu te supăra... - Nu, nu am motiv. Hai, pa! Rămâne pe altă dată...Sper să fii mai bine dispusă și să nu mă lași cu ochii-n soare... - Mulțumesc, doctore! La revedere! Mergea cu pași mici și repezi. Ar fi dorit să alerge. Parcă o luase cu frig. Până să ajungă în fața blocului, a sunat telefonul. A scotocit poșeta cu grabă. Mâinile-i tremurau. „Doamne, bine că am avut puterea să plec!”, a murmurat Anca, bucuroasă că telefonul o scoate din starea aceea. Surprinzător, era Fănel... - Da, dragule! - Anca, nu am timp să vin la masă. Vin să te iau spre seară... - Tu știi mai bine...La ce oră? - La șapte și un sfert, cel târziu, să fii îmbrăcată... - În ce anume ai vrea să apar? - Nu contează...Vezi și tu... - Mda, o să fiu o sorcovă și ei eleganți... - Nu le au ei cu eleganța. Sunt de altă vârstă...Hai, că am treabă, pa! - Pa, ocupatule! - Îmi pare rău, sunt ocupat, am program cu familia și... - Te înțeleg, prietene, te cred, dar, nu pricepi că am nevoie de tine, ce dracului! Vocea comisarului-șef Costantin Ulieru umplea spațiul limitat al atoturismului și trecea prin eter cu iz de mare îngrijorare. Așa a fost percepută de destinatarul acestor cuvinte, aflat în acel moment în biroul său și nicidecum într-o sală de așteptare la un medic, după cum afirmase anterior. I-a răspuns cu ușoară compasiune, mai mult din curiozitate: - Ce naiba, nea Costică, te vaieți ca o muiere! Lasă-l în mă-sa, ce treabă ai mata cu el? - Tu știi cum se pune problema...Sunt șeful lui direct. Ce vrei, s-o trag și eu din cauza imbecilului? - Și ce poți face dacă treburile au demarat deja? - Cu ce am aflat eu și cu ce mai știi și tu..., puse cap la cap, să-l învățăm cum... - Nea Costică, dacă e vinovat, așa rămâne, nu-mi cere mie... - Nu-ți cer nimic, domnule, nu mă înțelegi! Sugestii, atât! a insistat ofițerul, rugător. - Și nu puteai să-mi spui mai din timp? a încercat celălalt să găsească o altă variantă de retragere. Cum să explic femeii? - Te descurci tu, că ești băiat deștept...Abia în dimineața asta am reușit să intru în posesia unor date. Cred că nu știu încă tot ce ar trebui...Vezi și tu dacă poți prinde... - Eu? Nu! În chestii de acest gen nu conta pe mine sub nici-o formă. Îmi pare rău, nea Costică, nu mă confunda cu... - Nu te gândi la prostii, măi Emile! Eu vreau sfatul tău, prietene, nu influențe ori intervenții...Ce p...a mă-si, chiar nu vrei sa mă-nțelegi? - Nu accept să fie el de față... - Ca să priceapă mocofanul că-l previn cu toată răspunderea și grija mea de șef. E foarte important pentru mine...În plus, suntem cu femeile, nu ți-am spus? Nu există vreun pericol. - Bine...E ziua doamnei, deci...Locul și ora... - ...Așa. Și te aștept eu afară. E bine? - În regulă... ...Comisarul-șef Ulieru era plin de broboane de sudoare. A lăsat să coboare automat geamurile portierelor și, cu prosopul de sub torpedo s-a șters îndelung pe față și pe ceafă, gânditor și vizibil iritat. A pornit mașina după aproape zece minute, timp în care a considerat că s-a calmat suficient și a hotărât ce urmează a face. Îl obseda un gând anume și nu se putea abține să nu scrâșnească din dinți și să scuipe cu ciudă pe carosabil. "Cum a lucrat pe cont propriu, a și dat-o în bară, imbecilul! Problema e că nu știu dacă există doar treaba asta și nu or fi mai multe...Cum p...a mamei lui am avut încredere în el, domnule? Dacă se ajunge la ministru, a dat de domnul dracu...Iar eu voi avea necazuri mari! Să-i spun socrului să intervină...poate e prea devreme...ori e deja târziu...Vom vedea. Poate mai aflu câte ceva în seara asta...De la el!". ...Seara în cauză era destul de aproape. Și acolo unde se așteptau clarificări, unde se puteau hotărî destine sau elibera conștiințe, Mariana finalizase anumite pregătiri. Fără să neglijeze clienții ce-i avea deja în sală, aranja un anumit separeu ca de sărbătoare. Cele trei mese aveau vaze cu flori proaspete și lumânări parfumate, chiar dacă ea nu știa sigur câte persoane vor beneficia de atmosfera intimă de acolo. Câteva ghirlande ce păreau a fi agitate în neorânduială, își schimbau culoarea sub lumina difuză a becurilor ascunse sub diferite ornamente, la cei mai ușori curenți de aer. Gheața sclipea în frapierele din care răsăreau câteva sticle cu gât lung și etichete intacte. Era veselă. Se mișca ușor, degajată, cu zâmbetul ei profesional care o aranja atât de bine. Nimeni nu ar fi bănuit câte gânduri o frământau, câte griji o împovărau și câte emoții o împresurau gândind la viitor. - Dar ce naiba pregătești aici? Ai nuntă sau botez? Mare scofală că vin doi oameni... - Ei, nea Vasile! De ce ești răutăcios? Þi-am spus că e ziua cuiva ori altceva de soiul ăsta și... - Nu prea cred....Un polițist invită mai multe persoane de ziua lui, știi și tu foarte bine că am dreptate, și-a arătat șeful de sală motivul neîncrederii manifestate. - Treaba lui, nu mă interesează. Dar nu pentru el ornez pe aici, dacă vrei să știi, s-a arătat Mariana nepăsătoare. - Măi, tu ascunzi ceva...De cum ai venit te-am mirosit. Nu ești ca de obicei...Parcă ai câștigat la loterie... - Nea Vasile, dacă promiți că nu spui nimănui, a șoptit ea prinzându-l de braț, îți spun cea mai tare bombă. Promiți? - Hai că m-ai făcut curios...Bine, bine promit, poți să spui, a adăugat imediat sub presiunea privirilor ei interogative. - E ultima săptămână pentru mine aici. De luni...nu mă mai vezi și vreau să las... - Măi fată, pierzi vechimea. N-ai anunțat. Nu-l văd eu pe patron să înghită jignirea asta. Te dă afară, jigodia, fără... - Nu! Nu va avea încotro...Hai că mai discutăm noi. Ce zici, e bine cum am aranjat? Nea Vasile a privit-o neîncrezător, clătinând capul și, după ce a murmurat "Doamne, ajută-i!", a examinat locul cu exigența-i recunoscută. - Mai bine nici că se putea. Bravo! O să-mi pară și mai rău că pleci. Să ai grijă de tine și să dai semne de viață din când în când...Vezi ca ți-a sosit polițistul. E cu femeia, atenție mare! Fănel traversa sala conducând-o atent pe Anca înspre separeu. Un buchet mare de trandafiri se legăna neglijent în una din mâinile sale. Nu era obișnuit cu asemenea sarcină. Mariana i-a întâmpinat ceremonios, cu naturalețe în gesturi. - Bine ați venit! Vă rog să poftiți... - Bună seara! au răspuns ei aproape la unison. - Meniul pe care l-ați comandat este asigurat întocmai. Dacă doriți și altceva, vă prezint imediat... - Nu este nevoie, mulțumim! Apreciez că aceasta încăpere nicicând nu a fost atât de îmbietoare, Ma...doamnă! Invitații mei vor fi plăcut surprinși... - Pentru doamna și invitații dumneavoastră, nu a fost un efort. Din contră, numai plăcere, domnule... - Vai, mulțumesc mult! a intervenit Anca zâmbindu-i cu prietenie. Sunteți foarte drăguță, a adăugat imediat ce a observat reverența ușoară a Marianei. "De când se cunosc oare? Privirile te dau de gol, soțul meu drag...Ești obișnuitul acestui local…". - Dacă doriți să servesc... - Așteptăm să vină și ceilalți. Vă chem după aceea, doamnă, a intervenit Fănel. Mai sunt câteva minute, s-a adresat el Ancăi, după ce ospătara s-a retras cu discreție. Voi ieși să-l întâmpin pe șeful meu. Așa a rămas vorba, scuza-mă! - Bine, dar spune-mi pe cine felicit. Pe el ori pe ea?! - Nu sunt sigur...Când fac prezentările, să fii atentă la mine... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate