Stau în cadă și-mi reazem capul de faianța rece. Apa e călie dar gândul unei pneomonii nu mă mai sperie. Pe la cinci trebuie să vină Alina; de o săptămână, de când mi-a confirmat și cel de-al treilea medic că am cancer, în fiecare zi îmi aduce prăjituri; muribunzii sunt privilegiații societății.

Plec.

Am plecat.

Am ajuns noaptea într-un orășel din nord. Gara era prăfuită și pustie. Am coborât doar din dorința de a sfida somnul, de a sfida rutina. Am luat un taxi care m-a dus la un motel de lângă oraș. Mi-era foame. M-am cazat într-o cameră murdară, urâtă și plină de un miros puturos de tutun. Cearceafurile încă purtau urmele foștilor clienți care înoptaseră aici. Mi-am lăsat rucsacul și am coborât să mănânc ceva. Snacksuri, pufuleți și ciocolată... asta e tot ce am găsit la bar. Cu excepția unei perechi și a unui bețiv solitar localul motelului era gol. Snacksurile le-am asortat cu bere.

Mănânc iar fumul gros înecăcios se împrietenește cu cancerul plămânilor mei. Mi-e milă de mine: mi-am imaginat că excursia asta împotriva morții va fi palpitantă și plină de neașteptat, voi putea muri liber, în natură, vorbind cu o veveriță, când colo totul e anost și obositor. Stau la 1 noaptea la marginea unui orășel, într-un motel obosit și beau cea mai caldă bere posibilă. Tovarășii mei de solitudine sunt un bețiv și perechea galagioasa.

Alcoolicul are niște cearcăne mari sub ochi dar pare fericit, nimic nu-i poate strica starea de bine, se bucură de berea lui ca și cum ar fi ultima. Are o platoșă din lână groasă pe umeri iar pe cap poartă un fes jegos. Are mâini bărbătești, muncite, cu unghii mari și netăiate. O piele aspră îi acoperă țesuturile. Buzele îi sunt sângerii iar ochii plecați de mult din barul ăsta împuțit. Stă cu privirea în masă și fixează timpul în loc. Berea i s-a trezit dar nu are de gând sa-și miște corpul, visează... și visează bine.

La două mese de mine stă cuplul noctambul care e destul de pestriț. El are 1,90, voinic, tânăr, incult și agramat, palme mari și cărnoase iar în loc de picioare are piloni cu care se infinge în podeaua localului. Un munte de om care râgâie cu nesimțire, râde tare și nu se sfiește de faptul că face cea mai mare galagie. Femeia are părul vopsit și prins neglijent într-o coadă murdară. Blondul vârfurilor firelor de par se pierde în culoarea negricioasă de la baza craniului. O bluză de un roz incolor îi acoperă pieptul lăsat și muls. Blugii de pe ea truchează burta în care se ascunde o nouă viață. Amândoi râd zgomotos și dau peste cap pahare după pahare.

Mi-am terminat punga de snacksuri și încă mă chinui cu berea din pahar. Probleme în paradis: cuplul începe să se certe. El, afumat bine, capătă alura unui porc care nu mai vorbește și doar grohăie invective grele la adresa ei. Ea dintr-o zâmbăreață satisfăcută se dezvăluie a fi o inlocuitoare a Herei. El devine din ce în ce mai agresiv și lovește de câteva ori cu pumnul în masă. Barmanul se uită liniștit la tv iar dacă ăștia doi își mai comandă încă un rând pot să-și ia și gâtul că el va șterge liniștit sângele.

Mă uit la grohăitorul ăsta obtuz și nu înțeleg ce rost are ca el să traiască mai mult decât mine, de ce merită el mai multă viață decât mine? Nu are mai mult de 6 clase, abia dacă face acordul subiectului cu predicatul odată la câteva propoziții, bea, miroase și înjură de mama focului. Are dinții mâncați de carii și acoperiți de tartru. Pielea gâtului ii e groasă și înroșită de soarele arzător al amiezelor. Brațele pot să declanșeze forțe nebănuite dar creierul îi e moale și lipicios. De ce poate să bea liniștit spritul din pahar și să o pălmuiască pe proastă asta care stă cu el? Femeia nu mai comentează nimic și dă pe gât ultimile picături de otravă. El, mulțumit, se lasă pe spate și o mai pune puțin la punct cu câteva înjurături pe nevastă-sa, cred că-i nevastă-sa. Termin berea și mă gândesc totuși să mă duc în cameră. Bețivul, cu ochii pierduți în masă, e la fel ca atunci când am intrat, nu a fost distras de nimic și de nimeni. Trăiește clipa meditației ca un mare înțelept sau doarme.

Sunt agitat. Stau în patul ăsta împuțit și nu pot dormi. Îi simt lipsa Alinei. Vreau acasă!!! Vreau lângă Alina, vreau ca toți să-mi aducă prăjituri, vreau să fiu în centrul atenției chiar cu prețul vieții; acasă era bine. Surogații ăia doi au urcat, fac o gălăgie animalică. El râgâie prelung iar ea îl aprobă cu un râs gros și greu.

Cred că intră în camera din fața ușii mele. Se aude plescăitul limbilor încolăcindu-se una peste alta, până și intimitatea le e gălăgioasă. Trântesc ușa tare în urma lor. Sper să adorm dar furia îmi ține capul ocupat. Prezența maimuței ăsteia vis-a-vis de mine îmi provoacă repulsie și indignare. Nu puteau rămâne jos până adormeam și eu? Nu-mi iese din cap întrebarea: de ce eu și nu ăsta?

Mă foiesc de pe o parte pe alta fără niciun rezultat. Aud în continuare coțăiala din camera alăturată. Dacă nu cred că individul ăsta merită să trăiască de ce nu dau buzna peste ei și-l omor? Ce am de pierdut? Pur și simplu intru și-i iau viața. De ce să mor singur? De ce să mor? Cred că o bate pe nenorocită pentru că se aud țipete destul de haotice.

Da, da, a bătut-o; a ieșit din cameră trântind ușa și înjurându-l. Deci e singur în cameră. Deci mă duc? Mă duc?

Stau în fund și cântăresc bine ideea care mă face să cred că trăiesc intens. Să iei viața unui om e o decizie destul de importantă. Vreau să fac asta? N-am nimic de pierdut iar ăla oricum nu merită să trăiască. Singurul lucru care încă mă mai ține pe loc e gândul că atunci cînd văd la știri oameni morți sunt impresionat. Adică un om necunoscut mort e... poți fi tu.

Eu vreau să-l omor p’ăsta că mă enervează și că-l pot defini ca o subspecie umană, un bețiv, un doi bani; dar dacă l-aș vedea deja mort fără să știu ce era sunt convins că aș fi emoționat; gândul că eu aș putea provoca emoție altora e seducător dar paralizant de o potrivă. Sunt un muribund necontrolabil și dornic de o răzbunare surdă. Nu sunt criminal dar nici nu pot afla dacă aș fi unul până nu încerc, nu? Ce fel de bărbat e acel care bate o femeie? Cu ce ar trebui să-l ucid? Cel mai corect mi se pare...da, cu mâinile goale; să-l snopesc în bătaie, să obosesc pe trupul lui, să-i însemnez hoitul cu ura mea.

Îmi tremură mâinile și-mi zvâcnesc tâmplele. Am cămașa plină de sânge și cred că mi-am rupt falangele, am pumnul tumefiat de la lovituri. Cred că l-am omorât, mai mult de atât nu am putut, am dat cu pumnul mâinii drepte și l-am lovit mai ales în figură.

M-am ridicat din pat și m-am trezit în fața ușii lui. Am zis să-l surprind așa că am deschis-o cu piciorul. Dormea cu penisul scos din chiloți și cu pantalonii în vine. L-am zgâlțâit de câteva ori până s-a trezit. Se uita buimac la mine și nu înțelegea ce vreau. L-am pocnit odată cu pumnul în obraz. I-am zis că vreau să-l omor. Era atât de beat încât a început să râdă și a vrut să se întoarcă pe o parte. L-am ținut bine de manșonul cămășii murdare și am început să-l lovesc în figură până i-am sfărâmat oasele obrajilor. Încerca să închidă ochii dar de fiecare dată îl stropeam cu apa ca să-l mențin treaz. Vroiam să-l văd cum se uită la mine când moare, vroiam să vadă că nu mi-e frică de moarte.

Îmi mângâi pumnul și văd că mi-au rămas doi dinți înfipți în piele. Îi las acolo, ca trofeu. Camerele nostre au ușile deschise iar o bandă de sânge face legătura între patul mortului și al meu. Mi-am satisfăcut setea de adrenalină. M-a luat oboseala. Mă întind pe spate și las ușile deschise. Nu mi-e frică că o să fiu prins, cred că vreau să fiu prins, vreau să mă laud cu fapta mea. Imi vine în minte burta prietenei lui și probabilitatea că el ar fi putut deveni tată. Mă gândesc că are mamă, mă gândesc.... vomit...doar vomit....vomit mult.

Lucrurile au decurs normal: a venit poliția și am fost ridicat. Dimineață, ăla care medita cu ochii în halbă aseară, era pe o bancă în fața barului moțăind; barmanul nu părea impresionat de ce se întâmplase în motel. La secție în urma percheziției au descoperit asupra mea tot felul de rețete și diagnostice cancerigene. Mi-am recunoscut vina iar medicul a fost nevoit să recomande cercetarea mea în stare de libertate, din cauza bolii nu pot fi încarcerat. Nu am voie să părăsesc orașul dar nici nu știu dacă vreau. În orice caz aseară am ucis iar acum sunt liber, moartea se dovedește contagioasă. Nu știu dacă vreau să mă laud sau să mă spovedesc.

Umblu brambura pe străzi si ma gandesc: care e diferența dintre un preot si un psiholog? Biserica te face sa te simți nevinovat orice ai face. Atitudinea preotului în fața păcatului tău e ciudată, acesta dă vina pe Diavol pentru ce ai făcut tu. Nu Tu esti vinovat, ca și persoană, pentru că ești mic și n-ai puterea să reziști Diavolului, păcatul nu e săvârșit de Tine ci de întruchiparea Diavolului în tine, în felul acesta Tu ești doar o unealtă. Preotul îți redă libertate sufletească, nu e vina ta și poți în schimbul rugăciunii și a altor ritualuri să-ți speli păcatele. Dumnezeu întotdeauna are loc în Rai pentru cei credincioși. E relaxant să știi că nu tu ai omorât și că ai fost doar o unealtă în mâinile Necuratului, dar nu pot să neg că mi-a plăcut să-l ucid pe individ, sângele ăla care mă stropea îmi revigora ființa; furia că eu voi muri am traslatat-o, el murea.

La psiholog, lumina, canapeaua confortabila, incaperea curata care miroase frumos, prezenta umana intelegatoare, totul te va face sa spui ce ai pe suflet. Psihologul va cauta sa gaseasca cauza crimei in tine, nu te va exonera de vina, dimpotriva va incerca sa exploreze resorturile interioare necesare savarsirii faptei. Psihologul in nici un caz nu te va disculpa, dimpotriva.

Totuși e destul de paradoxal că mi-au dat drumul. Dacă mai ucid un om? Așa, de plăcere. Încă mă feresc să-mi pun întrebarea dacă îmi pare rău pentru ceea ce am făcut. Dacă voi fi condamnat (cu siguranță) probabil că tot în libertate îmi voi executa pedeapsa (din cauza momițelor canceroase), dar dacă aș fi închis, mi-ar părea rău de crimă?

Mai mereu vezi câte un pușcăriaș care spune că-i pare rău de ceea ce a făcut (mă refer la criminali). Ei se căiesc pentru că le pare rău cu adevărat sau pentru că nu cred că merită să piardă atâția ani pentru viața unui alt om? Nu prea știu cazuri de criminali (mă refer la cei care omoară deliberat pe altcineva) care să se fi predat singuri și de bună voie, în general după ce sunt prinși, trece o perioadă bună de detenție după care îi auzi că le pare rău; le pare rău sau prețul plătit pentru suprimarea unei alte vieți nu merită? S-ar căi cineva că a omorât dacă nu ar fi condamnat? Eu, mă căiesc că l-am omorât? Oricum n-am să fac detenție... totul e la latitudinea mea morală.

Bântui, n-am răbdare să mă așez locului, nu știu încotro să mă îndrept, ce să fac... Ideea era să plec în lume, acum sunt prizonierul acestui oraș. Am luat o viață, nu sunt nici mai puternic, nici mai slab, nu s-a schimbat nimic, cred că asta mă deranjează cel mai tare, nimic nu s-a schimbat, totul e la fel, eu voi muri. Mă enervează că nu mă simt mai bun decât ceilalți, eu oricând aș fi capabil să omor pe oricine, eu pot decide soarta altora și cu toate că am acest atu, nu-l simt, nu mă motivează, sunt în același loc mental în care eram când am ajuns în acest oraș: nu vreau să mor! Ce e așa greu de înțeles? Cine își dorește să moară?


Au trecut câteva zile.


M-am hotărât: plec din orașul ăsta și mă întorc la familia mea să-mi primesc porția zilnică de prăjituri. M-am tot întrebat și mi-am răspuns: nu-mi pare rău că l-am omorât pe individ, chiar cred că am scutit societatea de un gunoi; chiar dacă ar fi devenit tată tot nu cred că păstrarea lui în viață l-ar fi ajutat pe copil din moment ce am văzut cum se purta cu mă-sa. Merita să moară și bine i-am făcut, adică da, aș face-o din nou dacă m-aș întoarce în timp. Singurul lucru care mă surprinde este că vreau să mă mai duc o dată la motel. Se spune că întotdeauna criminalii se întorc la locul faptei, o fi ceva în noi ce ne face pașii să se îndrepte spre locul unde am fost Dumnezei. Sunt cam la 20 de minute de motel. Afară se înserează și o răcoare tomnatică mă învăluie.

Nu știu cum o să reacționeze barmanul când o să mă vadă.

Nu reacționează.

Înăuntru e doar cârciumaru’ și bețivul care medita cu ochii în halbă. Atmosfera e la fel de puturoasă ca și atunci, mizeria aceiași, nimic schimbat. Moartea individului nu a însemnat nimic pentru cei de aici, așa cum mă așteptam. Nu cred era un client fidel. Mă așez la masă, vis-a-vis de bețiv și cer un trotil ieftin. Bețivul pare că nu se ridică niciodată de la masă. Privirea-i caută să înțeleagă bulele de dioxid care se lipesc de paharu-i cu bere.

Dau paharul pe gât și mă înec aprig, esofagul e în focuri, gura amorțită iar stomacul invadat de otrava plătită de mine. Nici gânduri nu mai pot să articulez.

Calmitatea...

Și...

Indiferența ....bețivului ....mă fac curios...

Îmi mai iau un trotil d’ăsta, e cea mai tare senzație pe care am încercat-o de la omor încoace.

În birt a intrat femeia gravidă care era cu individul ucis de mine. Mi-am ascuns ușor fața din reflex. S-a așezat la masă și i-a făcut semn barmanului să-i aducă de băut. Se uită la televizor. Am privit-o mai bine: un pântec ambulant care va da viață. Părul, unghiile, pielea, pantofii, atitudinea, totul mă face să o desconsider. Îmi readuce în minte imaginea individului, simt pumnul încleștându-se de fericire, cred că aș putea s-o omor și pe ea. Barmanul îi aduce băutura după care se așează pe scaunul alăturat. Schimbă două vorbe cu ea iar aceasta râde în hohote. Mâna lui îi poposeste pe picior. Abia acum observ fusta scurtă, rujul gros de pe buze și tocurile pantofilor. Barmanul are mâna insistentă dar ea i-o oprește. Îi face semn că dacă nu-i dă bani nu poate atinge mai mult. Acesta râde, se ridică și se îndreaptă spre tejgheaua lui. Femeia fără să vrea se uită înspre mine. Ochii mei ațintiți asupra ei îi atrag atenția. Îmi aruncă un zâmbet larg și o invitație. Mi se usucă buzele. Nu cred că m-a recunoscut. Cu zâmbetul pe chip își desface picioarele și-mi arată că nu poartă lenjerie. Inima îmi bate cu putere și nu înțeleg de ce. Mă ridic de la masă și mă duc glonț la ea. Mă așez. Pare bucuroasă de prezența mea. Barmanul îmi aduce încă o băutură albă. Femeia începe agramat dialogul. Danful gurii îmi paralizează nările. Mă întreabă de unde sunt, ce-i cu mine pe aici etc. Ceva mă excită la ea. E cea mai împuțită femeie din lume dar felul în care mă privește stârnește hormonii în mine. Dinții cariați îmi fac o silă grozavă. Nu!

M-am retras la masa mea și am dat pe gât câteva pahare. Locul ăsta e molipsitor, încep să mă contopesc cu el. Trebuie să plec. Mă duc până la baie să-mi dau cu apă pe față.

În reflexia oglinzii realizez că nu am făcut duș de vreo 3 zile, am unghiile crescute cu depuneri de mizerie sub ele, pielea mâinii s-a îngroșat, cămașa albă de pe mine e toată prăfuită, pantofii îmi sunt murdari, barba mi-a ieșit din piele ca un gazon neregulat. Mă privesc și nu mă recunosc. Am ochii injectați de la alcoolul alb și arzător, dinții galbeni, buzele crăpate și sângerii. M-am trasformat, locul m-a transformat, de asta nu m-a recunoscut curva, eu sunt „individul”, sunt un client obișnuit de-al ei.

Am ieșit din baie hotărât să plec din oraș. Vreau să mă întorc la ai mei, vreau să mă spăl, vreau prăjituri. Nu-mi pare rău de crimă, continui să cred că ăla și-a meritat soarta, iar pentru că nu sunt un criminal n-am ucis-o și pe curvă, sunt un om normal care a sancționat un ... un individ de nimic.

Nu am făcut treizeci de pași și am simțit în urmă prezența unui bărbat. M-am întors dar în același timp un pumn m-a doborât la pământ. Deasupra mea a năvălit unul. Îl vedeam destul de ambigu datorită alcoolului cât și a ploii de lovituri. S-a așezat pe torace și mi-a oprit respirația. Era un vlăjgan, bine legat cu pumnul cât o măciucă. Nu zicea nimic, doar mă privea și se mulțumea să mă lovească rar dar puternic. Îi simțeam plăcerea pe care i-o dădea sângele meu când îi stropea fața. M-a luat de gulerul hainei și m-a trântit mai tare de pământ intrebându-mă: „De ce?” Își băga pumnul atât de tare în carnea mea încât doar alcoolul care funcționa ca anestezic mă oprea să nu leșin. Nu mă puteam împotrivi, nu știu nici dacă vroiam. Îmi făcea bine bătaia. Am încercat să zâmbesc dar nu am făcut decât să-l întărât. Loviturile deveniră mai năpraznice. M-am înecat cu sânge și credeam că mă voi sufoca când cel de pe mine m-a întors pe o parte. M-a lăsat câteva minute să-mi revin. M-a întors iar cu fața în sus și s-a suit pe mine. Răzbunarea trebuie să continue. A început să-mi joace fața în picioare, ad literam. Un călcâi mi-a stâlcit și ochiul drept și de atunci totul s-a întunecat. Nu mai puteam anticipa lovitura, doar o simțeam, surpriza era mai mare. De fiecare dată când simțeam că-mi dau sufletul se oprea și mă lasa să-mi revin.

Sunt în spital bandajat din cap până-n picioare. Asistenta mi-a spus că sunt tot în același oraș. Se pare că spitalizarea va dura în jur de 3 luni pentru că am multiple fracturi interne cât și o rupere de splină, hematom cranian și translocare de rinichi; nici doctorii nu știu cum am supraviețuit. Tot asistenta mi-a spus că am stat în comă 3 zile, timp în care poliția a descoperit că atacatorul meu era fratele individului ucis de mine. Faptul că trăiesc probabil că-l amărăște; mă vroia mort, vroia să mă tortureze dar totuși cred că vroia să mor. Nici acum nu-mi pare rău că l-am ucis pe ăla doar că prețul nu cred că-i echitabil: fra-su’ mi-a luat libertatea ultimelor luni de viață.

Nu așa vreau să mor. Prăjituri.