20.04.2009


În lanul de floarea soarelui


Să nu vă închipuiți că aș mai face la fel ! Atunci, la 27 de ani, nu fusesem "poluat" cu lucrurile urâte care există în lume!
Iubeam albinele, oamenii dar mai ales, libertatea! Libertatea pentru mine însemna să pot cutreiera coclaurile, să nu mă comande nimeni, să fac numai ce-mi place! De când începusem serviciul trăiam acut sentimentul că sunt doar un sclav! Luasem în primire o echipă de PRAM (protecție, aparate de măsură, control) și "inspectam" stațiile electrice unde se "convertea" curentul alternativ în curent continuu folosind redresorii cu vapori de mercur. Aparatura era veche dar nu asta mă deranja, ci mediul toxic în care lucram. Am citit multe articole privind efectul pe termen lung al vaporilor de mercur și-am ajuns la concluzia că dacă nu fac o cotitură în viață, va fi vai și amar de capul meu! Pe scurt, într-o zi de vară cu o căldură și miasme insuportabile, mi-am dat demisia și din economiile pe care le aveam am cumpărat o mică stupină crezând că asta îmi va aduce libertatea.
Nu mi-am închipuit că reacția fraților, a surorilor și chiar a mamei, va fi atât de categorică!
-Cum e posibil? Se întrebau ei A obținut post în București, a primit garsonieră de la stat și le dă cu piciorul? Pentru ce? Pentru cine?
Am surprins și o discuție între mama și soru-mea: "Trebuie neapărat să-l ducem la doctor, n-avea destui stupi la țară, ce i-au trebuit alții? Doar tata mi-a luat apărarea, a zis "Lăsați băiatu' să încerce, până nu s-o lovi de pragul de sus, n-o să-l vadă pe cel de jos!" Și uite așa, în căutarea libertății, am trăit tot felul de experiențe. Poate că dorul de ducă mi se trăgea de la bunicul din partea mamei, fusese cioban, cobora cu oile din munți până la Dunăre, Marea Neagră și înapoi, an de an. Nu l-am apucat pe bunicul dar mama îmi povestea despre viața lui. Apoi și ea în timpurile cele mai grele a coborât cu căruța până la Dunăre pentru a aduce porumb și mălai în schimbul merelor, da un măr pe un știulete. Mai târziu eu însumi am absolvit adevărata școală, școala dură și aspră a vieții, în pastoral. Începutul a fost promițător. Într-o seară de mai când arțarul înflorise și mă îmbăta de miros iar floarea de salcâm sta să plesnească, am încărcat stupii într-un camion de cinci tone și i-am adus din Muscel în Pădurea Râioasa, Săbăreni, cam la 17 Km de București.
Călătorisem toată noaptea, eram foarte obosit dar am rămas în pădure pînă a dat soarele să văd cum circulă albinele. Totul era în regulă. La câteva sute de metri de locul unde îmi stabilisem vatra era o altă stupină, arăta ca la carte. Cutiile frumos aliniate, iar albinele, parcă roiau, așa era circulația lor de intensă. Printre ele un domn cu părul alb, înalt, blajin. Am intrat în vorbă, era arhitect și inginer agronom dar nu practica acele meserii, devenise unul din stuparii de elită ai României. Locuia în București pe lângă Piața Romană și îl chema ....Decebal.
Ne-am împrietenit! Aveam ce învăța de la el. Am stabilit ca la culesul de floarea soarelui să mergem împreună în Bărăgan. Și, să nu lungesc vorba, la începutul lui iulie ne-am întâlnit cu stupi cu tot în inima Bărăganului, undeva între Cocora, Reviga și Gheorghe Doja, trei comune din imensa câmpie.
Domnul Decebal a construit o cabană cu două camere, una spațioasă, dotată cu tot ce îi trebuia unui om pentru a supraviețui zile, săptămâni și chiar luni în "pustietate" iar cealaltă, mai mică, pentru mine.
Cum îmi găsisem un loc de muncă în învățământ, puteam să stau cu stupii în iulie, august și chiar o parte din septembrie.
În camera mare, credeam eu, va locui domnul Decebal dar surpriză, a adus-o chiar pe soția lui, Catinca.
Era mult mai tânără decât el, nu împlinise patruzeci de ani, fața numai zâmbet, sâni viguroși, picioare înalte și svelte și foarte cochetă, deși prin țărâna și lanul de floarea soarelui, nu înțelegeam la ce îi folosea toate cosmeticalele alea.
A mai rămas cu noi o cățelușă neagră, Rita și un aparat de radio cu baterii. Domnul Decebal plecase la București, stabilisem că vine o dată la două săptămâni să ne aducă alimente proaspete.
Oricum aveam mălai, pâine, cartofi, brânză, legume, ouă.
Ziua îmi făceam de lucru pe la stupi sau porneam în recunoaștere, străbăteam câmpia în lung și lat și totdeauna mă întorceam cu bunătăți, prune Renglot de la ferma din Cocora, caise, fasole teci, pere de vară. Catinca în timpul arșiței nu ieșea din cabană, spunea că soarele îi face rău. Mă ruga să îi scot apă din puț, o puneam în bidoane de aluminiu de 25 litri în plin soare și seară de seară, până se întuneca, se îmbăia în lan. Striga la mine, "nu te apropia, sunt goală, goală!"
-Sunt cuminte, îi răspundeam, stau de vorbă cu Rita!
Când termina, ascultam muzică la radio în camera ei. Mirosea puternic a busuioc și a lavandă.
Sta sprijinită în două perne, într-un cot, iar eu, la marginea patului pe spate cu mâinile împreunate pe piept.
Nu suport să te văd așa, îmi zicea luându-mi mâna și punând-o pe sân. Simți cum se zbate inima?. Eu o retrăgeam încet și închideam ochii.
Îmi trecea prin cap să las orice rușine la o parte și chiar dacă n-o să-i fac nimica, măcar s-o încalec puțin! Dar așa ceva nu se cade, îmi spuneam tot eu și rămâneam la fel de inert!
Și ea îmi povestea cum i-a luat foc cabina avionului și a sărit cu parașuta într-un lan tot ca ăsta și au scăpat-o niște săteni, cum împrăștia insecticide pe o cultură cu sfeclă și din neatenție era să lovească sârmele de înaltă tensiune. "De când am pățit accidentul cu avionul nu mai sunt o femeie întreagă. Iarna am dureri mari la coloană. Abia l-am convins pe bărbatu-meu că îmi va fi bine să trăiesc câteva luni, în aer liber, aici la stupină.
Îi povesteam și eu despre celebra aviatoare Smaranda Brăescu și performanțele ei incredibile, recordurile mondiale realizate în ...
-Las-o încolo pe Smaranda, îmi dai cana aia cu ceai? De când era să mor, am o arsură , aici, și îmi lua iar mâna să-mi arate unde.
Și aș fi vrut s-o mângâi, să-i pieptăn părul sau pur și simplu s-o călăresc și să-i dau palme la fundulețul ăla al ei și să-i strig, dii căluțule dii, până în zori de zi.
-Plec, merg să mă culc! îi ziceam în cele din urmă. Mă despărțeam greu de atmosfera din acea cameră, acolo totul mă îmbia la visare, era o carpetă cu doi îndrăgostiți pe perete, mochetă pe jos, dincolo, în camera mea, austeritate deplină. Un pat simplu, din scânduri, fără fereastră, iar în loc de ușă, cerul liber! Mă perpeleam în așternut și câte un țânțar îmi da roată pe la urechi. Mă băgam cu totul sub pătură și-a doua zi o hrăneam pe Rita cu porumb fiert.
-Rita, stai frumos! Tu ești mai cuminte decât stăpâna asta a ta și o trăgeam ușor de ureche. Pe tine te pot mângâia, pe dânsa n-am voie! Înțelegi tu de ce? Hai, în două picioare, cască gura să-ți dau bunătate!
Rita deschidea botul și mai lăsam să-mi cadă o boabă dulce de porumb.
-Puturoaso, parcă ai înțelege ce se petrece în sufletul meu. Dar îți spun, dacă aș face greșeala asta, n-aș putea să mai dau ochii cu domnul Decebal. Înțelegi? E atât de bun și generos iar eu drept răsplată să-i ... nevasta? Mai bine mă întâlnesc cu Larisa, e o fată de treabă, mi-a dăruit o pungă cu caise și nu mi-a cerut bani!
Larisa, fata învățătorului din Reviga, dăduse admitere la facultate și nu reușise. Era casieră la C.A.P.-ul din comună (Cooperativa Agricolă de Producție).
Câteva zile am făcut drumuri lungi s-o întâlnesc. Într-o după amiază m-a invitat chiar la ea acasă. Avea o mică bibliotecă, flori de tot felul în grădina casei, alei străjuite de trandafiri, viță de vie pe șpalieri, din aceea altoită, nu 1001 cum dețineau majoritatea sătenilor. L-am cunoscut și pe tatăl ei, un om cumsecade. Nu m-am simțit în largul meu în preajma lui. Avea o ținută impecabilă, pe când eu păream cam scăpătat în pantaloni scurți și maieu, iar în picioare cu niște sandale prăfuite. Larisa mi-a sărit în ajutor.
-Tati, dânsul e inginer și professor dar în concediu umblă deghizat!
Am zâmbit, stânjeneala mi-a dispărut ca prin farmec, m-a tratat cu dulceață de trandafiri, mi-a arătat cărțile pe care le citește, însemnările ei secrete dintr-un caiet mare, studențesc. Devenisem cei mai buni prieteni doar în câteva ore. Fiindcă se înserase și se făcuse răcoare mi-a adus o cămașă cu mânecă scurtă de-a tatălui ei pe care am refuzat-o categoric, dar până la urmă, cu o cuceritoare drăgăleșenie, m-a făcut s-o îmbrac!
La despărțire m-a condus la poartă, era deja noapte, am privit stelele, i-am șoptit cele mai frumoase cuvinte, ne-am sărutat îndelung și am stabilit să ne întâlnim în fiecare zi.
M-am întors "acasă", la cabană, la o oră foarte înaintată în nopate. Cântau pitpalacii, altminteri liniștea era desăvârșită.
Când am ajuns, tiptil, tiptil, am vrut să mă lungesc în patul meu de scânduri, dar a scârțâit îngrozitor. Doamna Catinca, probabil trează, m-a chemat autoritar la ea.
-Umbli teleleu noaptea și mă lași aicea singură!... Dacă venea cineva la mine? Ce pățeam?! Tăceam chitic, mă simțeam vinovat.
-Soțul meu te-a rugat să mă păzești, nu să umbli după fete! Eu atâta îți spun, Larisa vrea să pună mâna pe tine. Haț, așa o să-ți facă! Dacă te încurci nu mai scapi de ea! O cunosc prea bine, să nu-ți închipui că a apucat-o dragostea, așa, deodată! Nu te iubește! Te vânează fiindcă ești inginer în București, ai garsonieră și ea își mănâncă traiul în Bărăgan! Eu n-am niciun interes, țin la tine ca la copilul meu! Și doamna Cati a început să plângă încet. Am mângâiat-o ușor pe față. Mi-a apucat degetul cu gura și-a început să-l strângă.
-Ei, ce faceți, mă doare!
-Promiți că n-o mai vezi pe Larisa?
-Promit!
-Mai rămâi o vreme să mă liniștesc! Am crezut că ai pățit ceva, că ai căzut dintr-un pom, doamne ferește!
Cred că am adormit la capul patului ei și am visat că mă săruta. O dam la o parte împingând-o ușor, nu înțelegi, e păcat, îi spuneam, apoi am împins-o cu toată forța.
Eram în capul oaselor, întuneric beznă, și alături simțeam suflarea ei fierbinte.
-Merg la coșmelia mea! Noapte bună!
Noapte bună, a murmurat ea.
N-am îndrăznit să o mai văd pe Larisa. Și exact ce nu mi-a plăcut niciodată, trebuia să-i dau raportul zilnic doamnei Catinca. Atâta mă descosea că nu reușeam s-o mint.
Apoi a venit o ploaie diluviană, o zi și o noapte a turnat, fulgera și tuna de ziceai că a coborât infernul pe pământ.
Ne era teamă că o să intre apa în stupi, dar, după două zile a dat soarele și căldura a trecut peste 30 de grade Celsius. Recolta pe care o adunau albinele era atât de abundentă cum nu-mi închipuisem vreodată că ar putea fi.
Drumul către cabana noastră devenise însă impracticabil, din loc în loc erau bălți uriașe care nu puteau fi trecute nici de tractor, cu atât mai puțin de un autoturism!
Cum terminasem toate proviziile și în special fructele, am pornit după mâncare, numai după ce promisesem că voi căuta tocmai la ferma din Cocora, numai să n-o văd pe Larisa.
Și, pe drumul pietruit, l-am întâlnit pe domnul Decebal, lăsase mașina sub un cais și înainta greu printr-o miriște de grâu cu mai multe sacoșe în fiecare mână.
I-am luat două și-am pornit în mare grabă spre cabană să-i spun bucuria și doamnei Catinca.
-Doamnă Cati, doamnă Cati, și am deschis ușa!
Era pe spate, în pat, cu picioarele ei albe și lungi, complet goală, iar deasupra, domnul primar din Reviga!
Câteva clipe am rămas împietrit. Am zvârlit sacoșele cât colo și-am ieșit trântind ușa. Am luat-o la fugă să-l întâmpin pe domnul Decebal. Venea anevoie, încovoiat de greutate. Să ne odihnim puțin, l-am rugat. Vreau să vă arăt ceva! Veniți?
L-am condus prin lan la un loc numai de mine știut. Pe o pâlnie de floarea soarelui, un roi de toată frumusețea și cinci faguri, galbeni, perfecți, umpluți cu miere pe jumătate.
Planta se încovoiase mult dar se proptise pe o altă tulpină din apropiere.
-Vă place? L-am întrebat.
Roiurile au o vigoare deosebită în construirea fagurilor. Am să-ți dau o cutie să-l iei când va sosi vremea să plecăm de aici!
Când am ajuns la cabană totul era în regulă. Nici urmă de primar, doamna Cati surâzătoare, cochetă ca întotdeauna, se arăta foarte bucuroasă că a venit soțul ei. Doar eu eram trist, trist, din cauza caiselor, am spus, am mâncat prea multe și mă doare burta.. . Domnul Decebal a stat doar o zi cu noi. Apoi domnul primar m-a căutat, tot mai des, mă lua cu șareta, mă ducea la primărie, avea o droaie de pui de găină pe acolo. Punea pe cineva să taie doi, trei, pregătea o mămăligă, mujdei și mâncam împreună. Îmi povestea cât de grea e viața în Bărăgan mai ales când ai sarcina să îndeplinești planul. Îmi pregătea pachet și pentru doamna Cati, pui fript la grătar, brânză dulce de oaie, roșii, castraveți! Nici el, nici eu n-am deschis vreodată discuția despre cele întâmplate.
Continuam să vorbesc cu Rita, îi dam boabe de porumb fierte ca și înainte.
Scumpete mică, tu nu știi ce înseamnă trădarea! Oare care o fi cel mai urât lucru pe care îl face omul?
Când la sfârșitul lunii august ne-am despărțit, doamna Cati mi-a spus : "Ești la vârsta când toată lumea îți aparține, dezamăgirile vin pe parcurs. Nu fii supărat pe mine. Aștept să ne vizitezi!"
Trei ani nu am putut s-o fac. Apoi m-a apucat dorul, vroiam să-i întreb cum le-a mers culesul la floarea de salcâm, la tei, la floarea soarelui, ce-au mai făcut.
Când am ajuns la ei, cel mai mult s-a bucurat Rita. A sărit în sus, s-a zbănțuit, până a rămas întinsă cu picioarele inerte, ochii peste cap, gura căscată. "A leșinat de bucurie", a zis doamna Cati. Nu mai văzusem așa ceva până atunci și nici nu știam că un câine poate leșina. Când și-a revenit, sta cu botul pe genunchii mei și cum schițam o mișcare, credea că plec, mârâia îngrozitor. De două ori chiar și-a înfipt colții în pulpa mea, mă pedepsea. Doamna Cati mi-a povestit că domnul Decebal e grav bolnav de ciroză. Ea își pierduse orice urmă de prospețime și cochetărie. Părea îngrozitor de îmbătrânită și cu o privire fără speranță. "Ne-a părăsit și băiatul deși are doar 17 ani, mi-a spus încet, a plecat pe un șantier, a zis că aici cu noi, i se inchid toate porțile".
În cele din urmă m-am ridicat iar. Rita a leșinat din nou.
În cameră tristețea era devastatoare. Când am ieșit afară am tras aer adânc în piept deși era același aer cald, înăbușitor, cu miasme, aer care mă determinase cu ani în urmă să caut un soi de libertate!
Nu i-am mai întâlnit niciodată de atunci. Oare de ce mi-am amintit tocmai azi de ei, în Duminica Paștelui, când, după două veri catastrofale, am descoperit că mi-a murit și ultimul stup?!


Nicolae Aurelian DIACONESCU