Tic-tacul ceasului de perete se auzea clar, strident ca niște bătăi de tobă ce-i loveau timpanele nemilos. Ar fi vrut să-l oprescă, dar nu era posibil. Ar fi bulversat mersul firesc al vremii iar Luminița nu dorea acest lucru. Ca să nu-l mai audă femeia îl dădu jos nehotărâtă și îl introduse într-un sertar din bufet. L-ar fi dus în altă cameră, dar ca un făcut, în fiecare exista câte unul. Avea o manie pentru ceasuri de perete și totuși acum a început să o deranjeze prezența lor.
-Gata! Nu mă mai interesează cât e ceasul! Destul mi-am contorizat până acum fiecare oră, fiecare minut și secundă. Veșnic agitată, veșnic în stres de parcă Dumnezeu mi-ar fi băgat zilele în sac. Dar dacă este chiar așa? Păi atunci fiecare își duce sacul încărcat cu zile pretutindeni... și ies de acolo secundele, minutele, orele, zilele până când sacul e gol! Se dizolvă timpul în neant fără putința recuperării lui. Și-atunci la ce bun să mai porți cu tine Luminițo sacul gol? Neîndoielnic că te vei prezenta Șefului cerându-i să ți-l umple din nou. Poate o va face...poate nu! Este posibil să te certe că n-ai știut cum să folosești fiecare clipă prețioasă din cele dăruite de el. Te va certa că le-ai irosit, boscorodind de una singură. Așa că pune mâna și fă ceva util Luminițo, dacă vrei să nu îți pară rău.
Deși n-avea nici un chef de treabă, se îndreptă nehotărâtă la baie... Avea acolo în coș două-trei haine.
-Dacă încarc mașina cu așa puține haine, n-am făcut nici o treabă... curent tot atât de mult folosesc... mai bine las să mi se mai adune.
Trecând prin fața oglizii își aruncă privirea studiindu-se.
-"Fosta-i lele când ai fost"... își zise privindu-și fizionomia fără nici un artificiu, pe care se impregnase trecerea timpului. O grimasă de mirare, o alta de supărare, își umflă obrajii apoi îi supse, după care izbucni în râs.
-Parcă aș fi un copil se gândi, părăsind încăperea, hotărâtă a începe curățenia zilnică. Deschise geamul dormitorului. Aerul înghețat îi biciui obrajii.
-Brrr... ce iarnă friguroasă! Dar lasă că tot e bine... mor microbii.
Frigul de afară o făcu să se zgribulească, așa că închise repede fereastra, retrăgându-se în bucătărie pentru a pune mâncarea la foc.
Prin geamul încăperii ajungau la ea frânturile unor discuții aprise. Nu se putu abține așa că-l întredeschise.
-Taaaaci! Þi-am dat eu voie să vorbești? Aici eu comand! Asta să-ți fie-n clar!
În liniștea dimineții s-au auzit câteva bufnituri seci. Probabil s-au spart câteva farfurrii.
-Aaaauuuu! Măi Nicule te rog nu mai da! Te rog nuuuu!
-Ce-ai zis? Ei lasă că eu ți-s nașul! Te învăț eu minte ordinaro. Scoate repede banii de unde i-ai ascuns, că te pisez ca pe piper! Uite așa te joc în picioare!
-Dar ți-am spus că nu mai avem... am plătit...
Și iar s-a auzit o bufnitură puternică.
Luminița era contrariată, și nu știa ce să facă. Ar fi sunat la poliție, dar cum era singură, i-a fost frică de posibilele consecințe ulterioare.
-Ce oameni! Au început-o de dimineață bună! Își zise ea în timp ce sorta niște zarzavaturi pentru ciorbă. Mi-e milă de săraca femeie. De de ce mai stă oare cu el? Nimeni nu merită o astfel de viață, dar dacă ea nu luptă să și-o schimbe, altcineva n-o va face. Dar cine știe? O fi fiind femeia gravidă și n-are ce face!
Prin geamul întredeschis răzbăteau potop de înjurături, amestecate cu sunetele unei manele date la maxim.
-Exact asta mai lipsea pentru ca tacâmul să fie complect... mormăi și, zgribulită de răceala dimineții a închis geamul. Faceți ce vreți! Domnul să vă înțelepțească.
Răceala o cuprinse inundându-i corpul îmbătrânit. Nu mai suporta frigul. Prezența lui îi aducea aminte de anii când...
S-au mutat toți patru în chirie în casa unei familii de țigani „domnoși”, undeva la un alt capăt al orașului. Și acolo au locuit într-o cameră, mai mult decât insalubră, și acolo i-a prins iarna din nou fără lemne. Au primit părinții ei o căruță de tulei*, dar ce-s ăia? Că odată ce i-ai pus pe foc sunt imediat gata. Și căldură, deloc. Pardoseala era cimntată, iar răceala ei de cavou se răsfira în întreaga încăpere.
Toate se legau între ele. Bețiile tot mai dese, trase de tatăl ei, aduceau cu ele certuri în casă, cumulate cu aprofundarea lipsurilor. Apoi lucrurile au evoluat. Certurile s-au transformat în scandaluri iar lipsurile au devenit o sărăcie greu de imaginat. Și pentru ca totul să fie complect, Lucica aștepta cel de-al treilea copil.
Toate astea trebuiau retezate. În cele din urmă, după cincisprezece ani de chin, Lucica a luat decizia corectă, a divorțat. Un an de zile a durat divorțul dar a meritat, căci având trei copii a primit o locuință de la servici. Un mic imperiu format dintr-o cameră bucătărie hol și cămară, inclus în incinta unei barăci. O realizare nemaipomenită de care Luminița nu s-a bucurat prea mult timp.
Apartamentul se cerea zugrăvit. Așa că totul părea în ordine atunci când mama ei, a invitat acasă un coleg de servici pentru a presta această activitate.
Era un bărbat teribil de urât. Uscățiv, cu fruntea deformată și nasul pe care un doctor nepriceput il reconstruise într-un mod ciudat părea un personaj decupat dintr-o revistă de caricaturi. S-a recomandat simplu, Traian. Zicea că nasul i-a fost rupt în urma unui meci de box. El și boxul! La cât de slab era... mai că-l lua vântul pe sus. Dar cel mai teribilă-i era privirea. Acea privire crudă, răutăcioasă, nemiloasă aruncată prin ochi de un albastru rece.
Pe atunci, Luminița nu putea intui în ce fel îi va afecta viitorul, acestă simplă colaborare. În fond, ce era atât de deosebit în prezența unui bărbat care face și el acolo un ban zugrăvind un apartament in timpul liber. Numai că... prea mult s-a prelungit această operațiune. Ba nu era var, când era var, nu se găsea bidineaua adecvată și când erau aceste două nu era colorant. În fine după vreo două luni și zilnice vizite, a fost și apartamentul gata zugrăvit. Apoi au urmat alte vizite de curtoazie.
Una după alta îi apăreau în minte Luminiței fel de fel de întâmplări copilărești petrecute în puținul timp cât a mai rămas acasă. Or fi fost ele de vină pentru alungarea ei de acasă?

-va urma-


*tulei = tulpina uscată de porumb.