„Mi-e greu pe lumea asta!”, imi spunea la un moment dat un prieten de-al meu cu ocazia unei vizite neasteptate pe la ora doua dimineata. Eu ma uitam la el si nu spuneam nimic. „m-am saturat de tot ceea ce inseamna materialism si realitate. Vreau ceva in plus, ceva ce pamantul asta nu a mai vazut pana acum!”, Eu ma uitam la el si nu spuneam nimic. „Vreau ceva uimitor, ceva ce mintea umana sa nu poata intelege”. Eu ma uitam la el si nu spuneam nimic. „Nu ai vrea si tu asa ceva?”. Nu stiu... daca as fi vrut asa ceva dar i-am pus o singura intrebare: „Si atunci daca nici eu, ca om, nu as putea intelege, atunci cum as stii ce se intampla cu mine?”. „Paganule!” imi spuse, se imbraca si pleca. Cuvintele lui inca mai rezonau in mintea mea: „Vreau ceva uimitor, ceva ce mintea umana sa nu poata intelege”, am inceput sa zambesc: „... ceva ce mintea umana nu poate intelege!”, e totusi uimitor numai sa te gadesti la asa ceva, adica pana la urma suntem oameni si oamenii au cinci simturi, in primul rand pot vedea, daca nu cu ochii fizici, atunci ochii mintii, pot mirosii, gusta, auzii, palpa, deci pana aici cinci, si mai este ceea ce pana la urma se poate numii si un al saselea simt, acela de a-ti imagina. Ma gandesc, „stiinta a avansat asa de mult, oare nu cumva o exista o maladie care iti interzice sa-ti imaginezi?”. Ar fi devastator, dar nu despre asta este vorba aici, e vorba ca unii dintre noi au un handicap si altii un dar, este darul de a vedea dincolo de ceea ce este in fata noastra. E chiar extrem de amuzant de unde am auzit cuvintele astea:
„Veniti sa vedeti culorile cerului!” asta scria pe pancarta unui cersetor de la intrarea in parcul de distractii, cerul nu are culori, ci are o culoare, una singura, e mereu albastru!
Dupa o lunga noapte petrecuta in casa am iesit pe la cinci dimineata, cred... sa cumpar un pachet de tigari, era sfarsit de vara, si afara era cald, doua strazi mai incolo parcul de distractii, langa gard cersetorul, lanaga cersetor, misteriosul aparat cu care se puteau vedea culorile cerului.
„Un pachet de tigari” i-am spus vanzatoarei de la chioscul care era deschis non – stop pe strada mea, in zare se desfasura rasaritul. „Ma scuzati, dar ce culoare are cerul?”, vanzatoarea se uita la mine si imi spuse total dezinvolt „Albastru!”. Nu stiu exact ce m-a determinat sa ma duc pana in parcul de distractii, raspunsul sau tonul pe care imi fusese el dat?
Am ajuns langa gard, langa gard cersetorul, langa cersetor, misteriosul aparat.
„Cat costa sa ma uit la cer?” l-am intrebat eu, „nimic”, imi raspunse el, „dar ca sa-i vad culorile?”, „ei neica, asta e alta poveste! Face toti banii din lume”, „am numai 2000 de lei la mine”, „buni si aia! Ia de-aici si vezi”.
Ma asteptam la ceva spectacular si vroiam precum prietenul meu „Ceva ce mintea umana nu poate intelege!”
M-am uitat timp de cateva secunde, nu era nici un aparat special, era doar o cutie cu o lentila, nimic mai mult. „Nu vad nimic! Cred ca e stricat!”, cersetorul mi-l lua din mana se uita prin el si imi spuse, „NU, merge perfect!”, l-am mai luat inca o data in mana, „vad ce vedeam si cu ochiul liber”, „da, da asta pentru ca nu stii sa te uiti”, „adica?”, i-a imagineaza-ti ca rasaritul asta ar fi verde. „Un rasarit verde, e total absurd, dar... e extrordinar... si...”, imi pare rau ca asta am spus-o numai in minte....
Facand ceea ce mi-a zis cersetorul ma uitam in toate locurile care mi le puteam imagina, cele care se vedeau si cele care nu... si rotind aparatul am dat peste ceva extraordinar, prin lentila aia amarata, zgariata, in ultimul hal, „am vazut” ceva extraordinar : un al doilea rasarit!.
Era sfarsit de vara, eu eram obosit, soarele rasarea si o data cu el apunea luna. Nu era un al doilea rasarit era doar luna care palea in zare in culori rozalii, dar ar fi fost extraordinar un al doilea rasarit in culori rozalii si cu un soare alb, nu?