agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4314 .



Catacomba
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-06-29  |     | 




BORIS DRUÞÃ

PE INSULA ȘERPILOR SIRENELE CÎNTÃ… ROMÂNEȘTE

POVESTIRI ȘI NUVELE

PREFAÞÃ


Cu trecerea vîrstei ajungem să obținem dreptul moral la o analiză a celor trăite, să ne exprimăm opinia,să presupunem ce s-a întîmplat și ce se întîmplă cu noi, actul contemplării oferindu-ne retrostecții tot mai clare și o mai calculată perspectivă. În vreme ce evenimentele se gîlcevesc contradictoriu, marcînd pe răbojul timpului istoria vieții fiecăruia, ea, viața ne lasă loc și pentru bucurie și pentru necaz, ca sț învățăm momentele tragice.Odată ce te-ai născut, neapărat ești legat de palma de pămînt unde ți se crează universul Patriei,iar în decursul vieții dorești o claritate, o limpezire ale istoriei ce s-a petrecut și se petrece odată cu destinul tău. Dorești a pătrunde în esenăa unor evenimente, fenomene neclare, ce nu le-eau lămurit predecesorii,poate din motivul, că nu le-a permis factorii subiectivi și obiectivi ai zilelor petrecute cu ei. Și fiecare caz în parte se topește în destinul unei generații, înainte de a înregistra un salt calitativ la o altă spirală a infinitului. Într-o bună zi începi a te întreba mai insistent, filosofic: cum se face că unii în orice împrejurări, adună bogății fabuloase, reușesc a le camufla ( pe cînd alții abia de-și duc zilele în mizerie) nici să le pese ( ba chiar se bucură!) cînd fură obraznic șansele multor semeni de-ai lor.Se pare că o piază rea sau o gigantică mînă din umbră rînduiește în taină niște lucruri pe care raționalitatea umană încă nu le poate clar, explica... Încerc și eu a încerca sî-mi expun punctul de vedere asupra unor observații, analize efectuate pe experiența de viață în decursul vieții trăite. Am avut o copilărie magnifică în satul de baștinț, Inești ( Ineasca) de lîngă Telenești, apoi după ce abia lăsasem mantia adolescenței acasă, mă pomenesc elev la o școală profesională din inima capitalei republicii. Dacă pînă atunci crescusem în leagănul limbii române,educat de tradițiile populare, modul de gospodărire al părinților, deodată, la Chișinău m-am pomenit în altă lume. Peste tot se vorbea rusește, graiul matern erai nevoit să-l ascunzi în buzunare pentru a-l scoate, atunci cînd te întorceai în sat.Chiar nacealnici moldoveni, dacă te adresai la ei cu vreo întrebare, îți răspundeau rusește. Credeam atunci că este o joacă, nepricepînd că în realitate aceasta înseamnă ceva mai serios.Apoi am fost mobilizat în armată și acolo, fusesem obișnuit să însușesc o limbă străină, limba lui Lenin, precum au făcut-o toți contemporanii mei la acea vreme. Ofițerii sovietici, la orele politice, ne convingea cu toată seriozitatea, să ne gîndim la viitor: dacă dorim să devenim ceva în viață, este necesar să intrăm în rîndurile Particului comunist al URSS. Pe atunci, în primul rînd mă gîndeam, după armată, să-mi continui studiile superioare la facultatea de drept din Chișinău.În orele de răgaz,fiindcă , părinții îmi trimesese manuale în limba maternă, mă pregăteam intens , însușind programa de studii, pentru a mi le continua mai departe odată cu revenirea la baștină. Spre sfîrșitul serviciului militar,la insistența comandamentului , am dobîndit recomandare din partea a doi ofițeri, să devin candidat în membrii partidului comunis, .Dar n-am izbutit să-mi ating scopul. Termenul de candidat în membrii de partid era aproximativ un an, dar sosise ora de revenire acasă. După demobilizare, din armata sovietică firește, revin la Chișinău, susțin cu dificultate admiterea, mă pomenesc student la facultataea de Drept.Am prezentat secretarului organizației de partid acele recomandări din armată, dar acesta m-a privit suspect,după care mi-a zis:
- Asta încă nu înseamnă nimica. Ele, documentele, se anulează. Este nevoie să te cunoaștem, apoi numai după aceia te vom putea recomanda în partid...
N-am dat nici o însemnătate acelui refuz,păstrînd doar o amintire personală, că odată avusem șansa de a deveni membru al pcust. Eram fericit că-mi împlinisem visul, mergeam zilnic la bibliotecă, fascinat de lumea cărților.Deprinsesem a mă descurca în limba rusă, citeam cu rîvnă manualele editate la Moscova bucurîndu-mă că am ocazia de a pătrunde în tainele jurisprudenăei.Chiar, în sine îi compătimeam pe mulți dintre colegii mei rămași la sat, care nu izbutiseră să devină studenți.Și îndată, de la primul curs observ că toate prelegerile, cu exepăia celora de la istoria pcus fie de lectori autohtoni, fie de alte naăionalități ni se citeau în exclusivitate în limba rusă.Cu toate că ne socoteam grupe moldovenești.Profesorii moldoveni, uneori vorbeau pocit, necărturar, în limba rusță, dar o făceau cu o ambiție și o insistență vădită, convinși că așa stau lucrurile. Niciunul dintre ei nu dorea să facă vreo abatere, cu exepăia celuia de la istoria pcus, și încă al altuia de la teoria statului și al dreptului, față de care sunt recunoscător și azi.Setos de cunoștințe cercam a mă abate de la toate cele văzute, convins că este nevoie de a acapara cît mai multă informație.Asaltam biblioteca universitară, de altfel, bogată,secundat pururi de dicționarul explicativ al limbii române, la care avea acces liber orice student.În orele facultative studiam suplimentar, în manualele rusești,cîte ceva din istoria poporului român,creîndu-mi-se unele concepții față de această problemă. Deprins încă de la școala medie din Telenești, unde am învățat doi ani, oricînd, dacă chestiile se refereau la istoria Moldovei, citeam unele concluzii printre rânduri. Mai ascultam sistematic radio București ,unica sursă de informație vie de peste Prut, cu celebrii ei comentatori sportivi , predilecțiile filologului A.Graur,referitor la limba română,astfel, începînd a formula o părere paralelă despre farmecul și dulceața limbii materne.Oricît de multe osanale nu cercau lectorii, studenăii din grupele ruse, ai duce limbii lui Pușkin, studiind , am ajuns la ferma convingere că prin nimic ea nu întrece frumusețea și bogăția limbii noastre... Am mai avut niște părinți care au apucat vremile cînd trăiau în țara Românească, povestindu-ne viața tinereții lor și, pe la mijlocul anului,începuseră în mintea mea să apară multe semne de întrebare. Pasionat a studia viața popoarelor din Europa, care de altfel în decursul dezvoltării lor, au trecut prin grele cumpene , totuși și-au păstrat integritatea teritorială, identitatea limbii. Făcînd aceste grade de comparaăie,citind literatură despre Napoleon, Janna d,Arc, Ian Jijca, Juzepe Garibaldi, Hristo Botev,Minin și Pojarski ș.a.ajung la convingerea că popoarele, cînd a cerut intemperiile timpului, au creat personalități, care și-au asumat responsabilitatea la situația concretă de au dus neamul spre lumină, s-au ivit și mai multe semne de nedumirire. Sî de ce, adică, la noi, în Moldova, care este pământ romînesc, să se ignoreze limba maternă, fiind abuziv înlocuită peste tot cu cea rusă? De ce lectorii, profesorii noștri, nu se stimează cît de cît ca să ne citească prelegerile în maternă?De ce acei de la conducerea republicii, cînd își țin discursurile în fața poporului, la radio, la televiziune, vorbesc o limbă străină lor. Oare nu au mîndria națională,oare dînșii nu înțeleg că avem și noi o limbă veche, bogață și foarte frumoasă? Cineva din profesori,dacă și îndrăzneau sț spunț ceva, românește,parcț scoteau cuvintele cu fărîmituri, din buzunar, deoarece, din mijlocul aulei, neapărat, cineva striga enervat: Govorite, ctiobî vsem bîlo poneatno! ( Vorbiți ca să fie pe înțelesul tuturor!). Era de ajuns ca între o duzină-două de moldoveni să fie prezent un vorbitor de limba rusă, că toată convorbirea din acea companie să fie... pe înțelesul tuturora. Adică, în ruseâte.O mare contribuție o aduceau profesorii. Atunci, cînd făceau referire la istoria statului și dreptului, de ce nu vorbeau adevărul ( adeseori întîlnit în manualele rusești, de altfel! )despre istorias relațiilor dintre URSS și România.Mai ales în perioada de la începutul secolului și cea de la 1940? Ba, dimpotrivă. Unii lectori, mai ales de naționalitate română, vorbeau cu mare
dispreț despre România, despre istoria ei, despre tot ce era românesc. La istoria RSS Moldovenești, referindu-se la anul 1917-1918, cînd se petrecuse actul Unirii, lectorul flutura monografia semnată de el, despre trădătorii neamului din Sfatul ьării, apoi despre lupta poporului moldovenesc împotriva regimului român și despre multrâvnita
eliberare de către tancurile rusești ale Basarabiei la 28 iunie 1940. În susținerea profesorului, cu referate eșeau la tribune studenți, și cu mult elan , convingere condamnau pe dușmanii români, care au îndrăznit în acea perioadă istorică să înrobească poporul moldovenesc...Acest lucru, de rând cu unii studenți capabili, îl făceau mai ales acei colegi, care nu prea asudau pe băncile aulelor la celelalte obiecte.Uneori eram invitați, după lecții, într-o sală mare, ca vreun poftit de la societatea de știință, să ne citească unele date suplimentare din actualitatea internaîională,referindu-se numaidecît la politica României,al căror conducători,evident, tînjesc după teritoriile Basarabiei și Bucovinei retrocedate la 1940. Și tot acea persoană ne avertiza, ca printre altele, că unii dintre studenăi, prea serios studiază istoria Moldovei, ca în unele discuții să-și exspună punctul lor de vedere. Eram avertuizați, că aceste chestiuni se depistează ușor, iar un viitor jurist nu poate avea loc în societatea sovietică, dacă contravine intereselor teritoriale ale statului în care trăiește. Lectorul cu pricina aducea exemple despre unele evenimente pentrecute la Chișinău cu participarea naționaliștilor, care au adunat florile de la postamentul lui Lenin și le-au dus la cel a lui чtefan cel Mare; cum în capitală au apărut într-o noapte niște inscriții antisovietice, proromânești pe frontalul unor edificii,cum se rșspîndesc uneori foi volante, cu chemări vădite la ameninăarea Puterii Sovietice în ținut..Ni se mai amintea că nu demult au fost arestați dușmanii Puterii Sovietice al-de oarecare Ghimpu, Usatiuc,Graur, чoltoianu care au mizat unirea cu România, dar s-au ales cu ani grei de închisoare... În cele din urmă cel de la tribună ne chema să fim vigilenți, iar dacă vom afla cîte ceva din acest domeniu, neapărat suntem datori să anunțăm decanatul. Iar cine v-a îndrăzni să camuffleze adevărul,este sortit exmatriculării... Îi chema în primul rînd să supravegheze climatul politic la facultate pe membrii de partid.Mi-am dat seama de ce aceștea se bucurau de favoruri. Evident, ei aveau totdeauna loc în cămin,bursă, note exagerate la examene,ei deveneau președinți ai organizaăiilor obștești , capi prin sindicate, comsomoale, incluși în componența unor delegații ce plceau în voiajuri peste hotare... Tot aceștea, adeseori lipseau de la lecții, fără a li se făce mizerie.În impresia mea, vedeam tot mai conturat un fel de castă favorizată, ce crea revolta în sine.N-am îndrăznit a mă indigna în public, decît mi-am destăinuit păsul prietenului familiei noastre,fost economist de prestigiu din Republica Moldova
-- Asemenea lucruri se petrec nu numai la facultatea sau Universitatea voastră, ci peste tot,în orice colectiv,îmi confesionă el în timpul discuției solitarte.De ce? Moldova dintre Prut și Nistru este o colinie rusească, iar colonizatorii sunt datori s-o menăină mereu în pîrghiile lor de fier, făcînd acest lucru prin oamenii lor din centru, de la Moscova, dar și mai ales... cu mâinele autohtonilor, ale cozilor de topor... La Moscova, sau prim pădurile Rusiei sunt amplasate instituții speciale care se ocupă, în exlusivitate, de studierea regiunilor Impreiului sovietic, acolo unde acuma își au zona de interese.Se studiază și se știe foarte bine tradițiile, obiceiurile, dar mai ales slăbiciunile poporului din zonă.Tot acolo sunt pregătite persoane din originea acestui neam,care ulterior sunt trimise cva lideri ai organizațiilor de partid, care conduc masele și supraveghează minuțios climatul politic în ăinut,sistematic raportînd despre aceasta în Centru.Pentr a se exercita activitatea pe teren este nevoie de oameni afiliați la interesul serviciilor secrete...Statul sovietic este un neobosit supraveghetor de noapte, care veghează pulsul vieții prin oamenii lui selecți...Aceștea sunt chemați, mai ales din interior, să distrugă orice încercare de uzurpare al idealurilor socialiste în RSS Moldovenească, dar mai ales, crearea nucleului de intelectualitate ce ar trezi conștiința națională în mase,cemîndu-le să se consolideze în lupta pentru reîntregirea țării noastre, România.Pentru aceasta ocupanții sovietici și-au creat servicii speciale, cu ajutorul cărora angajează, convertește persoane din orice sferă a vieții publice.. Aceste persoane autohtone, mai ales, sunt obligate să colaboreze cu serviciile speciale.Adică, ei angajează turnători, mai ales persoanele cu anumite vicii.Metehnele acestor cozi de topor, care, uneori cu plăcere acceptă colaborarea,preventiv le sunt studiate de către serviciile speciale de la o vârstă fragedă; de cînd insul e școlar, sau student... La această categorie se convertesc în primul rînd lingușitorii, bădăranii avizi după bani, carieriștii,cei care nu au nici un simț național , afemeiații, bețivanii, homosexualiștii, cei care s-au compromis cu legea.De exemplu, a comis o fraudă, l-au depistat, apoi, organele respective, prin manierele lor bine chibzuite,îl pun în fața dilemei: ori va colabora cu ei, sau este predat justiției.Omul, cu metehne, în asemenea cazuri,cedează... și intră în colaborare, în cîrdășie cu aceste servicii,de unde nu mai poate să iasă din joc, sau să se autodivulge.Dacă încearcă s-o facă, el poate s-o pățească rău: ori nimerește la închisoare ( în cel mai bun caz),dar cel mai frecvent -- nimerește la țîntirim!.. Prin aceleași metode, mai sunt angajați și persoane deștepte, care au simțul patriotic de român, național, sunt chiar poeți, pictori, scriitori,dar care de asemenea au vicii de altă natură: sunt bolnavi de grandomanie,sau doresc s-ajungă cu orice preț, în rolul de lider, pe care nu-l pot obține, decît cu ajutorul unor factori externi, subiectivi,chiar și prin intermediul unei soții rusoaice,care demult este afiliată la KGB....În această tagmă se poate de inclus și mulți lucrători ai bisericii.Mulți dintre preoți au colaborat și colaborează direct cu structurile KGBului... Nemaivorbind de persoanele care sunt legate de politica statului. Crezi că există în RSSM vreun politician român, vreun artist renumit fără ca soția lui să nu fie rusoaică? Nu generalizez,dar... Bănuiesc că există și alte modalități de angajarea turnătorilor, de a-i infiltra dibaci în sfera deservirii sociale, prin uniunile de creaăie, organe ale justiției , pedagogice, financiare,bisericești, chiar și printre pușcăriași, nemaivorbind de grupele studenăești. Acești turnătiori sunt mereu în supraveghere. Încă din timpurile cele mai vechi, dar mai ales pe timpul lui, Napoleon Bonaparte ( în Franța), Bechendorf( în Rusia țaristă) existau mai multe structuri secrete , care aveau menirea să se controleze unele pe altele cum păstrează turnătorii confidențialitatea.Serviciile secrete ale pcus, au menire diferită; de a răspîndi diferite zvonuri, anecdote,a dezinforma masele referitor la un oarecare eveniment ce prezintă interesul zilei, de a provoca vreo persoană cu viziuni progresiste, care are spirit revoluîionar, iar dacă necesită cauza, ei pot recurge foarte fin la lichidarea individului.Procedeele de exterminare sunt abominabile;rezultatul decesului persoanei poate fi trăsnetul cerului,
accidentul rutier,o moarte stupină, cînd acesta încearcă să repare firul electric defectat în casă, să se înece într-o piscină ș.a... Turnătorii cunosc acest lucru și, odată angajați, nicicînd nu se descoperă, orice nu s-ar întîmpla. Dacă vreun apropiat încearcă să-l bănuiască în colaborarea lui cu KGBul,pentru a-și nega apartenența la serviciile secrete, turnătorul poate să iasă în public, să se jure pe Biblie, pe copiii lui, pe tot ce are mai sfânt. Despre faptul că el este agentul KGBului, e dorit să nu știe chiar celălalt soț.Chestiunea este cunoscută doar de un cerc restrîns al conducerii.Adică cei ce reprezintă Pueterea,vârful pirtamidei.Cu ei, edilii conduc activitatea din umbră, mai cu seamă spiritele maselor. Este adevăratul mecanism de realizare și menținere a Puterii.Ești băiat bun, mi-a spus amicul familiei noastre, și nu este exclus să fii atras și tu în mreaja acestor jocuri, care este cel mai abominabilă armă al ideologiei pcus.Posibil e ca să ți se propună vreo călătorie într-un detașament studențesc peste hotare. Să știi, că în componența oricărui colectiv, care pleacă peste graniță sunt infiltrați mai mulți colaboratori ai KGBului,nemaivorbind de turnători,despre existența cărora unul despre altul nici nu pot ști. La facultatea voastră, poate mai puțin decât la filologi, sau bibliotecari, istorici, dar totuna sunt mulți turnători, din rândurile studenților, provocatori mai ales de discuții pe tema națională.Persoanele în cauză, precum am spus, sunt atât de camuflate, încât nici nu poți bănui aparteneîa lor la
categoria despre care vorbim... Nu m-a încîntat destăinuirile amicului,bănuiond că este o pură imaginație aproape bolnăvicioasă asupra unor lucruri care nu există. Serviciile secrete ale securității, la părerea mea sunt benefice în cadrul unui stat la menținerea ordinii, combaterea crimei organizate, prevenirea actelor teroriste, menținerea ordinii publice în cadrul frontierelor, lupta ci diversiile,contra spionilor... Dar de ce mi-a spus omul niște lucruri cu totul senzaționale, despre care el vorbea doar analizîndu-le ca pe niște presupuneri? De unde putea face asemenea deducții un om, care fusese deportat împreună cu părinții în Siberia, pe timpul lui Stalin ,neavînd, precum a zis el, o cît de mică atribuție la natura serviciilor respective. Nu i-am luat cuvintele în serios, dar, într-un fel oarecare m-a făcut să fiu mai prudent. Deja la anul doi de studenție,devenisem exemplar la purtare și la învățătură, am observat că începusem să trezesc interesul deosebit al unor profesori și colegi.Unii profesori,întîlnindu-mă ocazional prin coridor la recreațiile mari, mă provocau la discuții de felul: ce atitudine am față de România, dacă mă încîntă succesul selecționatei românești de gimnastică; ce cred despre copilul-minune Nadia Comăneci... de sunt pasionat de literatura română, observînd că-l citesc pe Eminescu în original, ce alte cărți recente am mai citit.Un cunoscut de la facultatea de matematici, moldovean de oraș, cu o limbă maternă cizelată, cult,bine educat, mă invita adeseori în compania sa,mereu indignîndu-se despre faptul cum sunt scrise firmele pe străzile Chișinăului -- în rusește, cercînd mereu să afle de la mine: de ce nu
avem mîndrie națională, de ce nu ne răzvrătim contra rusificării în RSS Moldovenească...Întreținîndu-mă cu ei, mă străduiam să fiu atent la răspunsuri, menținînd firul convorbirilor într-un făgaș ''oficial''.Am făcut-o cu bunăștiință,dorind să aflu dacă amicul familiei noastre avuse dreptate, atunci cînd mă prevenise.
Efectul s-a petrecut. La finele anului de învățămînt, am fost declarat de la tribuna universitară student exemplar, un potențial candidat în membrii de partid, iar ca o mulțumire, din partea rectoratului, varta am fost inclus în rîndurile detașamentului studenăesc ce pleca în Bulgaria.
M-am bucurat, firește. Învățătura oricînd mi s-a dat nespus de greu, nicicînd nu m-am considerat un student capabil. Doream să devin și membru de partid, cunoscînd, că astfel voi putea obține o perspectivă în viața de mai departe .Era un mare noroc să ai posibilitatea ca la mijlocul anilor 70, cînd URSS își păzea frontierele cu strășnicie, să mergi în vizită peste hotare, în Europa.Mai știind că voi avea ocazia să trec prin România. În ajunul plecării noastre am fost instruiți de niște persoane, ca să fim prudenți atunci cînd ne vom afla în străinătate și să fim exemplu de student al țării sovietelor.Ni s-a anunțat restricții cînd ne vom afla în treacăt prin România. În țara trandafirilor am, petrecut-o foarte bine. Eram tînăr,dornic de lucruri frumoase, cîntam la chitară, încîntam bulgăroaicele cu vocea mea.Cu toate-acestea acolo, am surprins vreo cîteva persoane din detașamentul nostru, care hojma ne provocau la discuții cu tentă politică, cu referință la frații de peste Prut. Făcînd în sinea mea o analiză al fiecărui individ din componența acelui grup de studenți de la toate facultățile Universității din Chișinău delegat acolo,am intuit vreo șase persoane, care aveau legături cu organizația, numele căreia îl pronunțam cu frică nu numai noi, studenții: KGB. După absolvirea universității anume acei suspectați de mine au devenit angajați oficiali ai acestei organizații. Vreo opt la număr. Nu știu cum, dar după acea vară, n-am mai vrut să fiu exemplar la toate. Așa este caracterul meu, ca să nu depind de voința cuiva și am început să-mi spun deschis punctul meu de vedere față de multe
chestiuni delicate; chiar și despre părerea față de România.
-- De ce se vorbește atît de arogant față de o țară sociealistă? m-am revoltat odată la o lecție acomunismului științific. Doar împreună avem acelaă ideal, construirea societății noi...Iar pe lîngă toate avem aceiași limbă, aceiași istorie!?..
Aflînd despre acesta bunul nostru prieten, bolnav deja, m-a privit plin de compătimire, doar ziciîndu-mi:
-- Þi-ai pus în pericol viitorul. Deacuma, oricît de bine n-ai termina facultatea, nu mai poți deveni anchetator, avocat, notar, procuror, decît un simplu consilier juridic...Păzea! Doar nici membru de partid nu ești.Iar întru cimentarea intelectualității naționale, decapitată de ruși după 1940, ar fi fost bine,întru renașterea ei, să recurgi la acest compromis de camuflare... Ulterior, regretam că n-am continuat să fiu artist al timpului. Tristețea s-a adîncit și mai mult pe chip, într-o zi de primăvară timpurie,cînd prietenul familiei noastre a decedat, plecînd în lumea celor drepți...Așa și n-am mai putut afla de unde cunoștea dînsul toate cele care mi le-a povestit. Am rămas pe unda vieții, pentru a medita toate cele auzite de la el,ca în decursul multo ani să cuget independent,și să fac unele deducții de la distanță,chibzuind că ele pot fi și o pură fantezie, iar odată ce societatea noastră a pășit pe făgașul democrației, ai dreptulconstituțional la cuvînt: sț teexprimi eșa cum gîndești, fără a pune în pericol uzurparea puterii timpului. Amicul a fost o exepție din puținii reprezentanți ai timpului, ce constituiau încă atunci intelectualitatea autohtonă,
intelectualitate, care parcă o aveam , dar a cărei activitate era anihilată și nu prea se observa.
Fenomenul de renașterea intelectualității basarabene după 1940 își are miracolele sale istorice.
Oamenii în vârstă mărturisesc că imediat după război, după ce o parte din intelectualitatea națională fusese deportată,sau nimicită prin împușcări masive de către ncavediști, iar altă parte nevoită să emigreze peste Prut ca să nu fie masacrată definitiv, înm enclava Basarabiei au năvălit puhoaie de populație rusofilă, care îndată au ocupat posturi de conducere.Acele persoane, imediat au întrodus peste tot limba rusă, stabilindu-se cu preponderență cu traiul prin orașe și orășele, centre raionale.Într-un singur deceniu, prin contribuția ocupanților sovietici, orașele complect au devenit rusificate. Se creau în masă familii mixte, copii cărora, firește, deveneau...ruși.membrii acestor familii au și fost de atunci încoace favorizați cu posturi înalte,favorizați.Anume acei moldoveni rusificați foarte curînd au și devenit platforma de bază pe care s-a creat nucleul burgheziei compradore.Îndată după război s-a făcut o tentativă de a-i plasa prin majoritatea instituțiilor de conducere pe transnistreni, care încă de la 1790 erau cu rușii, dar foarte curînd Moscova a înțeles că este greu de mizat pe ei, fiindcă sărmăneii, din cauza politicii staliniste din anii 30, le fusese și lor decapitată intelectualitatea, iar în afară de aceasta ei nu prea cunoșteau realitatea din ținut. Politica de cotropire rusească după 1940, a fost orientată în primul rînd spre anihilarea elementului romînesc prin intimidările susamintite, iar la orașe și sate, de schimbat procentul demografic, în favoarea naționalităților rusofile. O mare contribuție în această privință, de denaționalizare a Basarabiei și Nordului Bucovinei și-au adus-o ucrainenii, care au reușit foarte multe în acțiunile lor șovine.Toate-aceste măsuri criminale se înfăptuiau cu bunăștiință al Moscovei, care cu anii obțineau un sprigin din partea moldovenilor convertiți ușor la politica de expansiune al șovinismului velicorus.Lucrul ei îl înfăptuiau, la părerea mea, prin intermediul serviciilor speciale secrete, punînd în capul localităților cozi de topor, trădători ai neamului, cei care alcătuiau listele oamenilor ca să fie condamnați, nimiciți, deportați în Siberia.
Desigur, metropola avea în punctul ei de vedere și convertirea economiei la interesele ei.RSS Moldovenească a fost unită la sistemul economic, dar mai ales energetic unic al URSS; toate căile ferate s-au standartizat, spre deosebire de întreaga Europă, la acel
sovietic. Ca un eșalon de vagoane să treacă Prutul,era și este nevoie de a li se schimba roțile, ceia ce mai constituie și azi o procedură costisitoare și incomodă. În acea perioadă postbelică s-a efectuat , la părerea mea, și o masivă angajare ale persoanelor autohtone, la serviciile secrete ale URSSului care ocupase Basarabia și Bucovina de Nord.În afară de acest factor, întru schimbarea procentului demografic, de la 1940 încoace, n-au încetenit să curgă peste Basarabia, din toate colțurile imperiului Sovietic puhoaie de specialiști de înaltă calificare, care îndată, prin lege, obțineau posturi cu salarii bune,apartamente pe gratis la orașe, mai ales la Chișinău.Ocupanții se instalau de minune în casele acelor sute și mii de români, deportați în Siberia, de altfel, la o adică, naționalizate .Deci,pătura birocrației rusofile fusese create, iar la muncile grele erau amplasați băștinaștii. Sute de mii de săteni, erau aduși prin orașe ca să construiască uzine, fabrici, apartamente, pe care mai apoi le luau sub aripa lor specialiștii veniți din fundurile Rusiei.La sate, cu agricultura și muncile grele se ocupau robii băștinași, ca toată producția lor să fie vîndută de către centru...Evident, URSS, nu declara această chestie ci o făcea parcă fin,prin intermediul serviciilor unor organizații afiliate la cele secrete ale regimului comunist ( sistema de pașaportizare cu renumita și odioasa viză de reședință, prin care era stăvilit accesul băștinașilor cu traiul în orașe), ce avea misiunea de a transforma întreg globul într-un singur stat, într-o singură națiune ( sovietică, dar de fapt, rusă!..).În ansamblul geopolitic, am impresia că Basarabia la acea vreme, era în situația unei domnișoare întemnițate, spre care au accces liber criminalii, care o violau, și nici nu-i dădeau voie să se plângă sau să mizeze pe ajutorul cuiva. România, socialistă și ea, cu lingăii ei de la putere, păstra neutralitate prin declarațiile lor fariseice, că nu au nici un interes sau pretenție teritorială față de vecinii de la răsărit. În acea perioadă s-a demonstrat încă odată lumii întregi calitatea noastră națională: dă-mi o pace pentru două... Am fost de părerea că există la o anumită etapă istorică noțiunea de popor eliberator. De exemplu, fiind în Bulgaria, poporul de acolo, consideră Rusia că este poporul eliberator al lor de sub jugul turcesc. Mi se pare că rușii o perioadî îndelungată a istoriei se por de considerat față de romîni un popor cuceritor, ocupant, invadator.De ce spun așa? Doresc ca cititorul să se întrebe: de cînd Basarabia a fost sub călcîiul rusesc, cine din marile minți ale Rusiei, s-a împotrivit politicii ei de cucerire față de români? Ați întîlnit undeva ca Pușkin, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, sau altcineva să condamne acest lucru? Eu unul nu am întîlnit nicăieri. Dar ce păcat, că asemenea minți lucide, progresiste, care chiar au și călătorit în timpul vieții lor pe aceste meleaguri vitregite,și nu și-au exprimat opinia în nici un fel. Deci, ei au trăit împăcați cu faptul că este normal de a batjocori pe memoria și demnitatea unui popor mic de la porțile
Europei... După războiul trecut, în Basarabia,rușii prin politica lor de denaționalizare,au recurs ca niciodată de pînă atunci,la crearea coloanei a cincea.Coloana a cincea o formează un stat, pentru a avea sprijinul care se cuvine pe un teritoriu ocupat, pentru a-l menține cît mai trainic în pîrghiile sale de dominație.Ea este alcătuită din progeniturile cuceritorilor, precum și din naționalii convertiți, infiltrați la posturile cheie, de Miniștri, șefi de secții, prin toate structurile procuraturii, judecătorești, secretari de partid pe la întreprinderi, radio, televiziune.telecomunicații, arhive, notariat, sistemele de pașaportizare și toate celelalte, care potrivește metropola că este necesar de a o avea.Aceste structuri erau spriginite pe venetici și cozile de topor autohtone.Pentru a cimenta coloana a cincea, spre Moscova erau trimiși la învățătură studenți capabili, dar săraci la buzunar. Acolo ei primeau instrucțiunile necesare, de rînd cu arsenalul de cunoștințe, apoi erau trimiși din nou la baștină ca să slujească intereselor Moscovei.Pe vîrful puramidei Puterii, neapărat plasau un național, de-al nostru,doar ca să fie născut și educat peste Nistru. Al doilea om în RSS Moldovenească, pentru mai multă siguranță, neapărat era adus din Rusia. Studiind evoluția intelectualității basarabene, nevolnic mă opresc la perioada, cînd un grup de tineri entuziasmați, cu studii obținute în orașele Imperiului Ris, au fost capabili ca să înfăptuiască actul Unirii de la 1918.Mă încîntă capacitatea lor de a crea într-un timp record cadrul juridic al Sfatului ьării, iar mai apoi, în baza legilor internaționale de atunci, să fie capabili de a mobiliza populația în ținut,într-o perioadă nespus de complicată a istoriei, din punct de vedere social-politic,și în baza principiilor democratice, să realizeze visul de un secol al românilor basarabeni. De ce s-a putut face acest lucru atunci? Impresia este că la momentul cela, imboldul unirii a fost creat în nucleul spiritualității naționale, din interior, unde domina conștiința națională de neam,dorința după adevărul istoric, deși trecuse un secol de la răpirea din 1812. Intelectualitatea de atunci nu era total convertită la serviciile speciale ale Imperiului. Nici Imperiul nu crease , fundamental coloană a cincea , care ar fi fost în stare să distrugă din interior imboldul orientat la renașterea conștiinței naționale. Acest lucru nu s-a petrecut la 1988-1991, cînd, se părea că în fruntea mișcării naționale în Basarabia, venise un grup și mai solid de intelectuali autohtoni.Dar, despre aceasta voi vorbi mai jos. Revenim la timpurile, cînd intelectualitatea basarabeană își lua elan,după calvarurile prin care trecuse. Pe la mijlocul anilor 60, începutul anilor 70 Moscova admisese prin coloniile ei,care se numeau republici unionale, ca intelectualitatea băștinașă să-și ee avînt. Se petrecea acest lucru, sub presiunea opiniei publice mondiale, în peruioada dezghețului hrușciovist.Cîțiva ani s-a permis de a face vizită la frați și surori în România. La Chișinău începuseră a se edita operele clasicilor literaturii,se deschisese un magazin de carte românească, de la Moscova se întorsese o pleiadă de talentați actori, fondînd teatrul Luceafărul, s-au creat primele filme naționale... Tot atunci a luat avînt, însă , și o mișcare de eliberare națională, încheiată tragic, cu arestările acelor lideri politici, care aveau ideal reîntregirea țării.Înspăimîntată de trezirea conștiinței naționale, serviciile secrete ale pcus, la mijlocul anilor 70, a stopat principiile democratice,străduindu-se prin toate mijloacele massmedia, să ponegrească în fel și chip tot ce poate fi românesc.România,devenise necondiționat o țară ostilă pentru ghenerația de atunci. În viziunea Moscovei, implantată populației din Basarabia.Rusificarea s-a dezlănțuit la maximuum.În același timp, Moscova avea grijă, iarăși coordonînd cu serviciile secrete ale pcus, ca să pregătească, pentru orice eventualitate, cadre talentate, naționale, pentru a fi parașutate în republicile unionale,la momentul cînd va fi nevoie.Acuma,privind atent la cei din capul piramidei,al Puterii din Republica Moldova,putem observa persoane cu școală solidă obținută la Moscova. Cunosc un confrate de condei, care se află acuma pe vârful piramidei,cel, care odată ne reprezenta la o vârstă foarte fragedă scriitorimea,în Metropolă. Acuma Domnia sa se consideră că atunci, mai că era prigonit de către edilii de la Chișinău, în vreme ce la
teatre i se jucau piesele destul de mediocre. Iar la Moscova avea apartament și toate favorurile necesare. Cînd a venit momentul, în mod urgent Domnia sa a apărut ca un Luceafăr salvator pe firmamentul politic al țării.Acest fenomen poate și ar fi benefic, dacă, persoanele în cauză n-ar fi marionetele Moscovei. Desigur, ei, oficial, acest lucru nu-l vor recunoaște niciodată, orcît de mult nu ar cereo posteritatea.Poate că și în asemenea situație lucrurile sunt mai potrivite. Fie ca în fruntea noastrț să stee și securiști, dar deștepți să fie. Doar nu a fost bine la momentul, cînd în fruntea conducerii republicii stăteau cu preponderență absolvenții institutului agricol. Un agronom era și Ministru de interne, și cel al culturii, și acel al ocrotirii sănătății...
Moscova oricînd a manivrat cu factorul uman în ținut, realizînd planuri mari, de perspectivă. Astfel, colonizarea latentă la noi a continuat vertiginos pînî la finele anilor 80, mai ales în partea stîngă a Nistrului,construindu-se combinate economice, întreprinderi gigant, de cele mai multe ori, de însemnătate unională, ale complexului militar. Tot acolo, de rînd cu schimbarea capitală al procentului demografic, Moscova a mai construit toată infrastructura, necesară de a forma, pentru orice eventualitate, un stat-fantomă. Acolo erau primiți la munci grele băștinașii, iar conducerea toată, ca peste tot,străină.Cei care manifestau o cît de mică nemulțumire, erau trecuți de către colaboratorii serviciilor secrete, pe un invizibil registru negru. Chiar specialiștii cu talent, dacă nu corespundeau criteriilor regimului, nu puteau să se angajeze la o fabrică sau întreprindere de prestigiu, din orașele noastre.Ei erau trimiși, marginalizați prn locuri complect lipsite de perspectivă.Cîți tineri și tinere talentați, au fost marginalizați, încît nu s-a ales nimica din ei, findcă asupra lor se năpustea burghezia locală, complect convertită la interesele serviciilor secrete. Adeseori am avut impresia că atunci, ba chiar și acuma,în societatea noastră sunt la modă... proștii, fiindcă aceștea sunt mulți, amplasați cu putere în fotolii, se susțin unul pe altul și, astfel convețuiesc de minune și le este bine. A fi deștept, cu viziune prea progresistă, totdeauna a fost o stăvilă pentru progresul prostănacilor. Iar conaționali proști la putere, era un luxs pentru Moscova.De ce? Era mai ușor de manevrat. Pe cînd o țară, care se stimează pe sine, își promovează intelectele, le stimulează în cadrul ascensiunii lor. Regimul de-atunci se înfricoșa să concentreze la Chișinău prea multe minți lucide,limitîndu-le accesul prin renumita viză de reședință... Și acuma să dăm răspunsul vizibil: cine a poluat cu intelectualitate Chișinăul, Bălțul, Tiraspolul,Tighina,Cahulul, ș.a., dacă nu majoritatea vorbitorii de limba rusă, denaționalizații.Naționalii erau amplasați chiar și la posturi de cele mai înalte, numai dacă acceptau convertirea la coloana a cincea.Ei erau, cu prioritate secretari de partid, de comsomoale, adjuncți ai miniștrilor, miniștri. Aceștea nu s-au pierdut cu firea în
orice împrejurări. Spun acestea , revenind iarăși la finele studenției mele, cînd, trebuiam să fiu repartizat în cîmpul muncii.La vîrsta primăverilor albastre, pe la ultimul an de studii, fiind încă celibatar, mă îndrăgostii de o fată simpatică și deșteaptă.Mă simpatiza și dînsa, încît păru că țin fericirea pe podul palmei. La un moment, însă m-am pomenit îndepărtat de ea, ca foarte degrabă să descopăr că dînsa se căsătorește cu un june cu studii la San-Petrburg. Revenit la Chișinău, el, împreună cu tînăta soție, au devenit lucrători oficiali ai KGB-ului. Poate e o simplă coincidență, dar apare întrebarea: de ce bănuielile mele se intercalează cu prea multe coincidențe de acest fel? Să fie o imaginație bolnavă? Undeva am citit, că serviciile secrete, mai ales cînd e vorba de o persoană cu pondere,ce are autoritate printre masele largi, îi aleg consoarta, cu care acesta va călătopri prin viață. Presupunerea mea trezește un mare semn de întrebare: oare acele familii sunt cu adevărat fericite? La sfîrșitul studenției, am simțit că, deja, nimeni nu mai manifesta nici un interes față de persoana mea, deși încheiam învățătura potrivit de bine.Bănuiesc eu, că principalul moment a fost biografia tatălui meu, combatant pe frontul românesc,care la finele râzboiului din 1944 s-a aflat în lagțrele suferințelor, în prizonierat la ruși, timp de trei ani. Tata adeseori plîngea, amintindu-și, zicînd:
-- Același lucru făceau rușii cu prizonierii,cum se arată în cronicele germane , folosite ca probe delicte la procesul de la Nurenberg... Dragul tatei, dacă vreodată o să fie război și vei lupta pe front, mai bine să te împuști, decît să fii prizonier la inamic...
Și tata îmi aducea numai un exemplu.Rușii, au adunat pe un cîmp din regiunea Vladimir, de lîngă Moscova, într-o iarnă vreo 1500 de prizonieri români, nemți, italieni, unguri de i-au ținut în baracuri fără de încălzire. Mîncare le dădea sorean, fără de apă âi-i punea la lucru într-o carieră ,ca să tragă înhamați la vagonete cu nisip,pe o
mare distanță pînă la fabrica de sticlă... Oamenii care mureau ca muștele, tot ei îi îngropau în troiene. Spre primăvară, dintr-o 1500 de prizonieri, au supravețuit în jurul la o sută.Cîns s-a dezghețat pămîntul,urgent au fost de-acolâo evacuați, deoarece cadavrele îngropate în troiene începuseră a răspîndi epidemiile...Apoil tatăl meu, a evadat din prizonierat, a venit acasă și nimeni nu l-a căutat niciodată.Paradoxal, dar bunul meu părinte , revenind la baștină, s-a făcut brigadir în colhoz, și s-a aflat în rîndurile pcus peste treizeci de ani... Probabil faptul că eram fiul lui a creat cuiva rezerve în sensul avansării mele pe scara ierarhică a societății de-atunci.Regimul politic, precum am mai spus,își crează cu rîvnă propriile straturi de populație, care să-i accepte și să-i sprigine viabilitatea.Iar ca aceste straturi ( atunci și azi) să fie ascultătoare, docile, este necesar de convertit miezul intelectualității, singura care mai poate gîndi lucid și care mai poate tulbura, detona liniștea de mlaștină. Adică trebuia ca nucleul intelectualității basarabene să devină în perspectivă,pentru mulți ani înainte docil Moscovei, Rusiei. Abea acum citim în literatura de memorii despre anumiți agenți ai securității ruse, desoperiți prin Franța, Anglia, America, pe care Rusia i-a infiltrat încă de pe timpurile lui Petru I.Abia în zilele noastre am făcut cunoștință cu odiosul Testament a lui Petru I, nemaivorbind de protocolul adițional secret
al pactului Molotov-Ribentrop. .. Nu-i exclus ca sămînția de turnători să fi fost scăpată tot de pe timpul țarismului în solurile fertile ale principatelor românești, după cum vorbește patriotul nostru Paul Gore, în monografia editată la recent Chișinău cu titlul "Anexarea Basarabiei", sau Mărturisirile lui P.halipa în cartea sa "Testament pentru urmași". Cert este că în deceniile 5-8 ale secolului XX, pe teritoriul Moldovei sovietice, Rusia a renovat coloana a cincea, prin activiștii săi convertiți imediat după război, cei care și-au adus contribuția esențială prin pîrile lor, la deportările consîngenilor în Siberia, apoi ștafeta a fost cu succes preluată prin anii 70 de către progeniturile lor și sunt sigur că această coloană a cincea, va determina " climatul politic" încă pentru cel puțin un secol înainte în favoarea "intereselor fratelui mai mare". Această opinie la fel este o presupunere, care nu se bazează de unele probe concrete,însă ajung la concluzia, că orice stat, chiar și atunci cînd își schimbă regimul politic, se modifică situația istorică păstrează cu strictețe secretele sale în arhive care, în interesul existenîei lui pentru perspectivă nu le divulgă niciodată. Ca argument mai pot servi mărturisirile sincere ale lui Leonid чebarșin, general al KGBului rusesc trecut în rezervă,oferite într-un interviu din ziarul moscovit "Komsomoliscaja pravda" de la 3 aprilie 1998, în care spune:" În centru ( la Moscova, n.a.) probabil că se cunoaște cea mai mare parte din numele agenților de pe loc, dar cei din afara țării ( al Rusiei - n.a.) sunt cunoscuți uni cerc restrîns de persoane. Numele agenților din această categorie sunt ocrotite cu cea mai mare strictețe, iar divulgarea lor, practiv este imposibilă." Deci, intuind, încă pe la terminarea învățăturii universitare că nu mai pot fi acceptat de nici un clan birocratico-administrativ, am decis ca să mă dedic...umorului.Fusesem repartizat cu serviciu, ca tînăr specialist la unul din cele mai mari complexte agroindustriale de creșterea porcilor din raionul Dondușeni, în calitate de...inginer pentru tehnica securității... Văzînd raua am luat documentele și am revenit la Chișinău, ca după mari peripeții și falsificare de acte ( mi-am făcut clandestin vinză de reședință într-un sătuc din preajma capitalei), cu mare dificultate,prin susținerea lui Simion Margine, un bun moldovean-gestionar, am devenit consilier juridic la un trust care avea menirea... supravegherea funcționării tualetelor publice în toate centrele raionale ale republcii. În acest trus erau angajați în marea majoritate oameni în vîrstă, cu medalii multe în piept, veniți de pe întinsurile Rusiei, ca să ne...supravegheze funcționarea veceelor publice.Eram adeseori trimis în deplasări prin toată Basarabia,
petrecîndu-mi timpul în compania unor oameni nespus de interesanți, cu inimă mare,de la care aveam inspirație. Începeam în mare taină să fac
primele încercări literare, mai ales că un cunoscut de al meu, de la ziaristică, de cum absilvise facultatea, vertiginos , se pomenise aproape în fruntea celui mai prestigios ziar al scriitorilor.El publica articole kilometrice despre toate și despre nimicuri.Devenise foarte curînd trufaș, ca un fiu de popă, încît nu- ajungeai nici cu
stâlpul de telegraf la nas. Membru de partid, chiar din primul an de serviciu obținea cu ușurință de la comitetul central al pcm deplasări în țările capitaliste. Era un adevărat mesager al plaiului nostru.Ca s-o închei cu acest tip,față de care n-am avut niciodată probe de aparteneța lui la serviciile respective, dînsul și astăzi prosperă în busines, iar cînd voievodul face călătorii în occident,colegul este inclus în componența delegației de stat! Atunci, la începutul anilor 80 aveam impresia că cea mai fidelă, neconvertită organizație ce poate fi în RSSM este,neapărat Uniunea scriitorilor.Eram convins că anume scriitorii constituie "frișca societății", iar în fruntea lor,indiscutabil este amplasat patriarhul literaturii noastre originale basarabene, ce fusese prigonit de regimul lui Bodiul, și locuiește pe malul Moscovei. Deci, începusem a face primele încercări literare.Într-o zi treceam timid pragul redacției "Femeea Moldovei", și, spre surprinderea mea, redactorul Greta Arapu-Bostan,și-a asumat răspunderea ca să-mi publice prima nuvelă "Lumina umbrelor." Era anul 1981.Pe acele timpuri era un vis astral ca să devii Membru al US, deoarece ei se bucurau de mari privilegii: primeau apartamente fără de rînd, onorariile le erau stabile și bune, toți ca unul cîntau cu bucurie și fericire regimul comunist, îl omagiau pe Lenin și partidul - stea îndrumătoare. Se făceau zilele culturii în diferite zone ale URS, în cadrul delegațiilor cărora erau neapărat incluși condeerii...Pe teritoriul întinsei URSS scriitorii aveau case de creație, înde-și zămisleau cărțile, adunate cu vreun jubileu rotund în volumele operelor alese. Deci, în concepția mea se crease impresia: dacă vrei să huzurești în viață este neapărat nevoie să fii rus, membru de partid,ori rusificat, fiu de ministru,iar dacă nu poți fi nici una nici alta, n-ar fi rău să te faci nu atîta scriitor, cît membru al organizației lor.Sincer să fiu,în inima mea, prevala dragoste față de cuvîntul scris și mai puțin favorurile ce le poate obține un scriitor cu titlu.Avînd concepția mea față de lucrurile reale din jurul nostru, am presupus că în această uniune sunt demult infiltrați nu numai scriitori sadea, ci și pseudoscriitori , care averau menirea să exercite unele misiuni ale serviciilor spesiale ale statului.Treceam, însă, peste această mentalitate și mi-am pus în scop să scriu cît mai bine. Curajul meu crescuse după acel debut.Scriam necontenit nuvele, povestiri, începusem primul roman.Aveam nevoie să mă familiarizez cu tagma scriitorilor. Odată, încă avînd doar titlul de tînăr literator, am plecat cu mari cheltuieli financiare ( Membrii Uniunii scriitorilor plăteau un preț iluzoriu) la casa de creație din Pițunda, Abhazia.Atunci, cu adevărat, m-am convins în ce rai își creau operele scriitorii sovietici.Condeerii nimeriți acolo, locuiau luni întregi în apartamente luxoasde, aidoma celora din hotelurile cu cinci stele. Piscină, jocuri sportive, distractuive, filme,dansuri, domnișoare drăguțe, plajă cu nisip auriu în preajmă, aer curat de munte,trapeză de patru ori pe zi de care puteau visa doar oamenii cu mijloace materiale considerabile.чi toate-acestea aproape pe gratis.Din contul fondului literar unional.Acolo se împrieteneau scriitorii din diferite republici, se convenea pentru a- și publica reciproc operele, prin traduceri, în schimb de valori culturale între republici, care pe atunci, erau obligatorii...Acolo, fiind, am aflat pentru prima oară, prin prezența unor persoane de la noi, că dînșii sunt... scriitori. Nu doresc să fiu obiectiv, dar în anii 70-90 al secolului nostru, literatura basarabeană nu s-a manifestat prin opere ce ar fi capabile să iasă din cadrul hotarelor noastre.Ce poți scrie,cînd ramazanul ți-i plin și-n fiecare zi ești ghiftuit? Tocmai asta o fi explicația, că la momentul cînd s-a declanșat restructurarea, s-a prăbușit imperiul sovietic, dacă unii din scriitorii ruși, așa zișii desidenți,au scos din sertare manuscrise curajoase, cu care au produs senzații literare, apoi scriitorii noștri, s-au mărginit doar la niște mărturisiri lacrimogene,motivînd că nu au putut crea opere de valoare numai dinâ motivul că prea dură era cenzura.Dar cine le-a încurcat să scrie pentru sertare? Sau ce avea la momentul destrămării impreiului generația de literați scris despre foamea organizată din 1946-1947, despre bestiile staliniste?.. Timpuri, de altfel prin care au trecut acea pleiadă de scriitori basarabeni, care au fost martorii oculari și erau datori să o facă... Astăzi, cînd privilegiile scriitorilor s-au dus la fund, se vede cu ochiul liber cine scrie, a fost cu adevărat scriitor, și cine, bănuiesc eu, au îndeplinit anumite funcții de exepție.Este respingător a urmări în ziua de azi, cum scriitorii s-au grupat în gășculițe și, uitînd aproape cu certitudine despre procesul de creație, se batjocoresc unii pe alții, demonstrînd care mai de care cît de talentat a fost și este... Crtică literară , ca și literatură în genere mai că nu există.Iar dacă pe firmamentul literar își face
apariția vreun talent cît de cît, gașca cea mai în vîrstă se năpustește asupra lui cu toate armamentele pentru a-l distruge. Scriitorii de eri,în convulsii, își caută balia pierdută a
privilegiilor.Se omagiază unul pe altul, fac demersuri către conducere de a li se da medalii. Nici să bănuiască că din urma lor vine un val de tineri talentați, care, cu adevărat o să-i măture din cale și, tot ce este posibil, nici nu-și vor aminti nimeni de ei.Printre scriitori, bănuiesc eu, au fost mulți turnători, care mereu au destabilizat climatul literar sănătos,pe care cercau să-l păstreze unii talentați de atunci.Sunt sigur că mulți dintre confrații mei de condei,după ani intuitiv i-au depistat, dar acei colaboratori ai KGBului,nicicînd nu se vor dovulga, din motivele expuse mai sus.чi azi, în virtutea intemperiilor timpurilor, statul nostru le garantează taina acelei colaborări, prin litera codului penal,articolul 72, care menționează: "Divulgarea informațiilor, ce constituie secret de stat, de către o persoană, căreia acestea i-au fost încredințate s-au i-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca sa..., se pedepsește cu privațiune de libertate pe un termen de la doi la opt ani." Oare nu este cazul să medităm asupra unor nume, eventual angajați în caluitate de informatori, turnători sau alte funcții din serviciile speciale de atunci și de acum? Am convingerea că multe din persoanele ,care astăzi se află la cîrma conducerii de vîrf, în virtutea faptului că s-au aflat în fruntea frontului ideologic al pcus, au colaborat evident cu organizația KGBlui.E un adevăr incontestabil. Odată convertiți, angajați în rîndurile coloanei a cincea, ei au contribuit activ la marginalizarea unmor intelectuali, chiar au contribuit prin acțiunile lor "nevinovate" la privarea unora de liberatate, au combătut mereu naționalismul basarabean, la vremea respectivă acești colaboratori, au dat semnătura că vor sluji cu fidelitate idealurilor comuniste ale statului URSS. Astăzi, acele persoane se află pe vîrful piramidei, îi știe toată lumea.Succesorul Imperiului de eri, azi este alt stat, Rusia.De aici mă frămîntă întrebarea, care nu cred să îi lase indiferent pe mulți dintre noi. Oare acești impostori ai vremilor noastre, s-au dezis de acea obligațiune dată prin iscălitură, la îndeplinirea anchetelor de membri ai pcus, de a fi pentru totdeauna fideli idealurilor comuniste?.. Parlamentele Poloniei, României, cele din Þările Baltice, încearcă barem a depista colaboratorii fostului KGB, iar în Republica Moldova , independentă și suverană,se tace, de parcă nu i-am fi avut și nici pomină să-i și avem în toate sferele de activitate? Chiar ei nu există nici printre diferitele grupări criminale ( la părerea mea , tot create , cu acordul tacit al serviciilor speciale, pentru a destabiliza societatea), care activează semilegal pe teritoriul republicii intimidînd pe acei capi ai agenților economici, care, poate și doresc prosperarea țării? Grupările criminale,despre a căror existență cunoaște de la mic la mare, au devenit ( nu fără de bunaștiința conducerii de vîrf) un fel de mediatori dintre masele largi și persoanele de vîrf, cei mai activi lobiști în promovarea legilor favorabile unor cerc concret de persoane.Convingerea mea este că majoritatea celor din capul piramidei Puterii au ce au cu acești "mediatori". Au ei ce au cu cele mai puțin de 10 la sută din populația republicii, care s-a îmbogățit de-a binelea, pentru totdeauna și, după ce s-au adăpostit în faimoasele lor conacuri prin Valea Morilor,și-au asigurat viitorul economicește și nu-și prea doresc probleme de prisos. Adeseori conducerea de azi vorbește de la înalta tribună, că își dorește în țară cît mai mulți oameni bogați. E o dorință bună, dar și-a pus oare cineva întrebarea, de unde s-au iscat la noi,peste noapte atîțea băștinași bogaț? Analizînd evenementele politice din
ultimii ani, am ajuns la următoarea presupunere. Cînd pe la 1988 lumea la Chișinău, eșea buluc în stradă, revendicînd limba marternă, alfabetul latin, tricolorul, în fruntea coloanelor, ca în orice revoluție de pe glob, pășeau niște romantici, ghidați de entuziasmul patriotic și revendicări politice, mai puțin gîndindu-se la cele economice.Desiguri, mai apoi s-au infiltrat printre acei lideri și mulți provocatori,securiști de toată mâinile,însă Moscova, la acea vreme, prin intermediul instituțiilor sale era preocupată de altele...Știind că odată și odată strada se v-a potoli, iar gloata v-a cere demîncare,serviciile speciale ale Moscovei, au avut grijă, de urgență să scoată la iveală burghezia compradoră. Adică să o îmbogățească, să concentreze în mînile unor grupări capitalul financiar, iar apoi, cu ei, să poată dirija țara, care va apărea pe harta globului.Serviciile speciale ale Moscovei, avînd la îndemînă banii partidului, eșiți de la controlul și evidența societății,i-au repartizat printre agenții secreți ai regimului, persoane de încredere, fidele, de altfel,acaparîndu-i cu întreg patrimoniul național. Apoi, îndată, au recurs la devalorizarea rublei, lipsind
masele automat de avere. Pe acei ,care o viață au agonisit din sudoare un comînd la bătrînețe. Lipsind masele de mijloace, nomenclatura nouă, care s-a amplasat în fotoliul conducerii, au declanșat privatizarea masivă în țară. Cine a putut atunci să cumpere uzinele, fabricile, celelalte bunuri patrimoniale? Desigur, că acei care dispuneau de bani. Într-un cuvînt, agenții secreți, peste noapte au devenit masivii agenți economici.Cu banii partidului, cu susținerea celora de la Moscova ei au furat cît au putut. Aceste persoane îmbogățite peste noapte, pe la începutul anilor 90 și-au luat o revanșă extraordinară, demonstrînd cu bogăția lor, în mod cinic,poporului prostit, că acei cer i-au înlăturat prin revoluția străzii de la puterea politică nu sunt, în comparație cu ei,doar niște coate-goale, incapabili să asigure viitorul țării cu o viață normală... În acea perooadă, serviciile speciale ale Moscova, au izbutit să mai convertească, dîndu-le ceva patrimoniu lor, personal și pe unii, care se făcuseră prin talentul lor, lideri ai mișcărilor maselor în străzi. faceți, vă rog o analiză abstractă și cercați a da răspuns, unde sunt amplasați la ziua de azi acei oratori,care strigau slogane patriotice, cîndva la tribunele improvizate de la Teatrul verde... Veți descoperi, cu siguranță niște lucruri uimitoare.Toate-acestea s-au făcut foarte științific, astfel, că într-un scurt timp, Moscova, prin mass media, prin bani și slăbiciunile noastre tradiționale de a ne bucura cînd se mulge vaca bine,a compromis definitiv, tot nu fără de concursul conaționalilor noștri,idealul basarabenilor de a exercita la finele secolului nostru unirea cu Patria mamă, România. Este cazul ca să fac o paralelă dintre intelectualitatea din cadrul "Sfatului Þării", cea care a unit Basarabia cu Patria și intelectualitatea din perioada 1988-1991. Dacă la 1918
intelectualitatea noastră, precum am menționat anterior s-a încadrat în lupta pentru eliberare națională din propriul ei elan, entuziasm, avînd o conștiință patriotică ; dorință de a se vedea liberi, independenți de Imperiul rus, apoi cu intelectualitatea zilelor noastre a fost cu totul altă poveste.Ajungînd la perioada de restriște, cînd Imperiului îi fugea pămîntul de sub picoare, Moscova a apelat la structurile speciale ale pcus;la turnătorii, colaboratorii ei activi, organizînd cu ei nucleul de "Mișcare pentru restructurare" Serviciile speciale de la Moscova au organizat în Basarabia, la părerea mea,partide politice,după ce a fost anulat articolul 6 din Constituția URSS,fronturi de diferite orientări, amplasînd în fruntea conducerii acestora oamenii lor. Acești oameni dirijați de ei,de altfel capabili, buni organizatori, oratori, au contribuit mai întîi la distrugerea mișcărilor patriotice caatare, apoi, lent, neînsemnat,
cu ajutorul susținerilor financiare ale magnaților financiari ( banii partidului comunist, dar în esență, banii noștri),prin intermediul voturilor la alegeri, se rînduiesc și se amplasează în fotoliile puterii de la noi. Observați, că masele populare astăzi, în mocirla sărăciei nu mai aspiră spre idealurile reunirii. Iar liderii de atunci, din capul mișcărilor, prosperă și se bucură în cele mai solide fotolii ale puterii. Acei lideri pseudopatriotici, astăzi sunt ba capi ai agenților economici, ba au posturi cheie,sunt ambasadori, referenți, sunt amplasați acolo unde bine se plătește, unde le sînt create condiții bune pentru ei, copiii lor,pentru viitor. De la 1991 încoace,serviciile speciale se ocupă intens cu distrugerea sistematică ale celor create la 1989. Observați cîte antemișcări ale serviciilor speciale au apărut în cadrul asociațiilor cum ar fi, celor ale
regimului totalitar, ale ostașilor ce au luțptat pe frontul romînesc.. În fruntea organizațiilor pronaționale au fost amplasate persoane mediocre,care le-au compromis, iar dacă au apărut organisme internaționale de prestigiu, acolo, neapărat s-au amplasat persoane bine controlate și instruite ale Moscovei. Ar fi o greșală de a afirma că intelectualitatea de la noi nu a încercat să procedeze revoluționar, mai altfel și înainte. Dar, în asemenea caz, la vîrful instituțiilor colective, neapărat era amplasat omul necesar pentru a destabiliza situația.Chiar și în ceia ce se putea de ignorat... Am în vedere unele chestiuni ale culturii noastre. Televiziunea, precum a fost comunistă, cu emisiunile ei sovietice,așa a și rămas, neschimbată. Doar o ușoară imitare al emisiunilor de tip moscovit, arareori dăinuie și astăzi, fiindcă în vîrful conducerii ei au venit îndată oamenii, care ani în șir au condus ideologia la comsomoale și pcus. Altă durere a noastră a fost și, din păcate, pînă astăzi , rămîne cinematografia. De la sfîrșitul anilor 60, în cinematorgrafia noastră nu s-au abordat niciodată tema dureroasă a deportărilor basarabenmilor, ale foam,ei organizate, ale faptelor bandițești, comise de către comuniști în ținut.Nici vorbă despre unele cercuri politice din perioada postbelică, care, au avut loc în Basarabia. Nimic, la acest compartiment! Dacă și au fost unele încercări, s-a recurs ca înainte la unele opere clasice, în cel mai bun caz, dar așa, iarăși ne-am adîncit în tematica lui moș Ion, mătușa Mărioara, sau filme cu prilegul onomasticii a vreunui artist, care a cîntat din belșug cîntece de felul" Mulțumim partidului.." Poate că cineva a și vrut să filmeze alte realități, dar, cu siguranță, din cauza lipselor financiare, care trebuia să i le dea oamenii Moscovei, proiectele au rămas pe hîrtie...
Un bastion al primăverii revoluționare a încercat să fie Alma Mater din Moldova, cu profesorii ei progresiști, naivii de ei! Corpul didactic a mizat să aducă în fruntea ei un rector cu viziuni progresiste. Munca de amplasare în fruntea Hramului științei de la noi se desfășurase democrafic, cinstit. Dar, personal ex-prim ministrul, a curmat această inițiativă, aburcîndu-l voluntar, abuziv, în stilul pcus pe unul,persoană, care îndată de cum a luat sceptrul în mâină, a și început să se răfuiască cu oponenții de aici, concediindu-i , nelegitim, sub orice pretext.Folosind ca armă senatul, la cîrma cărora erau amplasați oamenii lui,în calitate de matematicieni, filologi, intendenți,puteau efectua epurarea de cadre, față de un micobiolog... Adevărat,e, că revolta celora persecutați a fost din cea mai neașteptată. Pîndindu-l pe rectorul cu pricina, i-a atins în veceul public, un ciocănaș la scăfîrlie. Este primul caz, cînd un cap de specialist al istoriei pcus în ținutul nostru a fost ciocănit.Cu toate-acestea Alma Mater s-a izbăvit de profesorii neconvenabili. Lectorii prestigioasei instituții s-au pomenit umiliți, ponegriți, înfricoșați, dezmembrați. Le-a pierit în scurtă vreme orice
inițiativă, acum , asemănîndu-se unei turme de zebre, care, hăituite de lei, cînd una din consoarte cade pradă și este sfîșiată în apropiata vecinătate, privesc tăcute, tabloul devorării, fără a mai arăta vreo împotrivire. Iar satrapul jubilează pe la forumuri și
simpozioane, reprezentîndu-ne victorios cu faimoasele lui cunoștințe în ale partidelor, deja noi și democratice. Nu zadarnic cînd am încercat, în virtutea profesiei, să contribui la curmarea tuturor porcăriilor de-acolo, acest arhiduce s-a și interesat dacă nu cumva vreuna din odraslele mele învață la Universitate. Cu ce scop a întrebat el? Cred că în cazul dat comentariile sunt de prisos...Ceia ce se mai face și la alte instituții de învățămînt superior din Republica Moldova, mai ales la Universitatea de medicină, la acest sfîrșit de mileniu, unul Tată ceresc știe...
Dar cine face toate aceste schimbări în istoria noastră națională? Cine-s dacă nu copiii și nepoții acelei intelectualități, plăsmuite de Moscova neoimperialismului rusesc? Plăsmuite de către cozile autohtone de topor. Rusia, fără nici un obstacol, avînd amplasați prin serviciile speciale oamenii ei, leger își promovează politica de
neocolonialism în Basarabia.Mai întîi, cu directul concurs al KGBului , cozilor de topor de felul lui Maracuța, Caraman, Iacovlev, și & au scindat Republica în două state banane: Transnistria și Găgăuzia, iar acuma nimicesc premeditat a tot ce este național și de istorie. Se găsesc peste noapte pseudosavanți, care publică monografii cu argumentări de defăimarea istoriei băștinașilor. Chiar și patriarhul literaturii noastre, avînd să plătească polițe ocupanților ruși, acest simbol al conștiinței naționalede eri, azi, arareori se lansează în mass media cu articole, ce ponegeresc aspirațiile românilor basarabeni . Domnia sa ,neluînd nici o atitudine față de atrocitățile rusești din Moldova în perioada ocupației lor, despre invazia căzăcimii ruse în Transnistria,politica lor expansionistă asupra republicii noastre, trîmbițează mereu în publicistica sa,încercînd a ne convinge: ce nu s-ar întîmpla, dar tot mai bine cu rușii o să ne fie! Azi, la noi toate persoanele aflate pe valul Puterii plătește, la părerea mea,tribut serviciilor speciale ale Rusiei. Or, cum se poate de înțeles că fiecare campanie electorală este finanțată de-acolo,iar apoi, venind la conducere,liderii noștri manifestă o totală incapabilitate de a scoate acest popor atît de chinuit din impas? Cum se lămurește faptul că odată cu trecerea zilelor cădem în prăpastia dependenței față de Rusia, mai ales din punct de vedere economic? Conducerea de azi, la noi nu se observă. Nu se vede ca vreun politician, să facă o propunere concretă,să-l auzim ( cu exepția promisiunilor din campaniile electorale) cum vrea să facă ceva, să muncească.Ajungi fără să vrei la convingerea că marea politică în regiunea noastră, la poalele Balcanilor,pe care chipurile ar trebui s-o facem noi, este totalmente dirijată și controlată de Mocova. Conducerea de vîrf este impotentă totalmente. Suntem specialiști în faptul de a zîmbi elegant și frumos la televizor. Au fost cazuri cînd liderii noștri au demonstrat și orgolii, mînie pe oponență, pînă ei înșiși au nimerit în...opoziție. Dar așa a dorir "fratele mai mare": Dacă tu ai condus țara oleacă, mai lasă să conducă și alt fanariot. Apropo, tradiția fanarioților la noi continuă și atîta timp cît nu va apărea o personalitate cu adevărat patriotică , la noi,ceia ce au fondat turcii, cu foarte multe succese vor continuao rușii. Poate de-atîta conducerea de vîrf de la noi se eschivează de la orice inițiativă de a promova pe arena politică internațională, față de vecinul nostru Ukraina, problema retrocedării teritoriilor ocupate de ei, cu ajutorul fraților lor de sînge al Bucovinei de Nord și eșirii la Marea Neagră. De ce adică Republica Moldova de azi n-ar cere
retrocedarea sudului și nordului Basarabiei? Nu sunt ele oare teritorii ale Moldovei istorice? Poate că la momentul istoriei de azi retrocedarea lor, cînd Ukraina este o putere atomică în regiune, lucrul caatare constituie un plan ireal. Dar, la părerea mea, lucrul acesta, necesită de perspectiva negocierilor, ar fi bine ca problema să existe la convorbirile frecvente dintre cele două state.Liderii noștri nu sunt preocupați de lucruri sfinte.Pare-se că ei au ca totdeauna misiunea de a supraveghea, a compromite și a deturna vreun talent național care, eventual apare, vreo mișcare progresistă, care
poate veni în contradicție cu interesele oligarhiei financiare, deja autohtone. Pentru a abate spiritele, conducerea de la noi mai emite și niște legi, care, în esență ele nu lucrează. Mă refer la cadrul legilor cu privire la reabilitarea victimilor regimului totalitar. Este o mare tristețe să urmărești cum bieții oameni, după jumătate de secol sunt batjocoriți, atunci, cînd încearcă a-și cere casa părinților ,ce le-a fost răpită cîndva în mod barbar de către ocupația rusească. Mai mult ca atît, în aceste misiuni sunt atrași acuma fii și fiicele ale acelora care au servit cu pietate sercviciilor speciale ale Rusiei ( considerată deja intelectualitate de gradul doi), plăsmuite în anii 40-80 de imperiul sovietic.Aceste progenituri, pășesc spre un nou salt calitativ al istoriei. Deja obțin studii peste hotare,unii dintre ei s-au făcut cu cetățenie și pașaport român.Pentru orice eventualitate. La convingerea mea, KGBul a rămas acelaș, fiindcă nomenclatura
comunistă,de orientare, în exclusivitate rusă, este la conducere.Și se va menține încă foarte multă vreme, deoarece, s-ar părea că noi nu avem personalități îndrăznețe, deștepte în Basarabia. Să se înțeleagă măcar de cineva dintre noi, că are un simț patriotic, decît interesul buzunarului său.Așa, precumo au majoritatea liderilor țărilor
africane... Nouă nu ne rămîne decît să sperăm la ivirea unui geniu al națiunii noastre.Doresc ca el să apară fulgerător, neconvertit, neasociat la interesele "fratelui mai mare", al KGBului, și să servească aserțiunilor și intereselor neamului. Să fie un Făt-Frumos de poveste, care, îndată ajuns la tronul țării să trăiască conștiincios că el nu aparține propriilor lui ambiții , ci el aparține neamului, istoriei. Avem nevoie acuma ca niciodată,ca în locul gozului politic ce ne-a fost impus,să vină un Napoleon Bonaparte, un Dudaev, un Danco. Vreau să știu că generația mea, în afgară de lichele,
asociați la cutra kaghebistă, este capabilă să dee și personalități notorii. Acuma, la hotarul dintre două milenii e foarte dificil să-l găsim, chiar dacă nasc și la Moldova oameni.Este interesant să observi cum, în zilele de azi , apare cîte un Ministru de interne, care face colb , cu unele depistări ale vreunei grupări mafiotice,se bate cu
pumnul în piept, că uite, ce a făcut, apoi... dispare de la conducere. Adică, își crează aură, ca mai apoi, să aibă un imidge, pentru ca să fie 'catapultat' într-un foroliu cu pondere. Jocul respectiv este cunoscut și poate să-l ghicească nu numai un profesiopnal, ci chiar oamenii de rînd. Oare de ce de la 1989 încoace nici un ministru, nici un om de rang înalt, nici o grupare mafiotică nu a fost depuistată și pusă la respectul legii? Răspunsul îl pot da doar organele speciale ale regimului de eri și de azi. Iar nouă nu ne rămîne, decît să sperăm că vom avea în mileniul trei un... Napoleon.Un Napoleon, care ar întruni ca personalitate concepția națională, economică și idiologică, ce ne-ar prezenta în lume o națiune independentă cu adevărat, care cît de cît se respectă. Să nu ne reprezinte ca o colonie rusească , ca pe niște oameni fără de creer și mîndrie națională. Să nu mai purtăm rușinea robilor, în țara unde nu este conducere, justiția și toată puterea este coruptă, convertită la interesele de clan; cu două stătulețe marionete, construite din mila și comanda "fratelui mai mare", cu o criminalitate asemănătoare celei siciliene, dacă nu și mai anapoda. Într-o republică-vasală, fără de un viitor pentru copiii noștri. Da, suntem în așteptarea unui Napoleon autohton, dornic, să exprime voința poporului,de a întreprinde fapte concrete întru debarasarea Basarabiei de rușinea colonialistă sub al cărui căcîi de aflăm la porțile Europei. Chiar dacă-i o utopie să crezi că apariția unui eventual vîrf de aisberg va fi capabil să sfarme însuși temelia aisbergului, clădit de două secole și mai bine cu o bunăștiință al invadatorilor externi cum nu s-au clădit nici piramidele egiptene. Basarabia, în decusuilâ multor ani, poporul ei de pe această palmă de pămînt, în decursul veacurilor a avut și mai are foarte mulți procurori pe capul ei. Cred că a venit vremea ca să aibă și avocați, întru apărarea ei de acei monștri care au pîngărit-o ca pe o domnișoară lipsită de prihană.Să fim conștiincioși cu ce dorim să plecăm din acest mileniu în celălalt, care, cu certitudine v-a fi altul, cu alți oameni.Să trecem în mileniul viitor nu cu rușinea de-a te afla lîngă conacurile din Valea Morii știind cu siguranță că acolo locuiesc hoții, tîlharii, prostituatele politice, convertite pînă în măduva oaselor la serviciile tenebre care-i favorizează.N-am fost nicicînd condamnat, deținut politic, nu doresc concret de arăta pe cineva cu degetul. Sunt un simplu cetățean, cu dreptul la opinie, conștiincios de faptul că din urma noastră, pe arena vieții sociale vin copii, urmașii noștri. Doresc ca să le lăsăm cît mai puține gunoaie în casă,să pășim altfel,onești, mai realiști, mai curtați în mileniul trei; să avem măcar o sută de chilometri de cale fierată, standart european, ce ne-ar lega cu patria strămoșească. Să ne conectăm cît de cît la sursele energetice ale României și să ne izbăvim măcar pe jumătate de agenții serviciilor secrete rusești, de fapt, care nu vor
renunța niciodată la ideia lor revanșardă de a reveni sau cel puțin a ne menține pe veșnicie în stricta lor sferă de influiență. Doresc , dacă Dumnezeu ne v-a bucura cu norocul de a avea în viitorul apropiat o personalitate care să ee inițiativa istoriei neamului în mâinile lui, să fie un om energic, mîndru că s-a născut român pe această palmă de pămînt cu istorie milenară; conștient că această istorie trebuie scoasă la lumină, după ce barbarii ne-au pîngărit-o cu atîta zel de reavoință.Or, structurile secrete sunt tot mai mult absorbite de structurile criminale ce se consolidează, de tip
mafiotic, iar acele persoane care nu pot fi convertite, sunt pur și simplu ținta exterminărilor de aceeași lume interlopă. Sper că în viitorul apropiat oamenii vor înțelege multe și vor avea curajul să se pocăiască, doar se schimbă lumea, politica și mentalitatea.Să ne conducem de Sfînta Scriptură, care la capitolul 9, vers.3 al Ecleziastului se spune: " Este un rău în tot ce se face sub soare: anume că aceiași soartă au toți. De aceea și este atîta nebunie în inima fiilor oamenilor, tot timpul cît trăiesc. Și după aceea? Se duc la cei morți." Acsete sfinte ar trebui să le cunoască toți, căci la dispariția noastră începe judecata cea mare, pe care o fac urmașii, pe care va face-o bunul Dumnezeu. Abia după ce omul pleacă de pe pămînt, se cunoaște cu adevărat cine a fost și ce umbră a lăsat el în viață. Și după el nu rămîne decît o piatră de mormînt ( dacă are cine i-o pune), pe care are opi o năpădesc ploile, vînturile, și aducerile aminte, ori o cruce de lemn, putredă și părăsită, peste care din vreme-n vreme, se urinează cîte-un câîne hoinar. Și dacă mai sunt dintre acei, care cred că se poate de trăit o viață în plăcerile minciunii și falsului, ocrotiți de unele servici speciale ale statului, mai devreme sau mai tîrziu totuna urmează descoperirea tuturor nedreptăților,în judecata generațiilor.Dar atunci s-ar putea sa păcatele lor să le plătească, ferit-a sfîntul,nepoții. Sunt mîndru că în locul generației noastre vine alta mai energică, mai realistă, mai optimistă.Deci, nouă ne-a rămas doar să ne pocăim într-un oarecare fel, pentru a lăsa mai multă lumină și căldură în urmă. чi s-ar putea ca ora pocăinței să fie deja trecută de miezul nopții. Cineva încă ne mai aude, ne mai dorește să ne-asculte păsul. Involuntar, deschid geamurile casei noastre și vă chem, oameni. Opriți jazzul deșertăciunilor lumești și identificați ora regăsirii de sine, ora împăcării și pocăinței. Astfel nu se poate, oameni, pe care vă iubesc. Doar suntem nevoiți să murim destoinic, mîndri,.. tot oameni!iale oamenii ei, leger își promovează politica de neocolonialism în Basarabia.Mai întîi, cu directul concurs al KGBului , cozilor de topor de felul lui Maracuța, Caraman, Iacovlev, și & au scindat Republica în două state banane: Transnistria și Găgăuzia, iar acuma nimicesc premeditat a tot ce este național și de istorie. Se găsesc peste noapte pseudosavanți, care publică monografii cu argumentări de defăimarea istoriei băștinașilor. Chiar și patriarhul literaturii noastre, avînd să plătească polițe ocupanților ruși, acest simbol al conștiinței naționalede eri, azi, arareori se lansează în mass media cu articole, ce ponegeresc aspirațiile românilor basarabeni . Domnia sa ,neluînd nici o atitudine față de atrocitățile rusești din Moldova în perioada ocupației lor, despre invazia căzăcimii ruse în Transnistria,politica lor expansionistă asupra republicii noastre, trîmbițează mereu în publicistica sa,încercînd a ne convinge: ce nu s-ar întîmpla, dar tot mai bine cu rușii o să ne fie! Azi, la noi toate persoanele aflate pe valul Puterii plătește, la părerea mea,tribut serviciilor speciale ale Rusiei. Or, cum se poate de înțeles că fiecare campanie electorală este finanțată de-acolo,iar apoi, venind la conducere,liderii noștri manifestă o totală incapabilitate de a scoate acest popor atît de chinuit din impas? Cum se lămurește faptul că odată cu trecerea zilelor cădem în prăpastia dependenței față de Rusia, mai ales din punct de vedere economic? Conducerea de azi, la noi nu se observă. Nu se vede ca vreun politician, să facă o propunere concretă,să-l auzim ( cu exepția promisiunilor din campaniile electorale) cum vrea să facă ceva, să muncească.Ajungi fără să vrei la convingerea că marea politică în regiunea noastră, la poalele Balcanilor,pe care chipurile ar trebui s-o facem noi, este totalmente dirijată și controlată de Mocova. Conducerea de vîrf este impotentă totalmente. Suntem specialiști în faptul de a zîmbi elegant și frumos la televizor. Au fost cazuri cînd liderii noștri au demonstrat și orgolii, mînie pe oponență, pînă ei înșiși au nimerit în...opoziție. Dar așa a dorir "fratele mai mare": Dacă tu ai condus țara oleacă, mai lasă să conducă și alt fanariot. Apropo, tradiția fanarioților la noi continuă și atîta timp cît nu va apărea o personalitate cu adevărat patriotică , la noi,ceia ce au fondat turcii, cu foarte multe succese vor continuao rușii. Poate de-atîta conducerea de vîrf de la noi se eschivează de la orice inițiativă de a promova pe arena politică internațională, față de vecinul nostru Ukraina, problema retrocedării teritoriilor ocupate de ei, cu ajutorul fraților lor de sînge al Bucovinei de Nord și eșirii la Marea Neagră. De ce adică Republica Moldova de azi n-ar cere retrocedarea sudului și nordului Basarabiei? Nu sunt ele oare teritorii ale Moldovei istorice? Poate că la momentul istoriei de azi retrocedarea lor, cînd Ukraina este o putere atomică în regiune, lucrul caatare constituie un plan ireal. Dar, la părerea mea, lucrul acesta, necesită de perspectiva negocierilor, ar fi bine ca problema să existe la convorbirile frecvente dintre cele două state.Liderii noștri nu sunt preocupați de lucruri sfinte.Pare-se că ei au ca totdeauna misiunea de a supraveghea, a compromite și a deturna vreun talent național care, eventual apare, vreo mișcare progresistă, care
poate veni în contradicție cu interesele oligarhiei financiare, deja autohtone. Pentru a abate spiritele, conducerea de la noi mai emite și niște legi, care, în esență ele nu lucrează. Mă refer la cadrul legilor cu privire la reabilitarea victimilor regimului totalitar. Este o mare tristețe să urmărești cum bieții oameni, după jumătate de secol sunt batjocoriți, atunci, cînd încearcă a-și cere casa părinților ,ce le-a fost răpită cîndva în mod barbar de către ocupația rusească. Mai mult ca atît, în aceste misiuni sunt atrași acuma fii și fiicele ale acelora care au servit cu pietate sercviciilor speciale ale Rusiei ( considerată deja intelectualitate de gradul doi), plăsmuite în anii 40-80 de imperiul sovietic.Aceste progenituri, pășesc spre un nou salt calitativ al istoriei. Deja obțin studii peste hotare,unii dintre ei s-au făcut cu cetățenie și pașaport român.Pentru orice eventualitate. La convingerea mea, KGBul a rămas acelaș, fiindcă nomenclatura
comunistă,de orientare, în exclusivitate rusă, este la conducere.чi se va menține încă foarte multă vreme, deoarece, s-ar părea că noi nu avem personalități îndrăznețe, deștepte în Basarabia. Să se înțeleagă măcar de cineva dintre noi, că are un simț patriotic, decît interesul buzunarului său.Așa, precumo au majoritatea liderilor țărilor africane... Nouă nu ne rămîne decît să sperăm la ivirea unui geniu al națiunii noastre.Doresc ca el să apară fulgerător, neconvertit, neasociat la interesele "fratelui mai mare", al KGBului, și să servească aserțiunilor și intereselor neamului. Să fie un Făt-Frumos de poveste, care, îndată ajuns la tronul țării să trăiască conștiincios că el nu aparține propriilor lui ambiții , ci el aparține neamului, istoriei. Avem nevoie acuma ca niciodată,ca în locul gozului politic ce ne-a fost impus,să vină un Napoleon Bonaparte, un Dudaev, un Danco. Vreau să știu că generația mea, în afgară de lichele,
asociați la cutra kaghebistă, este capabilă să dee și personalități notorii. Acuma, la hotarul dintre două milenii e foarte dificil să-l găsim, chiar dacă nasc și la Moldova oameni.Este interesant să observi cum, în zilele de azi , apare cîte un Ministru de interne, care face colb , cu unele depistări ale vreunei grupări mafiotice,se bate cu pumnul în piept, că uite, ce a făcut, apoi... dispare de la conducere. Adică, își crează aură, ca mai apoi, să aibă un imidge, pentru ca să fie 'catapultat' într-un foroliu cu pondere. Jocul respectiv este cunoscut și poate să-l ghicească nu numai un profesiopnal, ci chiar oamenii de rînd. Oare de ce de la 1989 încoace nici un ministru, nici un om de rang înalt, nici o grupare mafiotică nu a fost depuistată și
pusă la respectul legii? Ră spunsul îl pot da doar organele speciale ale regimului de eri și de azi. Iar nouă nu ne rămîne, decît să sperăm că vom avea în mileniul trei un... Napoleon.Un Napoleon, care ar întruni ca personalitate concepția națională, economică și idiologică, ce ne-ar prezenta în lume o națiune independentă cu adevărat, care cît de cît se respectă. Să nu ne reprezinte ca o colonie rusească , ca pe niște oameni fără de creer și mîndrie națională. Să nu mai purtăm rușinea robilor, în țara unde nu este conducere, justiția și toată puterea este coruptă, convertită la interesele de clan; cu două stătulețe marionete, construite din mila și comanda "fratelui mai mare", cu o criminalitate asemănătoare celei siciliene, dacă nu și mai anapoda. Într-o republică-vasală, fără de un viitor pentru copiii noștri. Da, suntem în așteptarea unui Napoleon autohton, dornic, să exprime voința poporului,de a întreprinde fapte concrete întru debarasarea Basarabiei de rușinea colonialistă sub al cărui căcîi de aflăm la porțile Europei. Chiar dacă-i o utopie să crezi că apariția unui eventual vîrf de aisberg va fi capabil să sfarme însuși temelia aisbergului, clădit de două secole și mai bine cu o bunăștiință al invadatorilor externi cum nu s-au clădit nici piramidele egiptene. Basarabia, în decusuilâ multor ani, poporul ei de pe această palmă de pămînt, în decursul veacurilor a avut și mai are foarte mulți procurori pe capul ei. Cred că a venit vremea ca să aibă și avocați, întru apărarea ei de acei monștri care au pîngărit-o ca pe o domnișoară lipsită de prihană.Să fim conștiincioși cu ce dorim să plecăm din acest mileniu în celălalt, care, cu certitudine v-a fi altul, cu alți oameni.Să trecem în mileniul viitor nu cu rușinea de-a te afla lîngă conacurile din Valea Morii știind cu siguranță că acolo locuiesc hoții, tîlharii, prostituatele politice, convertite pînă în măduva oaselor la serviciile tenebre care-i favorizează.N-am fost nicicînd condamnat, deținut politic, nu doresc concret de arăta pe cineva cu degetul. Sunt un simplu cetățean, cu dreptul la opinie, conștiincios de faptul că din urma noastră, pe arena vieții sociale vin copii, urmașii noștri. Doresc ca să le lăsăm cît mai puține gunoaie în casă,să pășim altfel,onești, mai realiști, mai curtați în mileniul trei; să avem măcar o sută de chilometri de cale fierată, standart european, ce ne-ar lega cu patria strămoșească. Să ne conectăm cît de cît la sursele energetice ale României și să ne izbăvim măcar pe jumătate de agenții serviciilor secrete rusești, de fapt, care nu vor
renunța niciodată la ideia lor revanșardă de a reveni sau cel puțin a ne menține pe veșnicie în stricta lor sferă de influiență. Doresc , dacă Dumnezeu ne v-a bucura cu norocul de a avea în viitorul apropiat o personalitate care să ee inițiativa istoriei neamului în mâinile lui, să fie un om energic, mîndru că s-a născut român pe această palmă de pămînt cu istorie milenară; conștient că această istorie trebuie scoasă la lumină, după ce barbarii ne-au pîngărit-o cu atîta zel de reavoință.Or, structurile secrete sunt tot mai mult absorbite de structurile criminale ce se consolidează, de tip
mafiotic, iar acele persoane care nu pot fi convertite, sunt pur și simplu ținta exterminărilor de aceeași lume interlopă. Sper că în viitorul apropiat oamenii vor înțelege multe și vor avea curajul să se pocăiască, doar se schimbă lumea, politica și
mentalitatea.Să ne conducem de Sfînta Scriptură, care la capitolul 9, vers.3 al Ecleziastului se spune: " Este un rău în tot ce se face sub soare: anume că aceiași soartă au toți. De aceea și este atîta nebunie în inima fiilor oamenilor, tot timpul cît trăiesc. чi după aceea? Se duc la cei morți." Acsete sfinte ar trebui să le cunoască toți, căci la dispariția noastră începe judecata cea mare, pe care o fac urmașii, pe care va
face-o bunul Dumnezeu. Abia după ce omul pleacă de pe pămînt, se cunoaște cu adevărat cine a fost și ce umbră a lăsat el în viață. Și după el nu rămîne decît o piatră de mormînt ( dacă are cine i-o pune), pe care are opi o năpădesc ploile, vînturile, și aducerile aminte, ori o cruce de lemn, putredă și părăsită, peste care din vreme-n vreme, se urinează cîte-un câîne hoinar. чi dacă mai sunt dintre acei, care cred că se poate de trăit o viață în plăcerile minciunii și falsului, ocrotiți de unele servici speciale ale statului, mai devreme sau mai tîrziu totuna urmează descoperirea tuturor nedreptăților,în judecata generațiilor.Dar atunci s-ar putea sa păcatele lor să le plătească, ferit-a sfîntul,nepoții. Sunt mîndru că în locul generației noastre vine alta mai energică, mai realistă, mai optimistă.Deci, nouă ne-a rămas doar să ne pocăim într-un oarecare fel, pentru a lăsa mai multă lumină și căldură în urmă. чi s-ar putea ca ora pocăinței să fie deja trecută de miezul nopții. Cineva încă ne mai aude, ne mai dorește să ne-asculte păsul. Involuntar, deschid geamurile casei noastre și vă chem, oameni. Opriți jazzul deșertăciunilor lumești și identificați ora regăsirii de sine, ora împăcării și pocăinței. Astfel nu se poate, oameni, pe care vă iubesc. Doar suntem nevoiți să murim destoinic, mîndri,.. tot oameni!



Patrea 2.
BASARABIA – CARTE DE JOC ÎN MÎINILE
PATRIOÞILOR ȘI PSEUDOPATRIOÞILOR

După zece ani de peregrinări ale românilor basarabeni prin labirinturile întortocheate ale democrației, și independenței statale, iată-ne la revenirea fulminantă a locului, unde , precum a zis marele Sadoveanu, nu s-a întîmplat nimic.Adică, la putere au revenit , în mod spectaculos comuniștii!Aspirațiile românilor basarabeni de a se reîntregi cu țara, se amînă pentru o vreme nedeterminată și neclară.În acești ani, de la 1989 am observat, fără nici o excepție, cum patrioții în persoanele poeților, scriitorilor,politicienilor veniți din nomenclatura veche—aviditatea după avere!Putem concluziona că, după acele porniri răzlețe, majoritatea dintre cei care au venit prin Parlamente, s-au avîntat cu toată lăcomia la acaparare.Ori ei personal, ori prin intermediul cumătrilor, rudelor. Au făcut-o cu abilitate mai ales acei care au reușit să monopolizeze patriotismul! Adică, icoanele bojicele noastre naționale alde Grigore Vieru, Ion Hadîrcă,Valeriu Matei și alții, devenind pe valul revoluționar al maselor la vîrful puterii, evident au început să aibă grijă în primul și în primul rînd de buzunarele și prosperarea lor personală.S-au implicat în diferite afaceri, despre care presa noastră a scris în repetate rînduri. Grigore Vieru, ca un bărbat tipic de la nordul Moldovei, a acceptat mai întîi să fie deputat la Moscova, apoi deputat la Chișinău, academic la Chișinău și București, prieten cu Snegur, apoi cu Lucinschi… Fiul lui din medic a devenit businessman,obținînd prin numele lui taică-său credite de la Președintele țării,deschizînd magazine și oficii chiar în centrul capitalei…Acțiunile acestor patrioți în ghilimele, prin nimica nu se deosebeau prin acapararea lor de același Voronin ( actualul președinte) ale lui Snegur, Sangheli,Moțpan…Ei continuau, doar arareori cu cîte-o poezie patriotică pe care, din cauza sărăciei nimeni nu o mai citea,dar ei mașinal mai mătăhăiau cu manipulările lor din cadelnița națiunii, totodată, tăcuți și șmecheri, rușinoși uneori vîrau binișor mîna în buzunarul poporului… Astfel, dacă ei ar fi supuși unei anchete serioase, nu s-ar deosebi prin nimica nici de gășculițele afiliate la un partid creat de securitate, nici de clanurile administrate din umbră de către… “hoții în lege”.E un adevăr pe care ne facem cu toții a nu-l observa, astfel, societatea devenind în ansamblu o filă falsă a istoriei noastre contemporane. Aceștea ne sunt patrioții și pseudopatrioții, care se vor și nu se doresc.Mi se crează uneori impresia că majoritatea intelectualilor de la noi stau tupilați în tufișuri și, de cum apare situația, sar, vociferează slogane, urlă cu tricolorul în mînă, dacă e nevoie de a obține favoruri dinăuntru sau de peste Prut sau ridică steagul cu secerea și ciocanul, dacă există posibilitatea de-a se pricopsi cu un ciolan două de la Moscova.Iar cînd au obținut ceea ce le trebuie și sunt sătui, ei devin cuminți și povățuitori ca bătrînii față de nepoțeii naivi. Priviți unde au aterizat , pe fotoliile căror firme și organizații, unde se plătesc salarii neimpozitate, secrete ei și odraslele lor –patriotarzii de eri și de azi.Iar dacă e nevoie să se îndreptățească cu mii de argumente ei au la îndemînă nu zidurile pușcăriilor, ci fotoliile, microfoanele, ecranele și ziarele.Cinismul și falsul a luat o asemenea amploare, încît nu sunt convins dacă o v-a putea cuprinde vreodată toată întunecimea cronicilor barbare ale neamului.Și este cel mai straniu lucru că ei sunt convinși de faptul, că adevărul îl intuiesc numai ei și nu-l pricepe nimeni.Doamne, Doamne oare de ce avem parte să trăim un timp atăt de neghiob! De la 1989 nu avem personalități nici în politică nici în cabinetul salvării naționale. Analizați politica lui Mirecea Snegur, a lui Petru Lucinschi și,priviți nițel în jur, la țările care se află în aceiași perioadă de trecere și veți înțelege multe.Sărmanii de ei.Proștii de ei! Istoria le-a oferit o șansă atît de mare să se manifeste, dar ei… Dacă despre Mirecea Snegur se v-a aminti că a fost ( bun rău!) primul Președinte, apoi despre Petru Lucinschi, ce se v-a spune peste un an doi? A fost un zîmbăreț, un intrigant și nu și-a lăsat o amprentă cît de cît pe fila istoriei neamului. Iar el a avut atîțea “admiratori” cît din stînga cît și din dreapta. Cu cît lirism și cît patos a fost omagiat el în repetate recepții și întîlniri de către bojica noastră națională, Grigore Vieru!Oare acele favoruri care le-a obținut el și feciorii lui, ar fi trebuit să-l determine să meargă la un asemenea compromis?! Dacă acesta se numește patriot, înseamnă că nu înțeleg nimica!
Numai din cauza hapsîniei și interesului fiecăruia în parte, egoist, în clipa crucială de la 1991, din luna august, cînd în Piața Marii Adunări Naționale se putea, intelectualitatea de vîrf aflată la curma țării, cu pîinea și cuțitul în mînă nu a votat reîntregirea țării. A fost o vreme ale Timpurilor mari și a oamenilor mic!Jocul Moscovei îi contaminase demult, pînă la 1989.O parte din intelectuali au fost convertiți de serviciile specieale ale KGB-ului, dar cea mai mare parte, care nici în ruptul capului nu au colaborat cu odioasa organizeție ghestapovistă, s-a dat pradă ademenirii și momelii acaparării avutului personal…M-am convins încă odată că “profesia” a doua a moldovenilor este să fii prost!Această categorie de inși s-a aflat în preț totdeauna, mai ales de la 1990 încoace.În asemenea situație, îți vine să te arunci de la etaj sau să te spînzuri, că totuna nu poți să le dovedești neghiobilor că ei au o țară,un popor, o istorie, care nicidecum nu ar trebui să o trădezi de dragul acaparării și bunăstării personale…Și aceste gafe, intelectualitatea noastră le face cu convingerea că are dreptate, cu îndîrjire, neacceptînd mai pe nimeni să le dea sfaturi.Securiștii sovietici V.Matei,M.Ghimpu,I.Hadîrcă,Gh.Mazilu, V.Senic, liderii și liderașii partidelor de eri și de azi; consilierul lor… Grig Vieru, și alții… și toată tîrla kagebistă de calibru mic, din fața lor de intelectuali, au deprins și mai continuă să tragă foloase personale, gîndindu-se la cît mai puțin …”bunul lor popor”. Desigur acest adevăr îi supără și, principala lor datorie acuma este de a nu recunoaște nimica. Dar parcă ați întîlnit vreodată vreun apostol de-acest fel ca să recunoască deschis că a fost colaboratorul KGBului sovietic (rus),care a contribuit masiv la rusificarea și îndobitocirea pentru mulți mulți ani înainte al basarabenilor.Și eu acuma nu văd nici o lumină în fundul tuneluluii, prin care cineva dintre intelectualii autohtoni antrenați în politica de azi, de a manifesta patriotism în adevăratul sens al cuvîntului.Eu , spre marea mea dezamăgire constat că nu am Patrie, ea în Basarabia nu-mi aparține.Ea, Patria mea, e în ocupație spirituală, politică, gerografică de către străini și ei dictează totul, intimidîndu-mă, înjosindu-mă, cu ajutorul cozilor de topor, care demult demult au ajuns să stea într-onați la capul Puterii. Poporul romîn din Basarabia, cred eu că deja nu mai este capabil, ca să pună la bătaie o așchie de generație,pentru a face o sanitarie a patriotismului, istoriei lor milenare, ca să nu mai admită falsul în conștiința generațiilor care vin și vor veni după noi. Și teamă-mii că acest lucru este anihilat la părinții și copiii celora ce astăzi se rînduiesc la putere, monopolizînd de facto și de iure…patriotismul. Și totul se face pe spatele bietei Basarabii, care este o carte de joc pentru acești pseudopatrioți naționali. Mai ales cînd merge vorba să-și amelioreze cumva traiul spre bine. Iar banii, bogățiile, precum am spus sunt demult demult în mîna cotropitorilor și progeniturilor lor ce au obținut deja și masa și scaunul și pîinea și cuțitul și glia și cetățenia…





ABATORUL

(I se dedică lui Vasile A. Þapoc)

A fost o scânteie
Din rugul durerii
Ce-a vrut să lumine
Oglinda tăcerii...

Vara a fost secetoasă și el n-a izbutit să adune nutreț. A stat mult la îndoială, dar, cum veni toamna, luă vaca de funie și porni la iarmaroc cu ea.
Era o zi cu soare. Drumul care urma să-l facă șerpuia printr-o vale, trecea prin mijlocul lanurilor de tutun, ce se întindeau până hăt sub costișa împădurită. Valea cândva fusese pășune, apoi arată și în locul aromei de ierburi se simțea un miros greoi, amar, încât chiar buruianul înalt, care creștea pe margine, oamenii se fereau să-l
cosească.
Joiana călca încet înaintea stăpănului, copitele uscate sunau ușurel pe pietrișul drumului, lăsând în urma punctișoare argintii, iar de asupra coarnelor uscate se zbânțuia un fluture.
-- Hai, Joiană, hai! îngâna din când în când Tudose Roman, strângând subsuoară capătul funiei de câlți, cu împletitura grosolană.
Uneori dobitocul se oprea, îl măsura cu niște ochi mari și senini,apoi, fluturând din cap, ca să sperie fluturele, începea să pască iarba mustoasă, ascunsă, unde și unde, printre tufele de tutun de la marginea drumului.
-- Ce-i, Joiană? o întreba Tudose, ca și cum n-ar fi avut ce face altceva, mătăhăind mâneca goală a vestonului. Iaca vreme ce-am mai ajuns...Oamenii, de când sunt, au grijile lor, Joiană... Cu ale voastre împreună...
Soarele se ridica peste vale, rărind ceața ușurică și subțire. Fluturașul se abătea o habă printre rândurile florilor prăfuite de tutun, apoi, așezându-se pe un corn al Joienei, zvâcnea obosit cu aripile.
-- Nu-s vrednic, se jeluia Tudose dobitocului. Să fi avut sănătate, putere...
Vântul hăulea dinspre codri, aducând printre tufele cu frunzele uscate de tutun mirosna toamnei și un țiuit răzleț de pasăre care-i trezea lumea din adâncul amintirilor. Ca tot omul avusese, și el parte de o viață, de un destin. O caldă înfiorare îi învăluia ființa într-o ușoară maramă de tristețe, dar și de mângâiere pentru ziua ce o trăia și pentru cea care o trăise.
Înțelept a fost cel care a zis că omul trăiește o viață pentru că o poate trăi în fiece zi. Trăise și el o zi dintr-acestea. Încurcată. Ghinionistă. Dă. Nimerise pe drumul acela, încleștând dinții și râzând de nenorocul său, căci cine s-ar simți bucuros, ajungând să-și piardă brațul și să-și primejduiască viața prin șovăieli și tărăgăneli? Nimeni. El, însă, a pățit-o.
Nu purta pică vieții, deși necazurile ei l-au pus la încercare chiar de mic, când rămăsese orfan. Vremea a fost cînd mai crudă, cînd mai îndurătoare -- mă rog, ca vremea... A avut parte de multe și a trecut prin multe. Amărăciunea i-a tot dat târcoale, s-a ținut scai de dânsul.
Obosise să-și tot caute dreptate. La drept vorbind, demult pierduse orientarea și încrederea că ea, dreptatea izbăvitoare, are o cale, fie și anevoioasă, ce duce spre niște porți, la care bătînd nu veți fi bătuți, ci ai putea obține un permis în Împărăția Adevărului. Îl îngrozea gândul că a îmbătrânit și singura bucurie ce mai dăinuia în sufletul lui era că trăiește, adică are grija dobitocului, pe care azi... trebuie să-l vândă. Ori poate se înșală?Tudose Roman chibzui un răstimp, urmărind zborul fluturelui, ascultă a mirare tusea sufocantă ce o pălise de la o vreme pe Joiana și își făcu socotelile lui. Leaca de parale ce le va căpăta azi la iarmaroc, n-o să-i strice. O să-și poarte în voie de grijile bătrâneței. Dar poate că n-a îmbătrânit? Ce fel de moșneag este el? Ia, a slăbit cole oleacă de puteri -- ei, și dacă? Bătrânii arată cu totul altfel. Au neveste, copii, nepoți, pensie, pe când dânsul n-are nimica. A trăit o viață de om singuratic și n-a fost vrednic să-și adune de un comând cât de cât. Vina o poartă chiar el și nu-și poate ierta. Cu toate acestea...
Amintirile îl împresoară din nou. Un amar la locul unei bucurii, bucuria se schimbă cu o îngrijorare, ca niște adevărate valuri ale unei mări în zbucium, care tot dau năvală peste dânsul și nu-l cruță. Acum, când s-a hotărât să vândă vaca (unica lui bogăție),
acum cearcă să te descurci, să te îndreptățești, să te dumirești dacă asta ți-e drumul hărăzit de soartă.
Þine bine minte flăcările vrăjmașe, împleticite cu nori uriași de fum de asupra dughenelor ovreești ale târgului de peste dealul satului. Pe șoseaua de la margine goneau căruțe încărcate cu bulendre, iar oamenii, sprijinind buclucurile agonisite să nu cadă din loitrare, căutau îmspăimântați spre cer, unde prinseră a roi avioane, deschizând foc fulgerător din mitraliere. Caii se zmunciră în largul câmpiei, răsturnând căruțele, risipind alandala încărcăturile. Salvându-se de gloanțe, oamenii fugeau prin hățișuri, prin hindichiuri, de unde, peste câteva clipe, exploziile și țipetele sinistre răzbucneau amestecate cu sânge. Mâini neputincioase, ridicate spre cer, cadavre înțepenite. Atacurile se produceau pe neprins de veste și destul de des, încât sătenii nici nu izbuteau să vină răniților în ajutor.
Trupele înaintau tot mai adânc. Armatele lăsară satul în mare învălmășeală. Retrăgându-se, soldații, cu torțe în mână, aprindeau grânele, fănațurile din coclauri; vântul stingher potolea focul, acoperind valea râului din preajmă cu fum. La crama lui Trifan s-au desfundat stoienele și vinul curgea pe râpa satului, colorând în roșu malurile hleioase . Un soldat grămădise, la nimereală, vitele, și, fără zăbavă, le-a "cosit" cu arma, apoi a turnat ceva negru și puturos în două fântâni din apropiere, și, urmărindu-l cum urcă la volanul mașinii, oamenii auziră o asurzitoare bubuitură care aruncă în aer podețul ce lega așezarea cu șoseaua dinspre orășel.
Îngroziți, cu privirile pline de spaimă, țintuite spre cerul unde stăruia mugetul avioanelor, oamenii, pe furiș, cercau să dăvăsească ceva rezerve de pâine pentru zile negre. Soldații, încrâncenați și mândri de sine, executau ordinele mai marilor. Pe urmă, hăt, avea Tudose să afle că ceea ce văzuse el se chema "tactica pământurilor
pârjolite".
A doua zi, spre seară, începu să plouă. Canonadele se mai potoliseră, dar se tulburase vremea. Iar când drumul satului se desfundase de-a binelea, începu să curgă un torent de ostași în mantale lungi și capele țuguiate. Ici-colo se zărea câte o țeavă de tun, tras de cai. Apărea și câte un faeton. După toate semnele, în el se afla vreun "major", deoarece grosul coloanei se oprea și prezenta onorul. Când "majorul" se îndepărta, soldații reveneau la ale lor. Cineva îngîna câte un cântec de dor, altcineva, căruia i se desfășurase molitiera prin glob, înjura de mama focului.
Spre seară au făcut popas. Capele țuguiate, pline de trufie, mișunau prin coșterețe, poiețele, șoproane, găbjind, mai ales, găinile, pe care, înainte de a le pune cu capul pe trunchi, le căutau numaidecât de ouă. Un caporal smolit, slăbănog, netezindu-și murgul șarg pe frunte, i se destăinuia în auzul tuturor:
-- Șoimulețule! Pășim din victorie-n victorie! Degrabă ajungem la Moscova, la Stalini!
Murgul întindea gâtul lung după frunzele din salcâmul ce creștea în hățișul gardului și atunci călărașul, nemulțumit, întrebă de-o nevăstuică ce zăbovea pe prispa casei:
-- Þațo, mai e pân-la Moscova?
Nevasta nu-i răspunse, ci numai se oțărî la el. Caporalul zâmbi larg și o iscodi înadins:
-- Bolșevico, lapte speriat cu bățul ai?
Femeia a strâns nedumerită din umeri.
-- Aha, pentru bolșevici ai avut, iar pentru soldații Patriei-mume n-ai?! glumi el, văzând cum roșește biata femeie până în vârful urechilor.
Tudose trăia atunci la bunel. Era toiul secerișului și, cum numai încetini ploaia, ieșiră în câmp. Legară, cu bunelul împreună, snopii și cercau să-i scârtuiască, când de coliba de pe țarina lor se apropiară câțiva călăreți ce escortau o brișcă trasă de doi cai negri, plini de spume. Ordonanța, un militar cu favoriți roșcați și ochi de zmeu, sări iute de pe scara trăsurii, deschise portița -- să iasă șeful – și porni să aștearnă drumul, pe unde acesta trebuia să pășească, cu frunze mari de brusturi, ca ofițerul să nu-și întineze ciubotele lustruite. Ofițerul, un tânăr cu nas coroiat și puternic la rădăcină, privi cu nepăsare la glujile de snopi, apoi descheindu-și nasturii de la haină, îl lovi ușurel pe Tudose cu vârful codiriștei în burtă:
-- Mă, cotânganule, ești gata să slujești Patriei-mume ori trăiești cu neneacul, cu gândul s-o ștergi în Rusia?
Băiatul se sfii să răspundă și în locul lui vorbi bunelul, om cu ce-i în gușă și-n căpușă.
-- Noi, domnule ofițer, nu ne-am sfădit cu nimeni și tot cu nimeni n-avem nimica de-mpărțit. Trăim cum dă Domnul, cu ce ne dăruie pământul.
-- Patria-mumă, bravii ei ostași au nevoie de pâine, continuă ofițerul, ostoindu-și ordonanța printr-un gest scurt. Și responsabil pentru faptul cum vor fi hrăniți feciorii Patriei sunt eu, locotenentul Stângă. Și cei care vor să mă ajute.
Și a lucrat împreună cu bunelul în câmp. Aveau doi juncani, un plug, seceri și îmblăcie. Își făcuseră un bordei și nu prea dădeau prin sat. Când terminau de strâns roada, ca la comandă apărea brișca, urmată de o căruță trainică. Ofițerul, în propria persoană număra sacii cu grâu, dădea ordin să fie încărcați în trăsuri. Zece saci ordona să fie puși într-o parte, pentru familia bunelului și pentru "plugarii" armatei, apoi declara trufaș:
-- E pâinea șoimilor ce din victorie-n victorie luptă ca leii tocmai la cotul Donului!
-- Am tocat toți bolșevicii! clămpănea ordonanța din dosul umerilor locotenentului.
Iarna, ca să le fie zilele pline și cugetul împăcat se aciuau la mănăstirea din apropiere. Ascultau cu evlavie rugăciunile părintelui Vasile, un preot costeliv, cu cearcăne sub ochi și obrajii brăzdați de urmele unei boli grele, dar care știa să strecoare în vocea-i
predicătoare și câte-o zdreanță de adevăr:
-- Iartă, Doamne, păcatele celora care mor de frig și gloanțe în câmpiile geroase ale Rusiei...
* * *
-- Hai, Joiană, hai! o îndemnă Tudose.
Vaca, zmulgându-se din păscut fără tragere de inimă, porni la drum. Fluturele își reluă și el zborul, săgetând aerul de deasupra capului vitei, de parcă acesta ar fi fost vârful unei făclii.
Tinerețea lui, sireaca... Undeva, în depărtarea înăbușită a dealurilor, răsuna canonada, adunându-se într-un vuiet prelung, de parcă ar fi plâns pământul. Apoi să făcea liniște. Locotenentul superior Stângă se fălea cu cele câteva ordine de la piept și nici nu-i păsa de canonadă.Dinspre Malul Galben, sub o plapomă greoaie de pâclă, porni să curgă torent de armate, ce băteau în retragere. Un soldat, răzmuiat de ploaie, înotând cu cizmele prin țârfăiala drumului, slobozi o voce plângăreață și monotonă:

"Vine trenul "Principesa"
Cu răniți de la Odesa,
Vine trenu-accelerat
Cu răniți din Stalingrad..."

Un călăreț, cu gulerul mantalei ridicat, lipindu-și mâna bandajată la piept, îndemna înfuriat gloaba roșcată ce tot dădea îndărăt, speriindu-se de stropii flioșcăielii:
-- Noa, boală, la Regat,
C-am luptat de ne-am ...! Noa!
Coloane fără capăt, cu soldați flămânzi, nedormiți și nespălați, înaintau anevoie prin sat, să ajungă la pădure. Caii se opinteau, trăgând căruțele pline cu răniți și cu muniții.
-- Ce cățea de vreme! răbufnea câte-o voce supărată.
Alături de drumul pe care se mișcau armatele, la o distanță respectabilă, prin mocirlă, cu aripile slobozite, pășeau aliniate într-un rând de invidiat, niște ciori. Tudose urmărea păsările celea negre, înotând prin glob. Păi da, cât ar părea de anapoda, visase și el să zboare în înalturi, să se deprindă măcar pentru o clipă de pământ, să se înfrățească cu înalțimea. Visase la niște aripi mari, desfăcute puternic. Cu ele ar fi asaltat cerul. Răscolit de visuri, a doua zi, meșteri zmee, lansându-le spre tăriile albastre și urmărindu-le zborul până la orizont.
Acum, când ostașii băteau în retragere, nici păsările nu puteau să zboare. Îl cuprinse neliniștea. Îl încerca o presimțire grea. Două lacrimi mari, grele și sărate îi podidiră ochii. Căpitanul Stângă, posomorât, cu cizmele pline de noroi, cu siguranța în mișcări și în voce, îl trezi din înnegurarea tristeței:
-- Patria-mumă are toată speranța în tine și cere să-ți faci datoria.
Tudose Roman se pomeni înconjurat de soldați cu baionete, se chiti și el în haină militarească și, luându-și rămas bun de la bunel, a purces spre pădure. Acolo, în doar câteva ore, avea să înțeleagă cum să țintească în inamicul care le paște urma.
În pădure au stat câteva zile. Nimeni nu îndrăznise să vină în sat. Ochii celor înrolați, setoși de tabloul unei bătălii vitejești, uitaseră parcă drumul satului. Priveau doar la bravii șoimi ce din victorie-n victorie luptară, la armele strălucitoare și la soarele
ce-și urca roata pe bolta coborâtă deasupra pădurii și care apropia clipa plecării la bătălie.
Se îngălbeneau frunzele. Ostașii mai puteau rămâne puțin timp în pădure. Unii își căutau o gazdă potrivită în sat.
-- Domnilor, se frăsuia un gradat mai tinerel, s-o luăm la trap, că ne ajunge Ivan din urmă. Dacă nu-i dăm zor, păpăm mardeală, fraților...
-- Þine-ți moaca, individule, că-ți scot inima din piept și ți-o pap eu, striga la el căpitanul Stângă. Lângă Orhei trupele de sacrificiu vor ține piept, apoi când îi vom lua pe ruși în proțap, să vedeți cum își vor pierde bolșevicii potcoavele...
Vorbele căpitanului fură înăbușite de vuietul asurzitor al avioanelor apărute în zare. Pădurea i-a ocrotit de primejdie. Înrolați în coloane, cum erau, și-au continuat drumul.
Odată cu revărsatul zorilor, Tudose, băieții de seama lui și soldații cu experiență și botez în lupte, au ajuns în lunca largă a Prutului.
* * *
-- Hai, Joiană, hai, mititico, bâigui el, când vaca se opri locului, cutremurându-se la zgomotul avionului cu reacție, care trecu sus, de asupra lor. Fluturele, înspăimântat și el, o luă la nimereală spre rândurile de tutun, ca multă vreme să nu se mai arate.
De vreo zece ani de-asupra câmpiilor mănoase din preajma satului, ce se pomenise cu un aeroport militar, se antrenau zilnic piloții... Tudose Roman locuia la marginea satului, și, de fiecare dată, când avioanele își luau zborul, i se cutremura casa. De cum venea ora prânzului, nu mai am un picuț de tihnă. Oamenii din sat se plânseră instanțelor superioare, dar toate au rămas ca mai înainte. "N-aveți decât să vă obișnuiți...", fusese răspunsul oficial, iar într-o bună zi, un colonel, supărat, le-a trântit-o pe șleau:
-- Dacă nu vă convine, luați-vă castrafusele și plecați unde-i liniște!
-- Hai, Joiană... căci dobitocul nu vroia să meargă mai departe.
Tudose îi netezi spinarea roșcată, scoase din buzunar țesala și o scărpină între coarne, la picioarele noduroase, pline de bătături pe la genunchi. Animalul slobozi în colțul gurii o șuviță lucitoare de salivă, mirosi iarba înaltă, dar nu se atinse de ea, căci o năpădi din nou setea. Flutură necăjită din cap și, când stăpânul o îndemnă, ea păși supusă alături de dânsul.
* * *
Aranjați în linie dreaptă, militarii, sub supravegherea căpitanului Stângă, s-au apucat să sape tranșee. Þărâna neagră se înșiruia printre sălciile bătrâne, aidoma unei lipitori puse pe rană. Era forfot mare. Tunarii își înstalau tunurile și chesoanele pe poziții, baionetele prinse la arme sclipeau prin stuful înalt și foșnitor, care camufla în parte tranșeele adânci. Numai caii fuseseră lăsați în voie să pască pe malul râului, cu hamurile scoase de pe ei și fără căpestre.
Căpitanul Stângă stătea în fața tranșeelor ca la paradă: în eghileți, cocardă nouă, cizme lustruite, nasturi argintii. Și-i umbla gura ca o morișcă, tot instruindu-și răcanii proaspăt mobilizați:
-- Mă, pui de lele, să ochiți în țință!.. Dușmanul va apărea, probabil, dinspre viile de pe costișă.
* * *
-- Hai, Joiană, hai!..
Răscolit de povara amintirilor, Tudose Roman se văzu ajuns în piscul dealului. Aici lanul de tutun se termina. În văgăună se zărea orășelul ca în palmă. Cercetă cu privirea zariștea după care se deslușeau ruinile fostei mănăstiri.
Cu câteva primăveri în urmă se ponorâse dealurile. Stihia a smuls din rădăcini copaci, a făcut mari stricăciuni, încât oamenii s-au văzut nevoiți să părăsească locurile. Acum era ponoară, iar drumul ce ducea spre lunca Ciulucului, unde se ridicaseră case noi, devenise pârloagă. Cândva în copilărie, împreună cu bunelul, se ducea acolo în fiece duminică... Un fior rece îi săgetă inima.
* * *
Stând îngropați în tranșee pînă la gît, Tudose avea strania presimțire că oamenii se joacă de-a mijatca. Ortacii săi își mai îngăduiau să glumească. Numai don'căpitan Stângă nu-și găsea locul, tunând și fulgerând:
-- Mă pui de lele, mă! Dacă veți lupta ca leii, vă voi avansa în grade...
-- Curaj găină că te tai! își permise un glas din tranșee în timp ce din dosul costișei apăru primul tanc inamic.
Apoi totul se învălmăși ca într-un coșmar. Mai întâi pe cer fulgerară câteva rachete, după care, pe de-asupra capetelor șuieră un proectil și, nu zăbavă, pe malul Prutului izbucni o exlozie asurzitoare. Un val de pământ, negru ca tăciunele și umed, astupă tranșeele. Căpitanul Stângă, cum stătea pe poziție, desfăcu de odată brațele neputencioase în părți. Schijele îi sfârtecară burta, iar intestinele îi zburară până la șiragul de sârmă ghimpată din fața lui. Urlând de durere, cerea cu voce stăpânită, totuși, ca cineva dintre soldați să tragă în el. Nimeni, însă, nu-l mai lua în seamă. Caii, nimerind în bătaia obuzelor, nechezau sălbatic, dând năvală în apa tulbure, pe care începuse să plutească pete roșietice. Doar capetele animalelor mai stârceau cu îndârjire la suprafața apei. Apoi, cu mișcări lenevoase, începeau și ele să se cufunde, lăsând pe oglinda apei bulbuci albicioși. În fața lui Tudose Roman nu se vedea nici în cer, nici în pământ. Simți că pierde arma din mână și că o durere năprasnică îl fulgeră cu săgeată în brațul drept și lângă tâmplă.
* * *
-- Hai, Joiană, hai!..
* * *
Când își reveni, văzu soldați în haine murdare, un gard înalt din bârne, în jurul căroia se plimbau santinele, ducând dulăi de frâu. Toată lumea zăcea pe pământul jilav și, dacă cineva încerca să se scoale, mai marele pe santinele, ațintea spre ei arma, strigând:
-- Lejati, rumânschie mordî!..(La ămînt, mutre române!,rus.)
-- Suntem basarabeni, încercă cineva să-l dumirească.
-- Odin ciort... ( E tot un drac…,rus.)
O zi și o noapte, cât a stat nedezlipit de pământul reavăn, îi înțepeniră picioarele, iar brațul rănit i se umflase butuc. Prizonierii căpătaseră învoire să aprindă foc în mijlocul ogrăzii. Li se dădu și un sac de știuleți de păpușoi în lapte, pe care i-au copt, potolindu-și cât de cât foamea... Câteva zile au mai stat străjuiți, în ocolul de vite din mahalaua de jos a Undreștilor. Puteau vedea cum printre scândurile gardului, soldații inamici cearcă să strecoare, drept momeală, câte o sticlă cu votcă. Chefurluiți, iar alții chiar beți de-a binelea, aveau chef și de omoruri. Cete de soldați, îmbrățișați câte trei-patru grămadă, cântau zgomotos cuplete sinistre, aduse cu ei din fundul Rusiei și purtate din loc în loc, ca pe-o molimă ce năzuia să lase urme. În ograda din vecinătate, ostașii jertfiră câteva oi, cercând să le pârpâlească cum se pârpâlesc purceii cu niște paie, smulse din streașina casei. Pe prispa casei, o nevastă tinerică, cu un copil în brațe și cu altul de mână, plângea și mereu cerca să scape de pierzanie găinile cotcodăcinde și un călcâi de pâine, învelită într-o basma albă. Un soldat tinerel, roșcat și cu mustața pe oală, trăgea rafale continue peste acoperișul casei, hlizându-se satisfăcut. Tudose auzea strigătele copiilor și ale femeii, mai apoi văzuse cum ieși victorios roșcovanul din tindă și fugi vesel în beci, de unde îl scoase, îmbrâncindu-l, pe traducător:
-- Șanti... spunele dobitoacelor de dincolo că trebuie să-și țină limba după dinți de ce-au văzut acuma, iar să și-o scoată de acolo pentru a povesti cum armata salvatorilor v-a eliberat pe toți, pe voi toți, de români...
-- N-am avut nevoie de nici o eliberare, plângea năpăstuită femeia.
-- Închide-ți pliscul, târfo!
"Ce grea este soarta omului lipsit de apărare, gândi atunci Tudose Roman. Poți face cu el orice dorești. Te poți purta cum te-ai purta cu o vită. Vrei, o hrănești, vrei, o tai. Nimeni nu-ți cere socoteală".
Târziu, înspre noapte, un soldat întră în ogradă cu un godac în spinare. Îl trânti jos și, cu un pumnal, potrivind cam cât i s-ar cuveni, tăie din spinarea godacului o hașchină de slănină. Porcul, însângerat, covițăia, alergând printre oameni, iar santinelele se stricau de râs:
-- Lovite, jrite!(Prindeți-l, crăpați-l, rus.)
Cineva izbuti să prindă porcul de un picior.
În seara ceea s-a mâncat carne din belșug. Carnea se dădea pentru laude și pentru încuviințare. Unul dintre consătenii lui Tudse Roman îi declarase chiar:
-- România este mama noastră, iar rusul este tatăl nostru!
* * *
Ajungând pe costișa, de unde mai apoi începea târgul, Joiana îl smunci, repezindu-se spre o postată de trifoi din preajma unei fântâni.
-- Nu te grăbi. Azi ai vreme să te saturi.
* * *
Ograda, în care mânaseră vreo câteva nopți senine de toamnă, fusese cândva ocol pentru vite. Þânțarii foiau puzderie. Pe ulucul răsturnat se urcă, într-o dimineață, un omulean josuț, în pantaloni de porosină și în veston militar, și cuvântă:
-- Șanti, rumunii păn-amu au fost dușmani, basarabenii -- tot, iar de la o bucată de vreme treaba s-a cârligat pe dos: rumunii s-au dat de partea noastră. Și traducătorul zăbovi o clipă, apoi cu aceeași voce pițigăiată continuă: Basarabenii să facâ un pas înainte!..
Odată cu majoritatea se alinie și Tudose. Prin fața lor trecu un lipovan scund, cu un nas mare, pe vârful căruia stăteau cocoțați niște ochelari cu lentile groase. Examină prin ele pe fiecare în parte, apoi prinse a-i scoate câte pe unul mai în față. Numai Tudose rămase în urma tuturora. Cei din față erau tineri, neatinși de vreo schijă sau
de vreun glonte. Spre mirarea lui, aleșii au fost echipați în haine militare inamice.
-- Voina prodoljaetsea! ( Războiul continuă,rus.) rosti avântat lipovanul, după care traducătorul le vorbi pe un ton foarte patetic: -- Rodina nujdaetsea v solatah-hrabrețov! Vî, vopreki vsemu, prizâvaetesi v readah slavnoi krasnoi armii, zașcișciat eio cesti!( Patria are nevoie de ostași curajoși. Voi, în ciuda toturora, sunteți înrolați în rîndurile glorioasei armate roșii, ca să apărați onoarea ei, rus.)
După câteva zile de instrucțiuni (Tudose le urmărea prin crăpătura gardului), ortacii cu hainele înlocuite s-au încolonat și, însuflețiți de un cântăreț stăruitor, aflat în fruntea coloanei, au dispărut după muchia dealului, dincolo de Prut.
* * *
Pe cerul de deasupra orășelului lunecară cu vuiet năprasnic două avioane argintii, cutremurând văzduhul. Pe aerodromul din zare ba aterizau, ba își luau zborul zeci de alte mașini zburătoare. Joiana ridică capul, privi în jur cu ochi mari, senini, apoi se gheboși pe picioarele din urmă și un pârâiaș galben, înspumat porni sfios spre picioarele stăpânului. Þărâna înfierbântată de arșița zilei înghiți pe loc pârăiașul.
Curând se auziseră lopăind câteva "plăcinte", animalul flutură a ușurare din cap, după care, mai făcând cățiva pași, se tolăni pe iarba mustoasă din preajma unei case cu pereții vopsiți cu chinovar. Peste o habă -- nici să-i pese de grijile stăpânului -- prinse a rumega în voie, arareori tușind înăbușit și clipind din pleoapele ochilor mari, la colțul cărora se prelinseră vreo două boabe de lacrimi cât mazărea.
Știa Tudose că ochii sunt oglinda sufletului. Iar acum, privind la ochii dobitocului, dădea dreptate celui ce iscase vorba asta, căci, socotea el, mai frumoți ochi ca ai Joienei cine ar putea avea? Þinea mult la vitișoara lui, ținea ca la ochi din cap.
Apoi începu să se mire că oamenii, în goana lor după bogăție, au strâmtorat pășunile, cultivând suprafețe întinse de tutun. Bietul animal se vedea și se simțea strâmorat din toate părțile. Dacă ar fi putut, dobitocul s-ar fi împotrivit, neapărat s-ar fi împotrivit. Dar parcă depinde de dânsul... Și sufletul Joienei, este mare, chibzuia mai departe Tudose, căci privirile ei parcă-i destăinuie necazurile, gândurile, simțirile...
-- Dar ce-a fost mai departe, Tudose Roman? se pomeni că se întrebă pe sine. Mai departe? A fost o minciună...
* * *
Într-o noapte de septembrie, santinelele i-au însoțit de-a lungul Prutului, până au ajuns la gara Undrești, ticsită de prizonieri. Pe linie moartă stăteau câteva eșaloane cu vagoanele găurite de gloanțe, luminate de niște proiectoare puternice.
Excortați de privirile obosite ale santinetelelor și de lătratul de câine, au fost îmbarcați în vagoane și, după ce au zăngănit zăvoarele, s-au așezat care cum putea pe podeaua de scândură, așternută cu paie. Prin crăpături răzbea de afară un vântuleț de toamnă timpurie.
Spre zorii zilei următoare, înainte ca eșaloanele să se urnească din loc, pornind într-o direcție necunoscută, de afară se auzi o voce răstită, care îi prevenea pe cei din vagoane, că în drumul ce urmau să-l facă nu carecumva să-i dea cuiva prin minte să dezerteze.
-- Þara e în stare de război, așa că nu ne jucăm...
Trenul porni. Nimeni nu știa încotro se duce și nici ce va fi mai departe. Nici nu vorbeau despre asta. Numai roțile trenului își îngânau ritmic melodia lor monotonă: "Te duc, te duc!.."
Trecu o zi, trecu o noapte. De afară numai adia mirosna toamnei, în schimb tot mai vârtos își făcea loc frigul. Ușile vagoanelor se acopereau spre dimineață cu o plapomă de promoroacă. Foamea începu să chinuie oamenii, iar drumul părea să nu mai aibă capăt, lunecând parcă într-o noapte lungă, rece și plină de taine. Nimănui nu-i păsa dacă e noapte ori e ziuă, unde este miază-noapte și unde e miază-zi, unde sunt celelalte părți ale lumii. Din când în când deschideau oblonașul din podeaua vagonului, oblon ce servea drept latrină, ca să-și facă nevoile, zărind tot mai multă și mai multă zăpadă peste traversele căii ferate. Gerul se tot întețea, urletul locomotivei anunța întinderea fără sfârșit a drumului. Nici tu vorbă, nici tu mâncare, nici tu somn. Se încălzeau, lipindu-se unii de alții. De la o vreme Tudose simți că vecinul de alături înțepenise cu un zâmbet abia întrezărit în colțul gurii. Duse mâna până la ochi afundați în orbite, până la fruntea ortacului și simți că era rece. Se sculă, cum putu, în picioare, păși peste ceilalți, se apropie de peretele vagonului și prinse a bate în scândura acoperită de promoroacă.
-- Deschideți, a murit un om! E mo-o-rt!!! dădu să strige cu voce lipsită de vlagă.
Strigătul a fost reluat de ceilalți, dar trenul continua să gonească întărâtat, neascultător, urmându-și necruțator calea spre o lume necunoscută și geroasă.
Abia peste șase zile locomotiva șuieră a oprire. S-a deschis ușa vagonului și în prag apăru o santinelă în cojocică mițoasă, cu un surâs iscoditor pe față. Zise:
-- Nu cac, budete eșcio voievati protiv nas?
La acea haltă au descârcat vreo zece cadavre, fiind lăsate claie în preajma vagonului. Captivilor rămași în viață li s-a dat de mâncare, ceva uncrop, apoi iar au scrâșnit zăvoarele și trenul și-a văzut de drum.
Toată viața Tudose s-a temut de-o moarte ticăloasă. Îl înspăimânta și atunci gândul că, murind, va fi aruncat jos ca un buștean, la una din halte și îngropat ca nimeni să nu știe de el. Avea strania dorință să roage pe Dumnezeu, că dacă va muri, trupul să-i fie dus acasă. Acolo, în satul lui, în colțul cela de pământ și de țară. Gândul i se întorcea tot mai mult la casa părintească, la zilele însorite de la baștină. Oamenii de alături mureau pe un cap. Nimeni nu mai striga de spaimă, nu bătea cu pumnii în pereți, nici la foame nu se mai gândea nimeni -- toți se deprinseseră cu morții. Pe cei rămași în viață îi chinuia frigul. Când cineva își dădea duhul, se repezeau la cadavru să-l dezbrace. Odată, stând zgribulit la locul său, Tudose simți cum o mână îi pipăie vestonul, apoi îi atinge fruntea.
-- Îs viu, îngână el parcă îndatorat. Mai trăiesc încă...
Zilele și nopțile își știau doar ele socoteala. Trenul se opri într-o fundătură. Prin ușa largă a vagonului se năpustiră nămeții. Nimeni nu-i grăbea să coboare. Oamenii eșeau singuri, ajutându-i pe cei ce nu puteau merge. Pe Tudose Roman l-au coborât, sprijinindu-l de subțiori.
Afară spulbera. Lângă calea ferată ardea un butoi cu motorină, răspândind un miros înecăcios și topind fulgii jucăuși. Fiind descărcat, eșalonul părăsi imediat locul, și oamenii, împreună cu santinelele încotoșmonate, rămaseră în mijlocul câmpiei, sub cerul liber. Unica inscripție: "Kilometrul 20" nu le spunea nimic. Când se mai limpezi vremea, zăriră pe muchia unui delușor un colț de pădure, iar în lungul văii -- niște stuhării înalte, galbene ca ceara.
-- Veți trăi aici! cuvântă unul din însoțitori, încototoșmonat și el ca o babă. Le spuse că el este căpitanul Budeaghin. Și pentru început îi preveni: Cum vă veți așterne, așa veți dormi!
Fiecare a primit care câte o secure, care târpane. O parte s-au dus în pădure, alta -- spre stufării. Până în amurg au ridicat niște adăposturi-șoproane, au aprins focul. Un sâmbure de speranță, totuși, exista. Morții se împuținau. Pe Tudose nu-l puneau la lucru – avea sarcina să îngroape cadavrele, să le ducă la depărtarea de trei kilometri de tabără. Îi ducea puși într-o sanie cu oplene, săpa zăpada, și, împreună cu încă două-trei ajutoare, zgârâiau pământul cu tărnăcopul, acopereau groapa cu nămeți, fără a lăsa vreun semn, fără a pune vreo cruce la căpătâi.
Peste o săptămână au ridicat un adevărat sătuc, înjgebat din bârne. La câteva zile apăru din nou căpitanul Budeaghin, însoțit de niște femei, cu brațe puternice, îmbrăcate în pufăici negre. Femeile îi examinară pe cei aranjați în coloane, apoi, trecând printre rânduri, le pipăiră mușchii. Fiecăruia în parte. Ajungând în dreptul lui Tudose, una dintre ele îi înșfăcă bărbătește și-l zgâltâi puternic. El se oțărî de durere, iar căpitanul îi spuse că e rănit, că are în umăr câteva schije. Femeia luă parcă aminte la ce spuse de Budeaghin, dar dădu a lehamite din mână, zicănd:
-- N-ai dreptul la reabilitare. Bărbații noștri au pierit răpuși de gloanțele voastre.
Totuși, sorții i s-a făcut milă de el. Ceilalți confrați de suferință au fost duși într-o carieră, la scos nisip pentru o fabrică de sticlă, iar el s-a văzut lăsat la vechea "îndeletnicire", să-și înmormânteze tovarășii în câmpia îngețată.
Sosi primăvara. Se topeau zăpezile și la suprafață au prins a se dezveli cadavrele. Apăru primejdia unei epidemii și au fost de urgentă evacuați în altă parte, într-un oraș provincial de pe Volga. Din cele vreo zece mii câți fuseseră la început, rămăseseră doar câteva sute – moartea își făcuse în voie mendrele, mai ales cât ținuse iarna.
Tudose Roman trăia cu nădejdea că mult nu mai are până a se reîntoarce acasă, la plug. Într-acolo îi zburau zi și noapte gândurile. Zburau acasă și toate suferințele i se topeau în acea nădejde.
* * *
De undeva dintre rândurile de tutun, rămase în urmă, răsări fluturele zglobiu, așezându-se din nou pe coarnele Joienei. Vaca, la porunca stăpânului, se sculă, flutură ușurel din cap, mirosi troscotul pătulit și deodată înțepeni cuminte, când Tudose, scoțând țesala din buzunarul vestonului, începu sâ-i curețe și să-i netezească părul.
-- Hai, Joiană, hai!..
Porniră cătinel la drum, tot mai departe. Tot mai departe se torceau ca dintr-un caier gândurile și firul vieții lui Tudose. "La mijloc totdeauna este adevărul, își zise. Oricât de înalt ar zbura el, oricât de adânc s-ar ascunde, adevărul totdeauna coboară din înalturi sau iese la suprafață și merge mai departe cu noi, pe pământ".
-- Hai, Joiană, hai!..
* * *
Lucrau la fabrica de sticlă. Lui Tudose Roman i se obrintise mâna, se făcuse butuc și nu mai putea munci cu ea. Fu învinuit de sabotaj și eschivare de la muncă. O lună întreagă un anchetator cu fața pistruiată l-a tot descusut: cine-i sunt părinții, ce grad a purtat în armata activă. El mărturisea purul adevăr, iar anchetatorul, fixându-l cu privirea încruntată, lua spusele lui drept minciună. Văzând atâta încăpăținare, Tudose era gata să născocească orice fel de mărturii, numai se scape de povara întrebărilor chinuitoare, numai să-și poată alina cumva durerea din braț. Anchetatorul, de fiecare dată termina cu una și aceeași frază:
-- Trăiești în altă țară, omule, și, trebuie să te supui puterii.
-- Dar cine-i puterea asta? -- îndrăzni să întrebe Tudose.
-- Statul.
-- Cine este statul?
-- Noi, poporul.
-- Și dacă nu sunt de-acord cu puterea statului? Eu mă gândesc că...
-- E puțin ce gândești tu... S-au gândit pân-acum alții pentru tine. Þie ți-a rămas ce-i mai ușor -- să te supui molcom puterii.
Până la urmă a fost dus la spital. Începu să-i putrezească brațul infectat. Pe masa de operații i s-a dat să bea un pahar plin ochi cu spirt. Băutura nimeri în stomac ca pe o vatră de jăratic. Pe la rădăcina ochilor au prins a se prelinge lacrimi mășcate, gura începu să-i clămpănească, bolmojind aiureli. Un doctor cu bisturiu în buzunarul de
la piept și alți doi oameni în halate albe îl legară de pat, acoperindu-i fața nebărbierită cu o pânză murdară. Nu trecu mult și Tudose Roman simți cum în braț, ceva mai sus de cot, hârcâie niște dinți de oțel.
Din spital ieși cu o mânecă în buzunar. N-a mai fost pus la îngropat morții. Fu numit numărător de vagonete cu nisip. Tot mai des se prindea la gândul că mai bine ar fi murit în eșalon sau ar fi înghețat iarna, când își îngropa tovarășii. Numai gândul la casă era în stare să-l mai ogoiască.
Când se văzu, peste o săptămână, acasă, avu presimțirea că s-a trezit dintr-un coșmar.
-- Bine că ai venit, dar mai bine nu veneai, îi zise o mătușă, văzându-l în pragul ușii, gheboșit cu o torbă de rufe în spate. Bătrâna ședea la gura sobei și cu o mână tremurândă ducea polonicul spre ceaunul cu o ciorbiță chioară, din care sorbea îndelung, închizând ochii umflați.
-- Iartă-mă că n-am cu ce te primi...
Era anul patruzeci și șase, la fiecare cerdac fâlfâiau barizuri negre. Nu ajungeau gropari. Iar dacă se învoia cineva să sape groapa, o făcea doar pentru o lipie din făină de păpușoi. Lumea mânca ghindă, rumeguș de lemn, iar de la centru tot soseau și soseau căruțe. Oamenii erau chemați la sovetul sătesc să dea postavcă la stat. Sub malul din coasta dealului răsăreau noi și noi cruci. La intrarea în sat, lozinci scrise cu litere de-o șchioapă proslăveau viața îmbelșugată ce dăduse peste țărănime. Frunzele cădeau de pe ram fiindcă trebuiau să cadă, dar căzând nu se mai mișcau din loc.
În doi ani de pârjol -- '46 și '47 -- în sat au pierit mai mulți creștini decât în tot timpul războiului. Tudose Roman avu norocul să rămână viu. Înspre vara lui '47 foametea cedă încetul cu încetul; în inimile oamenilor se înfiripa dragostea de viață. S-au apucat cu tragere de inimă să muncească. Cine și cum putea.
Cu glasul Tudose Roman îndemna boii, cu o singură mână stăpânea plugul de coarne. Peste o iarnă oamenii prinseră a-și reveni. În sat s-au jucat câteva nunți. Îndrăgise și Tudose o văduvă, iute la treabă și bună gospodină. Trăiau în deplină înțelegere și viața le era dragă. Dar apăru, ca din pământ invidia cuiva:
-- Uite-l măi, e ciunt, dar a prins la cheag! Îmbogătește văzând cu ochii. Are apucături de cheabur, culac!
Apoi... într-o noapte de vară s-a pomenit că îi bate cineva la ușă... Convoiul i-a dus până la gara Luceferi și, fără să li se explice nimic, i-au silit să urce în vagon. Vagoanele semănau cu cele în care călătorise ca prizonier. Acum călătorea în postură de dușman de clasă! Ce-o mai fi și asta? Drumul, de astă dată, a fost mult mai lung. Și avea să îndure acum pentru doi -- fusese ridicată și soția-sa, biata femeie.
Fură duși tocmai în fundul Siberiei. Pentru cinci ani. Pe toate le-au luat de la capăt. Cei deportați au izbutit să înfiripe câte o mică gospodărie, să-și agonisească ceva dobitoace, să dea pâine statului.
Când primiseră învoire să se întoarcă acasă, pe capul lui Tudose Roman se abătu altă nenorocie. I-a murit soția. S-a întors singur. Vremile se schimbară. Þăranul era chemat să țină ceva pământ, să crească vite.
Și Tudose își cumpără o văcușoară. Era om în toată puterea, hârtoapele și podișurile din preajma satului încă nu erau arate. Coasa, când avea nevoie de nutreț, o putea ține și cu o singură mână, stăpânindu-i coada subțioară.
Sufletul îl îmbia să se bucure de viață, puterile, însă, îl părăseau, nu-l mai țineau ca înainte. Uneori încerca insistent, pentru sine, să caute... vinovatul. Potrivea că de vină este adevărul, adevărul care nu-i permitea să se scuze pe sine însuși. Zbuciumul din el se înverșuna mai tare atunci, când se lovea nas în nas cu prezentul. Pârloagele, hârtoapele și pajiștile începură să se împuțineze -- toate fură arate. Într-o primăvară, peste tot s-a semănat porumb. Porumb și iară porumb! La păscut, vaca putea fi scoasă doar de funie și numai pe margine de șosea. Cu o țâră de lapte, un ban agonisit, Tudose lega tei de curmei. La mai mult nu râvnea.
Mai rău stătea cu teatralizările pompoase, cu "festivalurile" în viața de toate zilele pe care nu era deprins să le suporte. Leații lui? Cei care fuseseră atunci, în ograda din satul de pe malul Prutului, mulți muriseră, dar și mai mulți se întoarseră din război acoperiți de slavă! La sărbători erau poftiți pe scenă, copiii le înmânau buchete mari de flori, rugându-i să le povestească despre faptele vitejești. Iar dânsul? Dacă nu luptase pe front cu rușii, nu era nici veteran. Adevărul vieții lui era altul. Sămașii lui, veteranii, urcau în marșul escortei, în camionul colhozului și plecau la pădure, unde
erau așteptați la sărbătoare. El, lua vaca de funie și pornea, gârbovit, spre pășune, trecând rușinat parcă pe lângă porțile gospodarilor cu steluțe roșii prinse la colțul casei...
* * *
-- Hai, Joiană, hai că trece ziua...
La marginea orășelului strada principală era închisă. Un semn pe o tablă arăta o altă direcție. Merseră cât merseră pe un drum mai îngust, iar la o răscruce un milițian îi îndreptă pe o hudiță ce ducea spre iarmaroc. Pe lângă gardurile înalte, învechite creștea cătină, creșteau copaci neîngrijiți, pe tulpina cărora se îndeseau buruienile. În mai multe locuri apa de ploaie lâncezea în băltoace. Fluturașul dispăruse pe undeva. "Ia ființă și asta, se gândi Tudose. Trăiește doar câteva zile, dar ajunge să poată zbura". De odată vuietul asurzitor al unui avion îi săgetă gândul. Își zise: "Numai că omul, iaca nu poate face o mașină care să zboare ca fluturele, fără gălăgie, fără zgomot..."
Vaca îl zmunci ușurel, trăgându-l spre o tufă de iarbă crescută lângă gard.
-- Hai, Joiană, hai, mititico!..
* * *
...S-a dus și dânsul să ceară pensie. Nu mai avea încotro. Când hârtoapele fuseseră semănate cu păpușoi, avea, cel puțin, unde paște vaca: de ici un cioclej, de dincolo un ciocălău. Dar cu timpul pământul a fost sădit cu tutun.
Pensie nu i-au dat. I s-a spus că n-are zile-muncă trebuitoare pentru așa ceva, ș-apoi... Ș-apoi, trecutul. Nu uita cine-ai fost... Mai cauți privilegii? A vrut să-și caute dreptate, dar cineva din centru i-a spus așa, tovărășește:
-- Ia seama să n-o încurci mai rău.
Tudose scuipă cu necaz în pământ și se lăsă păgubaș -- mai avea puteri să stăpânească coasa și, în timpul unei veri, pe îndelete, de unde oleacă, de unde mai mult, a sclipuit câteva căpițe de fân. Vreo două veri a păscut-o de funie pe margini de drum, iar când toate islazurile au fost și ele arate și sădite cu tutun, a înțeles că -- gata, nu mai are cu ce întreține vita. Și, împletind o funie aspră din câlți, se hotărî s-o ducă la iarmaroc pe Joiana.
-- Hai, Joiană, hai!..
* * *
Soarele se oprise parcă în dreptul amezii. Ograda mare, încinsă cu corlate, era plină. Oameni și vorbă înfundată. Legă vaca într-un colț, unde se mai aflau și alte dobitoace de vânzare, și se puse pe așteptat cumpărători. Câteva cotarle lenoase se ițeau printre lume. Vite nu se cumpărau. Aproape deloc. Anul fusese cam secetos, gospodarii, în lipsa nutrețului, căutau în fel și chip să se izbăvească de griji pe vreme de iarnă...
Joiana, rumegând și clipind din ochi, își întorcea câte odată capul spre oameni care treceau pe alături, pipăindu-i vâna laptelui. Dar de cumpărat nu cumpăra nimeni. Și ar fi fost cum ar fi fost, dacă cineva, chiar la intrarea în iarmaroc, nu ar fi afișat în văzul
tuturora o placardă categorică și banală: "P.C.U.S. DÃ CARNE!"
Într-o clipită peste tot prinseră a mișuna vorbe, șușoteli "miliția", "procuratura", "securitatea"... L-or fi găsit sau nu pe răufăcător, Domnul știe, dar fapta era de față. În magazinele de carne fluiera vântul, iar oamenii nu se prea grăbeau să-și dea vitele la tăiat, fiindcă statul plătea ieftin. Spre chindie, la poarta iarmarocului a fost afișată înștiințarea oficială, în care lumea citi: "Toate vitele -- la abator!"
Oamenii prinseră să se împrăștie. Când se răriră cu totul, porni și Tudose Roman spre casă, dar doi milițieni îi tăiară calea chiar lângă poarta iarmarocului.
-- Credem că ai înțeles unde trebuie să duci vita, îi vorbi unul. Politica partidului!
A chibzuit o habă, n-a zis nimic, apoi porni pe drumul ce ducea spre abator. I s-a mai spus că acolo plătesc parale bune și... Să vezi c-o să rămâi mulțumit!
Străbătu mahalaua veche a orășelului, ridicându-se spre fosta mănăstire:
-- Hai, mititico, hai!..
Joiana se arătă neascultătoare. Ceva nu-i convenea, căci nu vroia să pășească mai departe. Un roi de gâze și bondari roiau de asupra ei, soarele înfierbânta de sus, ea flutura supărată din cap. Tudose o liniști cu vorba, apoi scoase țesala din buzunarul vestonului și prinse a o netezi.
-- Hai, mititico, hai frumușico!..
Ieșiră din hudiță și o apucară pe un drumeag mărginit cu niște plopi înalți și uscați, pe scheletele cărora stăteau la taifas ciorile:
-- Car-r-r! Car-r-r!
În sfârșit, ajunseră la abator. Mai trebuia să-l găsească pe șef. Îl află într-o fostă chiliuță, întins pe o canapea, sforăind zgomotos. Era o făptură rotofeie, cu ochi șmecheroți, grasă, cu picoarele scurte. Gâfâia din cauza zăpușelei, dar mai mult îl da de sminteală greutatea trupului.
-- E cam puțuntică văcușoara dumitale, zise el, căscând alene după somn, și îi puse mâina pistruiată pe umăr. Ai adăpat-o azi ? Tudose Roman strânse din umeri.
-- Ești un om de condiție, îi dădea înainte șeful abatorului. Primim la tăiat numai vaci grase, dar fiindcă dumneata ești om cumsecade, vreau să te ajut. Că oameni suntem, nu-i așa? Până deseară mai ieste oleacă. Du-te în șopronul cela, din altar, hrănește-o, adap-o -- las-o să bea cât i-i sete... Pe urmă vedem noi ce facem.
Trecu, ducând-o de funie pe Joiana, prin curtea mare a fostei mănăstiri. Ziduri prăvălite, biserica-n ruini. În copilărie fusese aici cu bunelul Nică. Curățenie, toate așezate la locul lor... Au intrat și în biserică, taman când se făcea slujba. Lume multă, dar nimeni nu ridica glasul. Acum... Acum totul era părăsit, sălbăticit. În locul sfântului locaș s-a făcut abator de căsăpit vitele. Ce vremuri, ce oameni anapoda a născut pământul la ora asta!
Lăsară în urmă cireșul târș din fața trapezei și ajunseră la șopron. Pe jos stăteau uluce împrăștiate cu silos, droburi mari de sare. Joiana se avântă înfometată la mâncare. După ce se sătură, adunând de pe jos toată mâncarea și lingând droburile de sare, merse cu stăpânul până la fântâna din preajmă la adăpat pe săturate.
-- Așa mai zic și eu. Acuma vii de-acasă, omule! îl întâmpină șeful, care cântări mulțumit animalul. Mie îmi plac oamenii pricepuți și de condiție. Așa că iești de adălmaș, că, fără adălmaș...
Tudose, neînțelegând încotro bate șeful, luă chitanța, îi mulțumi, gata să se îndrepte spre gereta casei, pentru a primi banii. Atunci grăsanul ținu numaidecât să-i amintească, clătinându-se de râs și zgâlțâindu-se ca un poloboc:
-- Treaba odată făcută, nu-i păcat, zic să te odihnești, iar pentru odihnă e nevoie de mâncare, parale, băutură și muieri.
La ghereta casei un contabil ce tot scotea din buzunarul vestonului un ceasornic nichelat, privind la oră, numără din safeu niște bancnote noi-nouțe. I le puse apoi, în mână, încât palma bătătorită a lui Tudose abia de le putea cuprinde și-i spuse:
-- Șeful a zis să intrați pe la dânsul.
Când ieși, Joiana nu mai era unde o lăsase. Cineva aninase funia cu împletitura groasă de ramura unui copăcel, lăsănd-o să se clatine în vânt.
-- Sarea de drob, se chifnea în sânul cămășii șeful asudat, poftindu-l pe Tudose să se așeze. Văd că ești om cumsecade, de treabă.
Îi socoti și el paralele, spunându cât ar fi primit de fapt, dacă nu hrănea și nu adăpa vaca. Ieșea că a câștigat la cântar și întrucât Tudose nu prinsese înțelesul vorbelor ce le auzea, șeful numără câteva bancnote și cu mâna sa groasă le vârî îndesat în buzunar. Restul banilor i-i întoarse.
-- Mai plimbă-te colea prin curte, apoi vino la mine în cabinet, și șeful îi întoarse spatele.
Băgând din obișnuință banii subsuoară, își făcu semnul crucii în pragul fostei chilii, unde acum era "cabinetul" șefului, apoi se așeză pe o bancă din două scânduri. Și auzi atunci un muget înfundat și se cutremură. Un fior rece îl străpunse. Ceva-ceva nu-i venea la socoteală. Avea în buzunar câteva grăunțe rătăcite și pe loc i se făcu dor de Joiana, care dispăruse din curte, fără ca el să-și ia rămas bun de la dânsa.
Intră pe o ușă înaltă, murdară, într-o încăpere mare, betonată pe jos. Pereții înalți, cu urmele chipurilor roase, erau împroșcați până hăt sus cu sânge, acoperit cu pojgițe de mucegai. Pe tavanul unde fusese cândva catapeteasma, atârnau scripete, purtate pe șenile unsuroase. În lumuna geamurilor arcuite trei căsapi cu pestelci negre dinainte, împoșcați și ei cu sânge din cap până-n picioare, mânuiau îndemânatic niște cuțite mari, jupuind fiecare în parte câte-o vacă spânzurată de tavan. Prin ungherele fostei săli de rugăciuni stăteau claie capete, piei, picioare, măruntaie aburinde. Pe jos -- șiroaie vâscoase se rostogoleau învolburate spre gura largă a unui șanț de scurgere. Mâcelarii fumau întruna și încăperea era îmbâcsită cu fum.
-- Nu-i vreme de pierdut, băieți, făcu unul dintre ei, ascuțind dibaci cuțitul pe roata polizorului. Au mai rămas patru capete.
-- Parcă erau trei? făcu a mirare altul.
-- Păi a mai venit un pâclișit cu vaca...
Au sărat pieile proaspăt jupuite, le-au aruncat la nimereală în alt colț de sală, apoi cu furtunurile, au spălat podeaua, strămutând murdăria spre gaura șanțului. Un casap apucă cu mâini vânjoase un baros de fier, iar altul se apropie de ușa unei foste chilii, ce mai păstra la întrare o jumătate de chip al unui sfânt rămas pe tencuiala peretelui. Deschise larg ușa -- de acolo țâșni un buhai cât un munte. Vita, apropiindu-se de colțul sălii, unde stăteau mormanele de capete însângerate, picioare și măruntaie, holbă ochii, pufnind zgomotos. Între timp doi măcelari zdraveni îi prinseră picioarele în lanțuri înținate în niște cuie groase de metal, îngropate în podeaua betonată, și buhaiul se pomeni căzut ca într-o capcană. Cel cu barosul în mână se apropie atunci dintr-o parte, îi netezi crupa mare cu dosul mâinii și, pe neprins de veste, îl lovi între coarnele ciunte cu barosul. Bourul tresări, icni înfundat, apoi sări în sus ca o minge, încât lanțurile de la picioare se întinseră strună, scânteind în locul unde erau prinse de podea. Mai urmă o lovitură -- în același loc și cu atâta putere, încât măcelarul icni singur, umflându-i-se venele la gât, iar vitei -- zburându-i cât colo un corn. Până la urmă, animalul îngenunche, întinse gâtul vânjos, iar din cap țâșni un șuvoi de sânge. La colțul gurii apăru limba vineție și mușcată, sângerând și ea. Urmă apoi a treia lovitură și picioarele de dinainte ale buhaiului se îndoiră, trăgând lanțurile sub dânsul. Măcelarul veni chiar de asupra capului și lovi iară ca într-un bostan pus pe trunchi. Buhaiul slobozi neputencios copitele din urmă, prăvălindu-se la picioarele măcelarului cu barosul în mâini. Văzând că nu mai suflă, alt casap se apropie cu băgare de seamă, chiti beregata boului și înfipse cu toată puterea o baionetă în ea. Un izvor gâlgâind roșu-aprins, năvalnic, fierbinte, porni se bolboroșească, închegându-se cum numai ajungea la gura mare a canalizației.
Al treilea măcelar, care ascuțise până atunci cuțitele, apăsă butonașul din perete și spre picioarele din urmă ale dobitocului prăvălit coborâră două căngi, prinse de scripete, ridicându-l, numai peste câteva clipe, spre bolta largă a tavanului în toată mărimea și greutatea lui de taur. Ochii mari ai animalului rămăseseră deschiși și, spânzurat cum era cu capul în jos, sângele continua să i se scurgă din rană, oprindu-se pe o clipă la colțul pleoapelor stufoase, de parcă ar fi plâns cu lacrimi de sânge...
-- Ce te zgâiești așa, fârtate? făcu un măcelar spre Tudose, care parcă împietrise lângă perete. Ce n-ai văzut cum se taie? Vita e pentru mâncarea omului. Ea nu poate să se apere aici. Facem din ea ce dorim: șuncă, mezeluri...
Tudose nu răspunse, dar nici măcelarii nu-l mai băgară în seamă. El se furișă spre chilia unde stătea Joiana. Vaca, cum își zări stăpânul, întinse gâtul lung spre geamul arcuit, cu sticle murdare și pline de păienjeniș, adulmecând gratiile negre, ruginite. Afară, dincolo de sticla geamului, la lumina zilei, roia un fluturaș neliniștit în zborul lui. Joiana se apropie și începu să miroase hainele lui Tudose Roman. El încercă s-o țesăle, dar dobitocul se feri, fluturând din cap. Mirosi grăunțele din palma lui, fârnâi prin nările dilatate, dar nu se atinse de dânsele. Și iar se apropie de geam, întinse gâtul, lăsând pete de aburi pe suparfața sticlei apărată de gratii. Scoase un muget înfundat pe care îl auziseră doar ei doi.
-- Ce-i Joiană? întrebă Tudose buimac. Am prăpădit frânghia și, iaca, n-am cum te scoate de-aici... Am pierdut legătura.
Urmă o tăcere apăsătoare, după care Joiana mai scoase un muget. Avea priviri înspăimântate, iar pe la colțul ochilor i se prelingeau câteva lacrimi fierbinți și tulburi. Continua să miroase vestonul, pălăria, mâna ciuntă cu mâneca prinsă în buzunar și banii pe care stăpânul îi strângea subțioară.
-- Ei, tovarășe! îi strigă un măcelar. Te caută șeful.
Tudose își scoase mâneca din buzunarul vestonului și, deodată o cuprinse pe Joiana de gât. Își lipi fruntea uscățivă, brăzdată de încrețituri asudate, de botul ei aspru, lucios și șopti abia auzit:
-- Iartă-mă. Mă rog de mă iartă.
-- Te-ai țicnit, omule?! rânji un casap în ușa larg deschisă. Ieși și du-te, că te caută șeful. Vaca nu-i a ta. Ne lămurim noi cu ea.
În curte se simți deodată vinovat și slab. Privea încruntat în jur și nu se putea dezmetici unde se află și încotro s-o apuce.
-- Încoace, încoace! îl striga cu un zâmbet larg pe față șeful abatorului. Cât să te aștept, intră, hai.
În cabinet răsuna muzica. Un magnetofon japonez, cât o cutie de țigări de mare, unit cu două amplificatoare puternice veselea lumea. Pe masă se afla șuncă proaspătă, aromitoare, carne fiartă într-un lighean înflorat, sticle cu băutură. La masă așteptau trei bărbați și o duduiță, care chifnea mereu:
-- Guleai, Vasia! rosti fata fericită, aproape tolănită în capul mesei, într-un jilț de catifea roșie, ros pe la colțuri.
-- Fă-ne plăcerea și ia loc... cu noi, îl pofti șeful pe Tudose Roman, care stătea derutat și descumpănit în pragul ușii. Hai, să fim sănătoși și să mai creștem vite... Mai rar vaci ca cea adusă de dumneata!.. Bem coniac!
-- Nu "coniac", Vasia, ci "cogniac", se alintă fata, mușcând dintr-o bucată de păstramă, după ce dădu băutura pe gât.
-- Ba să avem iertare, sări cu vorba un bărbat îngrijit la strai și la frezură. I se zice, de fapt, altcumva.
-- La noi i se mai spune spirt dres cu ceai, interveni celălalt în scurteică de piele neagră, cu fermuarul descheiat să i se vadă cravata albastră.
-- Cum i-ați zice, dar este bun! exlamă fata solemn și iar întinse pocalul să-i fie umplut.
-- Să ne toarne stăpânul mesei, și șeful arătă cu ochii spre Tudose Roman, care stătea împietrit pe scaun, neatingându-se de nimic.
-- N-am fost și nici nu vreau să fiu paharnic, răspunse el. Să-și toarne fiecare, după chef...
Nimeni nu scoase un cuvânt, însă pocalele au fost duse la gură și golite în tăcere.
-- Se vede că ești veteran de război, -- a spart tăcerea omul în scurtă neagră. Ai luptat pe front? Unde?
-- Lăsați omul în pace, zise cel cu frezura îngrijită. Ador oameni modești care nu se bat cu pumnul în piept și nu strigă în gura mare, că uite, eu, eu am luptat pe front!
-- Modest și de condiție! ridică a atenție un deget în sus șeful, izbutind să acopere cu poalele o coapsă descoperită a fetei din jilț.
-- Primești o pensie bunicică?
-- Baba-ți trăiește? Masaj seara îți face?..
Tudose tăcea întărâtat, cu sufletul și gândul la Joiana.
-- Bea coniac, bea! îl îndemna bărbatul în scurtă. Dacă ești vădăoi, te însurăm. Noi pe multe le putem face. Avem la serviciul nostru o Joiană, fată stătută, mare și tare... Deputată! O să te giugiulească până la adânci bătrânețe. Să vedeți ce bine o să vă prindă banii de pe vacă.
Mesenii se întărâtaseră la băut. Dădeau de dușcă paharele și rupeau cu dinți puternici carnea. Tudose stătea nemișcat pe scaun, urmărind chipurile sfinților, răzbătând pe ici-colo prin negreața pereților.
-- Închină, omule, paharul! îl probozi șeful abatorului, cu mâna scurtă și grasă, netezind coapsa dezvelită a duduii din jilț. Ai pus adălmaș, noi cinstim, iar dumneata te uiți în pod și taci.
-- Șeful știe ce spune, rosti împleticit cel cu frezură linsă.
Nerăbdătoare, fata sări din jilț, schiță un zâmbet cu subânțeles, veni în spatele lui Tudose, îl cuprinse cu mâinile, susurându-i la ureche:
-- Bea, puiule, coniiac. Co-ni-iac!
În jur răsunară hohote, căci fata îl sărutase, lăsându-i pe obraz o urmă grasă de ruj conabiu.
-- Eu beau numai spirt! zise de odată Tudose Roman, ștergându-și pata roșie de pe obraz.
Șeful abatorului așteptă ca fata să se astâmpere la locul ei, în jilț, apoi cu un zâmbet chefliu, sughițând, scoase cheile din buzunarul adânc al pantalonilor în carouri, deschise mândru safeul și, dând niște hârțoage la o parte, scoase de acolo un borcan.
-- Spirt curat! preciză el. La dispoziția dumitale!
-- Ura-a-a! izbucniră fericiți mesenii cu ochii sticliți și obrajii aprinși.
Șeful îi turnă într-un pahar mare băutură din borcan, iar celorlalți coniac. Se făcu liniște. Tudose Roman stătea la îndoială. A vrut să refuze iar, să se scoale și să plece, dar de-odată îl împunsese ceva la inimă, oprindu-l. Își aminti de clipa îndepărtată a tinereței, când, după ce băuse un pahar cu spirt, rămăsese fără de o mână. Luă, neîndemânatic paharul plin și, închizând ochii mici, dintr-o răsuflare dădu băutura peste cap. Pe obraji i se prelinseră câteva lacrimi. Totul înțepeni, capul începu s-ăi vuiască. Gheboșit, cum stătea la colțul mesei, simți că-și revine. "Am s-o iau pe Joiana înapoi acasă, îi veni un gând. De bine, de rău mă mai poartă picioarele și cumva oi scoate-o din iarnă... Am s-o iau...".
Mesenii, lăudândul unul mai tare decât altul pentru felul cum a băut spirtul, dintr-o răsuflare, se întreceau acum la golit paharele.
-- Ei, ce zici? îl întrebă mai marele pe abator.
-- Dă-mi vaca înapoi și n-ați banii! rosti aproape limpezit Tudose Roman, răscolit de o durere ascuțită în stomac. Toată ziua nu pusese nafură în gură. Se așternu tăcere. În chilie bâzâiau muștele. Muște grase, obraznice. La un moment dat, mesenii prinseră, care mai de care, să râdă până la lacrimi de hotărârea lui Tudose.
-- Du-te și ți-o ia! zise șeful, hlizindu-se cel mai tare și ținându-se de burtă. Poftim, îți dau voie s-o iei!
-- La casapi du-te să ți-o deie...
-- Unde mi-i funia? întrebă Tudose.
-- Iat-o, îi întinse fata o funie nouă-nouță, pe care o scoase dintr-un sac de alături.
Clătinându-se, Tudose băgă frânghia subțioară și, încordându-se, îi încercă trăinicia cu o mână. Își așeză pălăria pe cap și se întoarse spre ușă să iasă. Șeful, ajuns cu scaunul și mai aproape de fotoliu, îi spuse:
-- Suntem chit, așa-i?
Tudose clătină aprobator din cap. Ieși afară. În urma lui auzi clănțănitul lăcății. Bătut ca de vânt, abia ținându-l picioarele, ajunse la ușa înaltă și lipoasă a abatorului. O deschise vraiște și, neluîndu-i în seamă pe măcelari, păși peste mormanele de măruntaie, capete, picioare însângerate, prăvălindu-se cu tot trupul în ușa chiliei, unde o lăsase pe Joiana.
Încăperea era pustie. Holbă ochii într-o parte și în alta, dar Joiana nu se vedea. Măcelarii, cu țigările în dinți, oțărâti de iuteala fumului ce le dădea în ochi, urmăreau zvârcoleala lui Tudose, care venise de acum în mijlocul sălii. Se opri și, ridicându-și privirile, înmărmuri. Cineva îl lovise în moalele capului parcă. "Joiana..." O recunoscu. Stătea cu picioarele din urmă aninată în scripetele murdare, iar un măcelar,
încordându-și mușchii, se muncea să scoată pielea de pe ea.
* * *
În amurg, când aerodromul din valea râului se pregătea de culcare, Tudose Roman se întorcea acasă. Pășea anevoie, ștergându-și cu dosul mâinii fruntea asudată.
De după creasta împădurită se ivi luna mare și senină de început de toamnă, vărsând lumină peste panglica șerpuitoare a drumului, care se ridica dinspre târg și cobora, de partea cealaltă, în sat. Un vântuleț blând, cu miros de nuci cojite și de poamă busuioacă, amestecat cu iz de tutun, îi aținea calea. În depărtarea zării, pe dealul Lipăgăului, cu o clipă în urmă asfințise soarele și cerul în locul acela mai păstra roșeața astrului de ziuă.Ce minunat e că natura totdeauna alină durerea și împăcarea destinului , chiar și atunci cînd el își găsește asfințitul…
Omul înainta câțiva pași, după care se oprea, se întorcea, trăgând lung cu privirea spre siluietele îndepărtate ale fostei mănăstiri. Fără să vrea i se rupse îndemnul duios și amar:
-- Hai, Joiana, hai, mititica!..
În vârful dealului, de unde se vedea satul, baștina lui dragă, se opri. Se așeză jos să-și mai tragă sufletul.
Se sfârșea încă o zi. O zi grea -- din cale afară de grea! – din viața lui. O crimă să fi făcut, că nu s-ar fi simțit astfel. O vânduse pe Joiana. Pentru el asta însemna o mare nenorocire, o faptă nechibzuită, o crimă, la urma urmelor. Una făcută de dragul banilor. Multe de toate au avut de învins oamenii până s-au văzut izbăviți, dacă le-a fost scumpă viața. Dar scăpând de una, dădeau peste alta. Pe semne, așa i-i dat omului și toate prin cele care trece tot viață se numește...
Banul, încă o boală. Pacă agonisirea lui neînfrânată nu-i tot o năpastă pe capul oamenilor? În goana după bani omul adesea pierde omenia, sinceritatea. Căpătuiala cu orice preț în zilele noastre e o boală -- boala avutului și fălitului, de care omul se va izbăvi, ca și de alte metehne de până acum, numai la judecata lui Dumnezeu. Și cum stătea așa, lăsat în voia gândurilor, i se năzări ceva. Tresări. În văzduh plutea fluturașul în zborul lui săltăreț, tot mai aproape și mai aproape. Tudose Roman scoase banii din buzunar. Vântul îi învâlvoie smocul de păr ierupt de sub borurile mici ale pălăriei, iar când deschise ochii, în jurul lui zbura fluturașul. Privirea lui scruta ființa mică care nu-și căuta odihnă în clipa amurgului. Desfăcu palma și vântul isteț prinse a desprinde -- una câte una -- bancnotele, mânându-le în văzduhul văii. Un vuiet înfundat îi cuprinse ființa.
Deschise ochii. În largul câmpiei se cotileau, suflați de vânt, banii, iar în jurul palmei goale, fâlfâia, în zvâcnet domol de aripi, neogoitul fluture. Trecându-și palma peste buzele crăpate de arsură, Tudose Roman își adună țâra de puteri care îl mai țineau, se ridică și porni cătinel să coboare dealul.
* * *
În vale satul își aprindea luminile...


MÃDÃLINA MANOLE
Nu împlinise nici doi ani, cînd a rămas să fie crescută de bunica. Tatăl ei, de cum divorțase, plecase cu traiul la părinții lui la Reni. Mamă-sa a comis o fraudă și, nimerind la zdup, nu s-a mai întors acasă. Bunica, femeie rămasă vădană de cînd fusese deportată în Siberia și răzlețită de soț, era severă, mereu își educa nepoata într-un spirit spartan. Bătrîna a trăit mereu cu teama ca Mădălina să nu crească mare și să ia drumurile mamei sale. Nepoata îndreptățea speranțele bunicii. Era eminentă la învățătură, se purta exepmlar și îngrijit. Participînd la olimpiadele școlare, de fiecare dată obținea premii. La adunările părintești, bunica era lăudată… Viața fetei a fost obișnuită pînă cînd bunica se îmbolnăvi grav. Zăcu la pat bolnavă de ciroză vreo doi ani și în primăvara, cînd Mădălina absolvi școala medie din Ineasca, decedă. Stresul pe care-l trăise, pomenindu-se singură în casa buncii, nu-i permise să-și continuie studiile. A rămas singurică-singurea între pereții casei, adumbrite de un tei bătrîn, rotat și de doi nuci. O vreme se mai ducea cu fetele la culesul vișinilor, la prășit, dar de cum ajunse în toamnă, colegele plecară la învățătură și aveai impresia că mahalaua Bordocenilor a rămas doar cu păsările ce nu se călătoriseră în țările calde.
Mădălina părea o floare proaspăt înflorită uitată în largul cîmpiei. Se făcu frumoasă: avea obrăjorii mereu rumeni, ochii negri cu străluciri vii, sprîncenele pronunțate, bine conturate, genele lungi, iar zîmbetul ei puțin melancolic, puțin vesel ademenea bărbații. Sînii fragezi jucau sub pieptarul rochiei albastre, unica vestimentație bună rămasă de la bunică. Serile zăvora ușile, se culca înfricoșată de flăcăii care, uneori, încercau să bată pe la ferestre, cînd se întorceau de la club după miezul nopții. O înspăimîntau înjurăturile lor deochiate, supărați că nu găseau ușa descuiată.
Dar într-o seară, viclenește, în casa ei a pătruns vecinul Alioșa Surdu, un celibatar trecut de prima tinerețe, care, îmbătat de frumusețea fetei, o dorea tot mai nestăvilit. Văzînd-o că se împotrivește cu înverșunare, Alioșa de furie mai n-a stragulat-o. I-a rupt cămașa, lengeria, a lovit-o dureros peste față, pînă cînd, plin de disperare, a lăsat-o și plecă înjurînd. Cîteva zile Mădălina a umblat buimacă, străină de toate. Consolarea și-o află în lecturi. De mică îi plăcea să citească și deveni apropiată cu bibliotecara satului, Serafima, o femee grasă molcăluță la vorbă, mereu bîrfitoare cu dorința de a trage foloase din oricare sfat…
— Păcat de tine, copila mea, zise bibliotecara ascultîndu-i păsul. Ești frumoasă, deșteaptă, în stare să dobîndești multe, dar nu te poate nimeni ajuta în mizeria timpului în care ne-am pomenit cu toții… Ori poate… Serafima făcu o pauză apoi o întrebă: N-ai dori să pleci la lucru în Cipru? Iaca idee! Vara mea, Anastasia, de-acum al patrulea an se află acolo și-mi telefonează că o duce bine, are de toate… Iaca idee!
— M-aș duce oriunde, numai să ies la liman, căzu de-acord Mădălina. Dar e nevoie de bani…
— Am să vorbesc cu Anastasia, Mădălino. Iaca idee! Cum de nu m-am gîndit la tine mai înainte?! regreta întruna bibliotecara. Vino la mine poimîine.
Peste o zi, Mădălina veni la bibliotecă plină de emoție, întrebînd-o pe Serafuma:
— Aveți careva noutăți?
— Și numai bune, draga mea. Am primit un fax de la Anastasia. Ea cere fotografia ta en fas și en profil, cîteva date biografice și adeverința de naștere.
La numai o săptămînă, după ce toate cele solicitate au fost trimise prin același fax în Cipru, Serafima primi o telegramă, la care erau anexați banii necesari pentru ca Mădălina să se deplaseze pe insula dragostei…
— Voi face oare față? întreba Mădălina plină de naivitate.
— Nici o problemă, draga mea, răspundea Serafima. Cîte fete au plecat la muncă în străinătate niciuna nu s-a plîns din această pricină. Eu, dacă n-aș avea familie și patru copii, demult nu mai stăteam acasă… Dar așa, mă ocup cu sfaturile, și o privi cumpătată, după care îi aminti: Pentru că te-am ajutat, o să-mi dai toată roada grădinii din toamna asta. Tu doar nu ai nici un chip de a o strînge…
* * *
Doar cu o geantă, în care avea ceva demîncare și ceva haine, Mădălina Manole veni la aeroportul învăluit de ploae de la Chișinău. I se părea că totul se petrece în vis. Zbura pentru prima oară în viață. Controalele vamale, ochii severi ai polițiștilor, perfectarea actelor, toate-acestea i se păreau coborîte de undeva de pe ecranele filmelor văzute la televizor. Pomenită în salonul lainerului, privea prin hubloul avionului, care se avînta în nori, luînd calea spre meleaguri necunoscute, casele orașului care se perdeau tot mai mult după plapoma norilor. În salonul avionului călătoreau vreo două duzine de fete. Frumos îmbrăcate, majoritatea înzestrate cu celulare, fardate, mereu se rînduiau la ușa veceului din coada avionului ca să fumeze. Din vorbele lor se înțelegea că dînsele călătoriseră nu odată pe acest traseu aerian… Mădălina privea cu admirație, închipuindu-și că jos e sudul Basarabiei, Insula Șerpilor, delta Dunării, apoi văzu, departe în jos, crestele albe ale valurilor Mării Negre. Zărea, în bătaia soarelui ce răzbătea tot mai mult printre norii zdrențuroși, corăbii miniaturiale ce se îndepărtau ori se apropiau de țărmuri. Apoi, zburară de-asupra Anatoliei, Turciei centrale… Straniu dar dintr-o dată se trezi cu gîndurile acasă, la cele lăsate în ogradă… Își aminti de toți vecinii cu care a copilărit, au spriginit-o, și au ajutat-o. Își imagina că vorbește cu bunica, se sfătuiesc ca întotdeauna în serile lungi de iarnă, cînd bătrîna stătea la pat. Bunica adeseori îi vorbea despre calvarul deportărilor, despre foamea grea, despre cum a salvat-o pe mamă-sa pe acea foamete… Ochii bunicii de fiecare dată lăcrimau și se adînceau în orbite, pînă cînd, într-o dimineață de mai, s-au închis pentru totdeauna… La acea clipă, Mădălina avea impresia că sufletul bunicii zboară alături de ea, spre țara lui Isus Hristos. Citise undeva că sufletele creștinilor, după patruzeci de zile de la deces, se ridică spre ceruri, trec toate vămile, ca mai apoi să ajungă la Ierusalim, unde vor aștepta ziua judecății de-apoi…
Curînd avionul zbura iar de-asupra mării și la orizont se iți cornul insulei Cipru. În salon, domnișoarele începură să se agite, să cînte cu veselie, creînd o atmosferă de relaxare și sărbătoare. Una dintre ele, cînd avionul porni spre decolare, parcă nerăbdătoare, o privi trufaș pe Mădălina și-i zise obraznic:
— Arăți bine cocoto! Ai să fii o marfă de preț pentru cei setoși de dragoste!
* * *
Găsi aeroportul Larnaca ca o poveste. Lumea frumos bronzată, veselă, lumini de diferite culori peste tot. Vitrinele magazinelor cu tejghele bogate și vînzători amabili ofereau servicii trecătorilor. Briza caldă a mării o făcu să creadă că a nimerit în mijlocul verii. Trecu controlul vamal și, ieșind în fața aerogării, privea întruna fotografia Anastasiei care trebuia să o întîlnească. Nu o văzuse niciodată. Se așeză pe o bancă străjuită de doi palmieri, cercetînd cu privirile strada aglomerată de mașini luxoase, peste care se așternea tot mai pronunțat voalul amurgului. Urmărea mirată cum au fost întîlnite celelalte fete venite de la Chișinău: ajutate să pună bagajele voluminoase în mașini, de către bărbați simpatici, plecau rînd pe rînd, vesele, în direcții necunoscute.
De la o vreme Mădălina, simțind cum se scurge timpul și nimeni nu vine, fu cuprinsă de îngrijorare. Nu cunoștea nici oamenii, nici locurile, nici limba. Ușor descumpănită, așteptă vreo oră și jumătate. Doi polițiști se apropiară de ea și-i vorbiră amabil în limba greacă, apoi, văzînd că nu-i înțelege, unul din ei îi vorbi în engleză. Mădălina studiase la școală engleza. Înțelesese că i se cer actele la control. Unul din polițiști, studiind minuțios pașaportul, i-l întoarse și-i surîse ironic, măsurînd-o din cap pînă-n picioare și concretizînd pentru orice eventualitate:
— Turist? Relax?
— Yes!. . șopti Mădălina, mirată că polițiștii o privesc zeflemitor.
Trecea timpul. Se întunecase de-a binelea. De frică începură să-i tremure picioarele. În spate se afla aerogara cu sala de așteptare, unde putea să înopteze dar ce va face mîine, cum se va descurca?!. Strada din vecinătate devenise aproape pustie, pe aeroport avioanele decolau tot mai rar. Pe cer licăreau stele mari și clare. Marea Mediterană cu valurile ei domoale se pregătea de culcare.
Cînd pierdu toate speranțele și ochii i se scăldau în lacrimi, în dreptul ei frînă un “jeep” întunecat. O recunoscu pe Anastasia, care stătea pe banca din urmă între doi bărbați. Fără să coboare din salon, o pofti să urce pe banca de lîngă șofer. Cînd Mădălina, încă înfricoșată, urcă sfioasă în mașină, Anastasia o bătu prietenește peste umăr, zicîndu-i:
— Aici mă numesc Bubuzi. Așa să-mi zici și tu…Deprinde-te! Pe insula Afroditei ziua de lucru începe odată cu lăsarea amurgului. Nu te îmbufna dacă nu te-am întîlnit la vreme. Am avut multe trebi…
— Mădălina. Îmi zice Mădălina Manole, aproape șopti fata urmărită de ochii lacomi ai bărbaților…
Mașina o luă din loc iar între Bubuzi și cei trei bărbați începură a discuta gălăgios. Femeia le explica ceva în limba greacă, iar bărbații dădeau afirmativ din cap, continuînd neîncetat s-o măsoare cu privirile iscoditoare.
— Auzi, Mădălino, îi zise veselă Bubuzi. Dracii iștea vor chiar în seara asta să se trîntescă pe rînd cu tine în pat. Ce zici te dăruiești oleacă fanteziei lor, sau iești obosită?
— Cad de pe picioare, țacă. Nu te văd cu ochii…
Mașina înainta pe străzi înguste, bine luminate pînă ieși din oraș, nimerind pe un drum lat, cu linii demarcaționale la mijloc. Unul dintre bărbații ce stăteau alături de Bubuzi începu să-i lămurească Mădălinei că este boxer, a încruțișat mănușile pe ringurile din Moldova…ieșind învingător în mai multe meciuri…Acuma n-ar fi împotrivă să lupte în pat cu o domnișoară fermecătoare precum este ea…
— Acesta e Spirus, patronul meu, zise Bubuzi. Toți castraveciorii care vin pe insulă, neapărat îi încearcă dînsul la gust…
— Încotro mergem? întrebă deodată cuprinsă de o neliniște stranie Mădălina.
— La Limasol, răspunse Bubuzi, ca toți laolaltă să se hlizească către ea.
Comportarea oarecum suspectă a bărbaților și a femeii, o făcu să bănuiască că a nimerit în mijlocul unei… pegre. Mădălina încercă să-i vorbească cîte ceva de-acasă, să lege cu ea un capăt de discuție, dar femeia îmbrăcată c-am extravagant, cu brațele și gîtul pline de bijuterii se dovedi complet indiferentă față de veștile de acasă... Într-un sfîrșit limuzina staționă în preajma unui edificiu cu trei niveluri, cu multe balcoane, pe care fîlfîiau întinse pe funii, uscîndu-se, costume de baie femeiești. Chiar alături – o terasă mare, cu mese de biliard. Răsuna muzică grecească. La mese, la acea oră tîrzie, era mult tineret. În cealaltă parte a străzii, de unde se vedea marea, Mădălina descoperi surprinsă o grupă de fete, ce pășeau nestingherite în slipi, fără de sutieni. Reflectoarele puternice luminau crestele valurilor și perechile, doritoare de a se scălda în nocturnă.
— Să mergem, o trezi din contemplare Bubuzi. Te cazez, te hrănesc, apoi…
Depărtîndu-se de mașină și de bărbații gălăgioși, Bubuzi o conduse la cantină. După cină, îi arătă odaia unde va dormi, baia, veceul.
— E bine, zise Mădălina. Numai de-aș fi în stare să fac față muncii care o să mi se ceară…
— Copila mea, fii liniștită. De mîine totul va începe în chip normal. I-ai căzut tronc la inimă patronului, iar asta… E o chestie!. . Ești obosită, de pe drum…Odihnește-te, iar de mîine seară, pleci la muncă!
Ultimile cuvinte sunară în vocea Bubuzei soldățește. Mădălina, după bae, se strădui să adoarmă, dar nu putu închide un ochi. Din curte, perechi-perechi, plecau pe plaja semiîntunecoasă. Se dezbrăcau în mod demonstrativ intrînd gălăgioși în apă. De ici-colo răzbăteau gemetele de extaz al tinerilor care se îmbrățișau și se zvîrcoleau în valurile mării și ale plăcerilor. Pe la miezul nopții, chiar sub geamul ei, două fete se luară la harță între ele, într-o românească clară, cu dialect de Durlești. Apoi sfada lor trecu într-o încăierare, învinuindu-se una pe alta că i-a suflat clientul bogat de sub nas… Se numeau cu vorbe urîte, scîrboase și, după ce s-au flocăit reciproc, veni Bubuzi să le astîmpere cu cîteva fraze apăsate, despărțîndu-le cu înjurături și amenințări…
Cîntecele și veselia nu conteniră pînă la răsăritul soarelui. Urmări o vreme un bătrînel chel, la volanul unui “Cadilak” descoperit, înconjurat de domnișoare, numai în slipi transparenți, ce dansau în jurul lui și cîntau “Katiușa”, rînduind fericite o sticlă mare cu șampanie. Bătrînul le tot achipuia pe rînd pe la locurile rușinoase, pornea din loc și oprea mulțumit mașina… Continuau să se audă strigătele și chiotele fericite ale perechilor ce se aflau în apă… Cînd soarele se ridică de-a binelea peste întinsurile azurii ale mării, toată lumea se astîmpără și viața parcă încetă. Doar o echipă de bărbați cu mașini-unelte aduceau plaja în ordine, curățînd-o de o mulțime de prezervative, despre care Mădălina crezuse că-s meduze, pe care valurile înalte le aruncau peste nisipul auriu al litoralului. Abia după ce liniștea cuceri totul în jur, Mădălina adormi buștean…
* * *
Bubuzi o trezi în faptul serii.
— Scoală, că uite trece ziua, o zgălțîia ea să se trezească. Doar n-ai venit aici să te pun la îngrășat… Degrabă încep să pice clienții. Trebuie s-arăți cît mai proaspătă…Patronul deja te-așteaptă!
Mădălina sări, învălmășindu-se. Cuvintele Bubuzei o făcură să vadă din nou clar și crud doar într-o cîtime de secundă tabloul din noaptea trecută. În aceeași clipă își dete seama la ce “munci” va fi impusă.
— Þacă, eu n-am venit aici să practic prostituția, îi spuse cu voce înfrigurată Mădălina și singură se sperie de curajul său.
— Ești tare-n clanță?!. Închideți pliscul, răspunse rece și obraznic Bubuzi. Uite la ea… Am cheltuit o groază de bani pentru tine. Cum ai de gînd să mi-i întorci?
— Încredințează-mi orice lucru. Am să mătur străzile, am să spăl blidele… Eu sunt deprinsă cu greutățile… Dă-mi orice de lucru numai nu vreau să știu de toată murdăria văzută noaptea trecută…
Mădălina vroi să-i riposteze, iar femeia cu ochii de corb, nestăvilită, începu a-i enumăra pe degetele-i inelate:
— Oamenii vin pe insula Afroditei să se odihnească și să se iubească cum vor și cu cine vor!Aici sexul se practică numai pe bani! Se exlude orice act de binefacere!În seara asta vei deservi patronul și cei doi tipi care ne-au adus de la aeroport. Fără nici o discuție! Vei fi în supravegherea mea și doamne ferește să faci un pas în lături…E momentul să ne înțelegem în privința remunerării. Doar ai venit în Cipru la cîștig… Închide gura!. . După această seară, venitul tău va fi repartizat în felul următor: Cincizeci la sută le dai îndată celora care ne ocrotesc. Doar te afli aici ilegal. Douăzeci și cinci de procente o să-mi revină mie, pentru că sunt proxeneta ta și mai ai să-mi recuperezi cheltuielile suportate pentru aducerea ta pe insulă. Cu zece la sută acoperi cazarea și mîncarea zilnic… Din venitul rămas, cinci la sută o să verși în caznaua diasporei, care se numește “Fondul curviștinilor”. Se are în vedere dacă te îmbolnăvești, sau apare necesitatea să te trimitem de urgență în patrie – înțelegi… Deci vei avea curat zece procente. Așa e stabilit de clanurile mafiote ale Ciprului. Pe întreaga însulă, pentru toate curvele ce vin din toate țările la cîștig. Þi-i clar, fetițo!?
Și Bubuzi o fixă iar crunt și rece, cu ochii ei sticloși de corb. Mădălina simți că a nimerit în capcană, într-un sarcofag și nu găsea nici o ieșire. Privirile-i i se încruntară, pe fața ei se așternu tristețea și mahna. Îi vuia capul învăluit de furtună, își mușca nervoasă unghiile. Era gata - gata să izbucnească în hohote de plîns, pînă socoti că lacrimile n-o pot ajuta cu nimica și se răsti cu vocea ei îndîrjită:
— Cum pot face eu dragoste dacă sunt încă fecioară!? Oare nu ți-i milă de mine? Și la urma urmei am nevoie și de un cît de mic răgaz…
Cum numai Mădălina termină vorba, stînd cu pumnii încleștați de parcă se gătea să se încaiere cu inamicul, Bubuzi…înțăpeni. Privirile ei de gheață deveniră mai blînde. O măsură atent din cap pînă în picioare, precum se face cînd vezi un om pentru prima oară, duse mîinile în plete, își răsfiră părul vopsit în galben auriu.
— Glumești sau spui adevărul?. .
— Oare cu dumneata are rost să glumești…
— Cu adevărat ești virgină? o întrebă Bubuzi cu insistență, fără ca să o slăbească din priviri, dorind să mai precizeze: Nu glumești nici un pic?. .
— N-are nici un sens…
Bubuzi, după o lungă pauză, își reveni, ieși iute din odaie. Curînd reapăru însoțită de o femeie în halat alb, cu bonetă medicală pe cap. Mai adusese cu ea un vraf de reviste “Pleyboi”, cu erotică și sex. Femeia în halat alb îi porunci, nestingherit, să se dezbrace… Mădălina fu supusă unui control riguros și după ce o îndemnă prin gesturi să-și îmbrace hainele, îi lăsă Bubuzei un certificat iscălit, ștampilat. La plecare, femeia în alb rosti încîntată:
— O key!
Cînd au rămas singure, Bubuzi își cuprinse fericită săteanca.
— Ești o adevărată comoară, puiculițo! Ne-ai căzut ca o mană cerească… și începu atent să-i explice: În Cipru întreg anul e sezon estival. Aici vin oameni foarte bogați care doresc să facă sex cu domnișoare virgine. Ei plătesc bani nebuni!Chiar mîine vor veni pețitorii la hotel…Ce fericire, doamne!
— Deci, azi sunt scutită de patronul dumitale, întrebă Mădălina cu voce stinsă, înghițind restul frazei, luminmată de o scînteie de speranță.
— Ei, cînd vor afla noutatea o să înnebunească de fericire… Fii pe pace, deocamdată n-au să se atingă de tine. Ei prețuiesc mult profitul!
Bubuzi deveni parcă alt om. Era veselă și blîndă. Dori, ca printre altele, să afle și ceva noutăți de acasă. Apoi prinse a-i ciripi întruna ca să stea în odaie cît poftește, să se liniștească, căci astăzi nu se va întîmpla nimic rău cu ea. Luă certificatul medical, lăsat odineaori de femeia în ahalt alb, se fardă înaintea oglinzii, netezindu-și ridurile bine conturate pe la colțurile grurii și ieși grăbită fredonînd o melodie grecească.
* * *
Încă o noapte plină de zbucium și mister. Avînd acest răgaz neașteptat, Mădălina începu să-și frămînte mințile, cum să evadeze din locul blestemat unde nimerise. Nu o interesau nici revistele “de specialitate”, precum i le recomandase Bubuzi. Căuta cu febrilitate o ieșire din această situație stupidă. Cum de nu a priceput dînsa ce ocupație va avea aici, cînd s-a hotărît să vină în Cipru?! “ Iată unde nu este nevoie de o mentalitate kolhoznică, își zise ea. Cine, cine mă poate salva acum? Doamne, Dumnezeule! Apără-mă și scoate-mă de la nevoie!. . ” Își mai aminti atunci de bunica ce o smotrea pururea să nu ajungă depravată… Își aminti de Alioșa Surdu, de Anastasia… Toate gîndurile roiau haotic în capul ei. Nu-i venea nici o ideie ingenioasă. Îi trăsni un gînd: să se înnece, sau să se arunce în stradă sub roțile unei mașini… Prinse să se îmbrace cu grabă, dar de cum dădu să iasă pe ușă, fu întîmpinată de Bubuzi ce tocmai picase cu cei trei bărbați. Vlăjganii cu piepturile păroase, pe care luceau lanțurile de aur în care erau prinse cruci grele, îi zîmbiră larg, prietenește. Pretinsul patron o netezi chiar cu dosul palmei pe obrazul palid și-i vorbi într-o românească stîlcită, silind-o să nu-și facă emoții că totul va fi în ordine.
— Eu garantez totul bine la tine! o încheie el.
— Ia-ți catrafusele, căci te mutăm în altă parte, îi ordonă veselă Bubuzi. Deseară o să fii prințesa balului!
* * *
Mădălina avu ocazia să vadă orașul în plină zi. Bubuzi, care cu fiece clipă devenea tot mai antipatică și mai respingătoare, în vizitele făcute prin magazine nu o slăbea din ochi nici pentru o clipă. Revenind cu toate cumpărăturile la noua locuință, un apartament cu două odăi, Bubuzi îi ordonă să se băiască, să-și schimbe toată lengeria de corp. Spre chindie o coafeză făcu din părul ei bogat și negru o adevărată capodoperă. Fu condusă apoi într-o odaie separată și două femei, în ritmul neîncetatelor încîntări ale Bubuzei și ale patronului, Mădălina se pomeni îmbrăcată într-o rochie de mireasă. Încălță pantofi albi ca neaua. În păr îi prinseră o ghirlandă din mergelușe sidefii; în lobii urechilor străluceau cercei cu pietre rubinii, iar pe mîinile ei plăpînde, înmănușate – două inele de aur. Femeile îi vopsiră ochii, obrajii, o parfumară. Tocurile pantofilor o făceau mai năltuță, rochia îi contura talia subțire și sînii robuști. Mădălina, privindu-se în oglindă, uită parcă de toate care o așteptau. Sufletul ei se îmbătă de admirație și frumusețea pe care o vedea. Chiar și Bubuzi părea că regretă că nu e în locul Mădălinei.
— Nici n-am luat de seamă, fată hăi, că ești atît de frumoasă! făcu ea, în maniera unei mahalajoaice de la Ineasca.
— Prințesa! murmură patronul. Frumoasa la mine ca Afrodita!
Dar evenimentele principale aveau să înceapă pe la mijlocul serii. Mădălina, escortată de cîțiva bărbați tineri, de o parte în haine albe, de altă parte – în negre și cîteva domnișoare îmbrăcate și ele elegant, ce-i țineau din urmă trena rochiei, fu condusă într-o sală largă, spațioasă, cu scenă luminată. La mesele bogate stăteau în așteptare bărbați, cu ochii curioși, majoritatea în vîrstă. Răsuna o muzică lină, aproape solemnă. Cînd cortegiul ajunse în mijlocul scenei, de unde se vedea toată lumea din sală ca în palmă, cîțiva dintre bărbații ce stăteau pe scaune la mese s-au sculat în picioare, aplaudînd ușor apariția prințesei. La un semn al Bubuzei, în fața tuturora își făcu apariția doamna în halat alb, care-i făcu examenul medical, și, cu o ținută severă, se adresă asistenței în limba engleză. Îi informă pe toți că Mădălina este o studentă din Moldova, studiază artele frumoase, îi plac călătoriile maritime, e calmă, preferă acțiunile de caritate, are înălțimea cutare, greutatea cutare, volumul sînilor, numărul piciorului, este virgină, dorește și visează să devină soția unui prinț, obligîndu-se prin lege și credință să-i fie fidelă… Prezentatoarea, în cele din urmă, scoase demonstrativ certificatul medical, demonstrîndu-l sălii. Își încheie discursul afirmînd că ea, ca patroana acestui celebru restaurant unde se află acum, garantează veridicitatea informației… După ce încetiniră aplauzele frenetice ale sălii, reîncepu muzica. Bubuzi, preluînd certificatul medical, însoțită de patronul ei, prinse a se plimba printre mese. Majoritatea bărbaților care o solicitau, erau cu chelii și aveau favoriții cărunți. Bubuzi, ca un bun cunoscător al meseriei, dialoga agitată, scotea din poșetă un calculator, socotea și explica ceva. Sala era agitată. Tinerii și tinerele care o însoțeau, îi ajutară Mădălinei să coboare de pe scenă și să meargă printre mese, ca s-o aprecieze mai îndeaproape bărbații. Fata era tristă, sufletul ei se zbătea ca o pasăre rănită, prinsă în colivie. ” Curînd cineva din boșorogii iștea cu buzunarele pline mă va cumpăra ca pe o vită la iarmaroc, mă va duce în luxurile lui ca să-și satisfacă plăcerile animalice…Doamne, Doamne! Cît e de greu să fii fată neapărată, neocrotită de nimeni… Unde sunteți voi, bărbaților?.. Coboară, Doamne, din împărăția ta un înger păzitor și salvează-mă! Doar tu, Doamne ești atotputernic, salvatorul nostru la nevoi…”
Emoțiile o luară pe deasupra. Nu se mai putu stăpîni și lacrimile prinseră să-i șiroiască pe obraji. Plînsul ei tăcut, puțin ascuns sub voalul de pe față, o făceau și mai frumoasă. Avea un șarm deosebit, care atrăgea atenția, stîrnind și mai mult admirația… Bubuzi negocia, luptîndu-se pentru fiecare cent. Purtase convorbiri cu aproape toți bărbații bogați din sală. “Dar poate că e mai bine că sunt pețită de bărbați bătrîni, nu contenea să se frămînte Mădălina. Voi încerca să le explic, ca unor bunei că nu sunt ceea ce cred ei… Par a fi înțelegători…Voi încerca…”
După vreo două ore de chinuri și așteptări, timp în care Bubuzi negocia mereu, părea că lucrurile încep a se limpezi… Deodată în sală își făcură apariția doi tipi în straie lungi, albe ca neaua, cu turbane pe cap, cum poartă arabii. Se apropiară de cei aflați în negocieri cu Bubuzi și prinseră a dialoga între dînșii, tot furînd-o cu privirea pe mireasa fermecătoare. Unul dintre ei o chemă pe Bubuzi și după un scurt schimb de fraze, își strînseră mîinile… Mădălinei i se păru că se prăbușește într-un hău negru și adînc. Se simțea cu sufletul tot mai deșert, pustiit de orice zvîcnet. Era convinsă că de voința ei nu mai depinde nimic. Privi încruntată la arabii care, înțeleseseră că au plătit bani buni pentru ea, dar se pomeni în același moment față în față cu mutra radioasă a Bubuzei.
— Se vede că ești norocoasă, fată hăi! O asemenea bogăție din afacerea asta nici nu visasem…Trei procente din venitul total este al tău. Dar ce venit! Acum mergi sănătoasă și bucură-te de viață!…
Mădălina nu mai simți nici cînd cei doi arabi, în veșminte albe, cu turbane pe cap i se alăturară, luînd-o cavalerește, fericiți de braț, nici cum ieșiră cu ea, petrecuți de aplauzele sălii. În prag mulțime de fete ce nu avuseră acces înăuntru, la fel o aplaudau, dar mai reținute, scînteindu-le ochii de invidie…Chelnerii cu fețele binevoitoare, îi presărară calea cu flori, apoi îi deschiseră portiera superbului “Rols Rois”, în care se scufundară Mădălina, călăuzită de cei doi bărbați care vorbeau între ei melodioasa limbă arabă. Cînd mașina porni din loc, aproape fără să se audă, fata nu dorea să se gîndească la nimic. Privea absentă televizorul, condiționerul, telefoanele, barul cu băuturi și toate celelalte luxuri ale mașinii. Se simți o stafidă uscată, ce călătorea pe rînd de pe lozniță într-o magazie, din magazie în cîrciuma unui negustor, de acolo în buzunarul unui cumpărător mai bogat, iar de aici va fi lăsată în mîina unui copil alintat ca ostință, ca acesta să o pună în gură, să o sugă o vreme, apoi să o scuipe printre dinți ca pe o scamă. Nu mai auzea nici strigătele frenetice și complimentele celor de-afară la adresa ei:
— Fain, prințesa! Fain!. .
Drumul fu scurt. Pe cer apăruse luna, mii de stele dansau vesele pe bolta neagră, încercînd să o mîngîie cu razele lor sfioase. Dar Mădălina nu vedea decît perdeaua lacrimilor uscate.
Mașina se opri într-o ogradă pustie, cu havuz și piscină, cu palmieri și flori exotice, înconjurată din toate părțile cu ziduri albe și înalte. Doi valeți, răsăriți din pragul clădirii frumoase în două niveluri, îi ajutară să coboare, apoi văzîndu-i pe patroni luară poziția de drepți, dîndu-le onorul… Îndărătul ușii înalte Mădălina descoperi un interior bogat și luxos, mirosea a ierburi proaspete și a cafea. Călăuzită de cei doi bărbați, ridică scările la etajul doi și se pomeni într-un dormitor superb, cu mobilă albă ce avea mînere de fildeș, candelabre de cristal, condiționere. Un pat larg, cu perine și multe perne, cu un acoperemînt din mătăsuri fine, străvezii. Bărbații o aduseră la braț în mijlocul dormitorului, îi zîmbiră supuși, cu ochii triști, făcură o plecăciune de respect, ca în fața unei divinități și o lăsară singură. Numai la cîteva minute după plecarea celor doi, întră o femeie în vîrstă, urîtă la față, cu cercei mari jucînd în urechi, care-i oferi lengerie de noapte într-un pachet lucitor. Îi vorbi pocit englezește ca Mădălina să înțeleagă că este liberă să-și schimbe hainele și să se culce, iar dacă dorește, în odaia vecină, la bucătărie poate servi ce-i dorește inima…
Stresată, într-o încordare de două zile, Mădălina își dezbrăcă aproape furioasă rochia de mireasă și probă lengeria și halatul de catifea noi-nouțe. Îi veneau întocmai. Își făcu mai întîi o baie, ștergîndu-și toată spoiala de pe față, apoi simți că-i ruptă de foame. Nu vroia să se mai gîndească la nimica, obosise de atîta frămînt. Fie ce-o fi! O soartă are omul !
La bucătărie găsi frigiderul ca un adevărat corn al abundenței. Din toate bunătățile ea alesese roșii, castraveți, ceapă, sare și ulei. Făcu liniștită o salată, ca la Ineasca, mîncă cît potrivi, apoi, pentru prima oară în viața ei, umplu un pahar de rachiu și îl dete peste cap. Bănuind că foarte curînd va fi supusă unor chinuri morale și fizice, se cufundă în saltelele de pene și adormi buștean.
* * *
Cînd se trezi, soarele se juca prin geamul mare cu perdele albe de mătasă fină. Dindată privi speriată în jur. Nu era nimeni în odaie. Nici noaptea nu fusese nimeni. Uimirea deveni și mai mare, trecînd într-o curiozitate copilărească. Își punea o sumedenie de întrebări. De cum se spălă auzi la interfon o voce de femeie într-o curată limbă românească: “ Bună dimineața cuconițo! Pregătește-te de plecare…”
Ușile înalte, albe, cu ghirlande ornamentate cu frunzulițe aurite, se deschiseră și în prag apărură cei doi bărbați de-aseară și o femeie, care traducea vorbele în românește.
— A fost liniște? Ați dormit bine, domnișoară?
— Mulțumesc!. .
— Trebuie s-ajungem cît mai curînd, adăugă al doilea, apoi se adresă femeii: Să se îmbrace în haine verzi.
Zicînd acestea, bărbații cu privirile triste, ceea ce o punea pe Mădălina în cumpene, dispărură.
— Unde-o să plecăm? Ce se întîmplă ? încercă Mădălina să afle de la femeia rămasă alături. Aceasta însă o privi cu ochii absenți și clătină din cap, ca și cum ar fi spus:”Aici întrebările sunt de prisos. Totul este deja hotărît…”
Curînd îi aduse un costum exact pe ea, de culoare verde, îi ajută să se îmbrace, o servi c-o ceașcă de cafea și o sili să iasă în prag. Aceeași mașină îi aduse la un aerodrom, unde urcară într-un avion mic, confortabil și peste cîteva clipe zburau de-asupra Mediteranei. Absorbită de priveliștea dimineții, Mădălina admira frumusețea valurilor, apoi în față i se deschise panorama deltei Nilului, zări piramidele faraonilor, caravane de cămile, abia mișcîndu-se prin nisipuri. În depărtare desluși multe sonde de petrol, făclii uriașe care ardeau în locul unde probabil se dobîndeau zăcăminte de gaz natural. Mii de conducte argintii se ramificau haotic prin deșerturile Egiptului, pînă ajungeau la Marea Roșie, unde staționau în porturi multe nave maritime. Călătoria se desfășura ca o plimbare prin miracol și vis. Ochii ei încă de copil zglobiu admirau acum frumosul, superbul pămîntului, despre care atît de multe auzise la lecțiile de geografie. Nu-i venea să creadă că avea ocazia să vadă locurile, unde s-au născut și au decăzut civilizațiile antice …
La cîteva ore de zbor, avionul ateriză în preajma unui oraș cu multe moschee înșiruite pe crestele munților golași, de unde începeau întinsurile pustiului. În vecinătatea pistei de decolare se înălțau construcțiile impunătoare ale combinatelor de desalinizare a apei din mare. Printr-un sistem complicat, împrejurimile orașului erau irigate pe zeci de hectare cu livezi și vii. Mădălina fu iarăși cuprinsă de neliniște. De ce au adus-o aici oamenii aceștea necunoscuți, fără măcar să-i verifice actele? Oare dînsa a devenit a tuturora și a nimănui?!… Cei care o însoțeau erau însă tăcuți, deși destul de eleganți și atenți cu ea.
La aeroport îi aștepta o mașină bogată, care îi duse la un palat alb ca sarea de lămîie de sub stînca unui munte, poalele căruia erau acoperite cu plantații de palmieri. Palatul avea geamurile mari, dar cu sticle întunecate și toate amprentele unui edificiu somptuos, cu inscripția “Șeraton” pe frontispiciu.
— Am ajuns, îi dădu de înțeles unul dintre bărbați, conducînd-o într-o sală cu multe amfore, pline cu flori vii. Acante și arabescuri ornamentau tavanul semioval și geamurile cu persiene.
* * *
Soarele dogoritor ajunsese demult în dricul amezii, cînd Mădălina se trezi după un somn adînc și obositor. În încăpere condiționerele răspîndeau o mireasmă de flori proaspete. Răcoarea ce venea parcă de la perdelele albe ale ferestrelor arcuite, cu jaluzele ornamentate, o calma. De-afară răzbătea aerul uscat al pustiului, ferestrele erau întredeschise, dar nu se auzea nici un sunet, decît, rareori, freamătul talazurilor mării din apropiere.
Reveni cu gîndul la situația în care nimerise. Vroia să creadă că are un vis urît, că degrabă se va trezi și nimic rău nu i se va întîmpla. Doar pînă acuma a avut prilejul de a vorbi numai cu oameni galanți, atenți, binevoitori și buni. “ Poate e adevărat ceea ce-mi tot spunea bunica: pămîntul, cît ar fi el de mare, totdeauna se sprijină pe înțelegerea și bunătatea dintre oameni… “ Încerca să-și amintească tot ce a studiat la școală din domeniul arabisticii. Învățase ea silitor, citise multe cărți, dar… prea puține îi rămăseseră în memorie despre meleagurile acestea, unde cu vreo două săptămîni în urmă, nici nu-și putea imagina c-o să ajungă. Era într-o așteptare chinuitoare. Ce se va întîmpla, în posesia cui se va afla? Își mai aminti de haremul musulmanilor și o luară iarăși tremuricii. Deocamdată se simțea, oricît de confortabil era anturajul, că este pur și simplu o ostatecă, într-o țară miraculoasă și străină. Se spălă pe față, bău un ceai în bucătăria splendidă. Cugeta că șeihii arabi, fiind stăpînitori peste mari zăcăminte de țiței, au devenit din mila lui Allah, cei mai bogați din lume. Dar ce are bogăția lor cu soarta ei, o fetiță neapărată de la țară, din îndepărtata Inească, despre care aici nu auzise nimeni? În clipa cînd își făcu toaleta și se ghidușea de necaz în fața oglinzii, ușile de la intrare se deschiseră larg. Strînse pumnii, oțărî ochii, silindu-se să-și păstreze calmul în așteptarea unei noi și enigmatice întîlniri cu oameni străini, necunoscuți. În încăpere intrară trei femei în feregele roze, în lobii urechilor purtau cercei cu petre de briliant, pe mîini inele scumpe. Tustrele erau în vîrstă. Cea mai mare, cum se vede medic, o sili să se supună controlului de virginitate. Mădălina trecu iarăși clipe de înjosire și dezgust… După un control riguros, medicul o bătu prietenește pe umăr și, întorcîndu-se cu ea, la cele două femei, zîmbi zicînd:
— Madam, fain!
Una din ele dispăru și reveni îndată cu un cărucior pe care erau diferite atribute de vestimentație. Femeile o puseră să-și facă un duș, să-și schimbe toată lengeria, hainele și să probeze altele noi, ca în cele din urmă s-o îmbrace într-o rochie albă, cu poalele fine și lungi, de mireasă. Îi împodobiră urechile și degetele cu bijuterii scumpe, la gît îi puseră o podoabă cu briliante, iar pe frunte, în loc de coroniță, o diademă, prefăcînd-o într-o adevărată prințesă. Cînd toate pregătirile fuseseră încheiate, cea bătrînă o mai privi dintr-o parte, din alta, o aduse în fața oglinzii mari și o aprecie cu tristețe în voce:
— Prințesa Raiana! Fain !
Mădălina rămase iar într-o grea așteptare și avea presimțirea că acuș-acuș o să se întîmple ceva, ceva nespus de trist. Îi mai stăruia în fața ochilor chipul femeii cu voce tristă care i-a ajutat să se îmbrace și acel “fain”, nu însemna pentru ea decît durere și necaz. Nu putea ierta gestul uneia dintre ele, care, înainte de a pleca, aruncă cu neglijență vădită rochia și pantofii scumpi, în care venise aseară aici…
La cîteva momente de așteptare ușa se deschise din nou și, însoțit de cele trei femei, apăru un bărbat josuț, neberbierit, cu buzele late, ochii șireți dar triști, obrajii scofîlciți de insomnie. Pe degetele lui îngălbenite și zbărcite străluceau cîteva inele groase… Avea mustăți stufoase, bătute de bruma cărunțelii, la fel și favoriții. Urechile lui i se părură Mădălinei nespus de mari. Purta zăbun alb, pe cap avea o scufiță roșie, precum poartă palestinienii. Bărbatul se apropie mult de dînsa, îi cercetă cu luare aminte ținuta și, spre surprinderea Mădălinei, lăcrimă ușor. Făcu un semn uneia dintre femei – era traducătoare, și spuse în arabă:
— Lea – illi – lea illi Alla! Translatoarea îi traduse în românește: Nu există alt Dumnezeu decît Allah! Tot atunci execută un ritual islamic, ridicînd privirile și spălîndu-se parcă pe față. Apoi urmă o pauză. Bărbatul în vîrstă iar o măsură cu privirile triste și-i zise: Bine-ai venit în casa noastră cuprinsă de nenorocire, draga mea! Mă numesc Yasir… Semeni leit cu cea care trebuia să-mi fie noră. Cu prințesa Raiana, logodnica fiului meu Muammar… Săptămîna trecută, aflîndu-se într-o călătorie prin Europa, sub un pod pe o magistrală franceză, din cauza unor paparați, au suferit un accident rutier. Raiana a decedat pe loc, iar unicul meu fiu, neștiind nimica despre soarta iubitei lui, se află într-o stare deznădăjduită pe patul suferințelor. Mereu o chiamă la el pe Raiana, socoate, probabil, că-i vie… E unica speranță a lui, care-l mai ține în viață…Nu pot suporta chinurile lui…Fii ajutoarea lui, copila mea! Am să te rog să-l străjuiești cît o să fie posibil, poate i-a fi mai ușor…
Sfîrșind cu aceste vorbe, bărbatul nu-și putu stăpîni bocetul înnădușit în palme. Mădălina stătea pală, dezorientată, șocată chiar de noutatea pe care i-o spuse și de întorsătura lucrurilor. Deodată izbucni în hohote de plîns…
Bărbatul în vîrstă, condus de femei, ieși din cameră. Peste puțin timp, una din ele, cea mai bătrînă, reveni la Mădălina și prinse a-i șterge cu o batistă lacrimile. O luă apoi de mînă și coborîră la parter într-o sală tot așa de mare, cu dormitor, dar care semăna mai mult a spital. Oameni în halate albe îngrijeau de un bolnav. Mirosea a leacuri. Ea fu așezată pe un tron, cu spetează albă, înaltă, care se afla pe un stativ cu roticele și fu apropiată de patul bolnavului, străjuit de aparate moderne. La porunca lui Yasir și cu învoirea medicilor Mădălina a fost ridicată cu ajutorul scripetelui automat pînă la nivelul capului bandajat al tînărului galben ca ceara. Bietul tată îi spuse ceva în șoaptă lui Muammar, care în agonia febrei, deschise greoi pleoapele și o privi pe fată. În acea clipă Mădălina fu involuntar cuprinsă de milă și compătimire adîncă pentru acest tînăr și impresionată de povestea dragostei lui, de tragedia care l-a nenorocit. Îi atinse cu gingășie și blîndețe brațul vînăt. Din ochii lui se prelinseră două lacrimi, iar pe buzele-i crăpate de arsură se înfiripă, abia-abia, un zîmbet. Răsuflă adînc și scoase un geamăt slab.
— Muammar! Scumpul și neprețuitul meu fecioraș! zicea Yasir. Princesa Raiana a venit să te vadă, Muammar, nu înceta să se bucure tatăl îndurerat. După o îndelungată așteptare, ca feciorul să mai deschidă odată ochii, îi zise fetei în șoaptă: Cît vei străjui patul lui, ai să te numești…Raiana… Te rog, pentru Allah!. .
Buzele suferindului se crîmpoțiră în semn de aprobare. Emoțiile părea că-l readuseră la viață dintr-un coșmar. Medicii începură să se agite și îi siliră pe toți să părăsească sala.
* * *
În fiecare dimineață, cele trei femei o îmbrăcau superb și o conduceau pînă în sala de reanimare. Mădălina străjuia fidelă la patul bolnavului. Muammar slobozea din vreme în vreme gemete prelungi iar buzele lui, pe care i le uda cu apă, încercau să rostească unul și același nume:”Raiana”. Ea îi netezea cu dosul palmei mîinile și observa că la fiece atingere tresărea abia simțit, vădind că în corpul lui mai palpitează viața. Yasir stătea pururi alături, cu fața în palme, străduindu-se din răsputeri să-și înnăbușe plînsul. Uneori încerca să dialogheze cu medicii, dar aceștia îi răspundeau la fiece întrebare zgîrcit și scurt. Oamenii în halate albe insistau ca el să nu stea mult lîngă bolnav, dar de fiecare dată Yasir îi asigura că va fi liniștit și n-o să le încurce…
Pe zi ce trecea devenea tot mai clar că viața lui Muammar atărnă de un singur fir și acela subțire, ca pînza de paiangen. Uneori avea impresia că în clipa următoare sufletul îl va părăsi. Pînă la urmă unul dintre medici îi comunică lui Yasir că feciorul lui nu are nici o scăpare și îl mai ține în viață doar prezența Mădălinei… Sufletul lui se avînta în ceruri, se desprindea din corp, iar atingerea, suflarea fetei, parcă-l reîntorcea… El murea cu iubirea alături, deși Raiana demult nu mai era printre cei vii, așteptîndu-l să se ridice în înîlțimile cerului.
În dimineața ceea Muammar șoptea mereu aceeași frază acum nedeslușită. La un moment dat făcu cîteva sforțări de a se ridica în capul oaselor, ochii i se închiseră și pe la colțuri începură să șiroiască lacrimi. Un medic îi făcu o injecție și Muammar se mai liniști. Deschise încă odată larg ochii tulburi, parcă privind cu mirare lumea întreagă, pe care Allah i-o lua în clipele celea, mai șopti odată numele “Raiana” și, parcă dorind să întindă brațele spre fată, printr-un oftat surd își dădu sufletul.
* * *
Toate zilele de doliu Mădălina l-a plîns sincer. O săptămînă întreagă a mers cu Yasir la mormîntul lui, stînd acolo ore în șir. Se purta în negru și alături de tatăl răposatului simboliza durerea unui părinte – o durere irecuperabilă, care, dacă n-ar fi fost dînsa, avea să-l sfîșie demult. Deși misiunea ei părea să fi luat sfîrșit, Mădălina avea o presimțire că e nevoie să stea lîngă acest bărbat nenorocit de durere, sincer și bun. Era în totală descumpănire. Deprinsese araba în limitele de a înțelege ce i se vorbește, dar nu prindea de la cei care erau alături nici o aluzie referitor la destinul ei de mai departe. Aceleași femei o îngrijeau, o ocroteau. Cerca să intre cu ele în discuție, dar nu se apucau să-i explice nimic, dîndu-i de înțeles doar că trebuie să fie răbdătoare, pînă se va alina cumva durerea din inima lui Yasir, patronul lor. Yasir nu era bătrîn de tot – dar nici tînăr și în casa ceea mare, impozantă locuia cu cele trei femei și Mădălina…
Veni ziua cînd se limpeziră chinurile fetei. De dimineață femeile o îmbrăcară iarăși într-o roche superbă, îi așezară diadema pe frunte și o poftiră să stea pe tron, după care ele dispărură și în odaia luminoasă apăru Yasir, cu obișnuita-i tristețe în ochi, abia mișcîndu-și trupul slăbit. El se așeză în fața ei, o privi îndelung, ca în cele din urmă să-i vorbească:
— Þi-ai îndeplinit cu cinste misiunea pe care ți-am cerut-o, copila mea… Mi-ai alinat durerea la un mare necaz… N-am greșit că am trimis soli în Cipru ca să găsească o domnișoară care să semene cu Raiana… Socoate că tot ce-ți dorești deja ai obținut… Te simt ca pe o fiică în casa mea, dulce copilă. Dar nu am nici un drept să te mai opresc aici. Te simți ca un ostatec…Nici eu nu mai pot rămîne aici. Nu pot… Am hotărît să-mi găsesc refugiu la baștina mea, de unde am venit aici cu mulți ani în urmă…Plec la locul străbunilor mei, în oaza din pustiu… El o învălui cu privirea-i tristă, tăcu îndelung, ca să continuie cu o propunere ce o surprinse: Mi-ar fi sufletul împăcat, dacă te-ai decide să mă urmezi în acel drum ce-l voi face cu caravana pînă la orașul din inima deșertului… Aș învinge mai ușor necazurile, singurătatea… Iar de-acolo, cu avionul vei pleca unde vei dori… Nu am nici o putere să-ți ordon. Nu te grăbi să refuzi. Gîndește-te pînă mîine. Dacă nu te vei hotărî, o să pleci acasă cu toate darurile mele pe care le-ai meritat.
Propunerea lui Yasir a făcut-o să se frămînte toată noaptea. Își aminti de Ineasca, de calea ce o făcuse în Cipru, de Alioșa Surdu, de Bubuzi, și descoperi că nimeni din toți aceștea nu i-au dorit niciodată binele. Toți au nărăvit să o aibă numai pentru a-și satisface propriile interese și plăceri, a se îngriji de propria bunăstare. Dorea să se întoarcă. Bogăția ce i-o dăruia Yasir îi ajungea pentru o viață fără de lipsuri pe mulți ani înainte. Ea se va întoarce, va repara casa bătrînească a bunicii, va pleca la învățătură. Și mai departe ? Cine știe ce se mai poate întîmpla? Deocamdată însă traiul de aici o satisface. Se deprinsese cu viața și oamenii binevoitori de-aici. Ce să facă acum cînd devenise liberă?
Nici nu prinse de veste cînd noaptea se prefăcu în ziuă. După micul dejun apăru Yasir. De data asta era într-un zăbun întunecat, scump, cu fața proaspăt berbierită, cu privirile într-un fel potolite după durerea și necazul ce-l ținuseră în lanțuri ultima vreme.
— Am înțeles că pleci, zise el cu vocea tremurătoare. Pleci acasă, în patria ta?
— Dacă gîndiți că vă voi fi de ajutor, merg să vă însoțesc, răspunse fata.
***
La cîteva zile din orașul luminos de pe malul mării, spre inima pustiului, ieși o caravană de cămile, escortată de beduini în burnuzuri albe și echipată cu tot necesarul pentru un drum de lungă durată. Pe una din cămile călărea Yasir, iar pe cea din urma lui, îmbrăcată asemenea femeilor arabe, Mădălina…
Calea a fost lungă și anevoiasă. Ziua se năpustea cu arșiță cumplită, cu vînturi seci, șfichiuitoare. Cît cuprindeai cu privirile, pînă la orizont, pluteau doar vîrtejuri de nisip și aer dogoritor. Doar călăuzele, cu toate suferințele ce aveau a le îndura, lîngă cămile erau liniștite și se țineau bine. Cînd însera, opreau caravana și, după ce înjghebau un cort, aprindeau un primus și beau împreună cafea din feregele. Una din călăuze, un tuareg înalt, slăbănog, cu urechile mari și gura largă cînta frumos la rebecă, nici să-i pese cînd alături de ei trecea speriat cîte un cîine fenec. Mădălina era tot mai încîntată de eroismul acestor oameni ai pustiului, cărora Allah le hărăzise să locuiască pe aceste locuri virgine și sălbatice, unde viața se ținea cînd pe un firicel de ață, cînd pe un fir de nisip. Cămilele, încet, dar perseverent continuau calea prin deșert, fără a da vreun semn de oboseală. Yasir avea mereu grija să o îmbărbăteze, cînd Mădălina se speria de arșiță, de șerpii veninoși care cercau să se încolătăcească în jurul picioarelor cămilei, sau de lătratul sinistru al șacalilor la miezul nopții…Ca să se simtă liniștită îi punea mizică la casetofon, o servea necontenit cu ceai, încît ea începu să simtă tot mai mult căldura și ocrotirea unui înger păzitor. De la o vreme i se păru că îl adoră. Realiză că-l salvase și-l readuse pe făgașul dragostei de viață.
Își amintea des de locurile natale, înfloritoare și doldora de rod. Dar o chinuia un gînd, poate prea matur pentru vîrsta ei: de ce acolo unde însuși Dumnezeu a dat din cer ape cristaline, verdeață și ierburi mustoase, soare blînd și umbră răcoritoare, fruncte și struguri plini de dulceață, zarzavaturi și alte nenumărate bogății, Mădălina n-a cunoscut decît lume vitregă și rea, lacomă de avere și indiferentă la necazurile aproapelui, dacă nu chiar dușmănoasă? Și iar, se perindă în memorie chipul buget și sălbatec al lui Alioșa Surdu, privirile viclene și gîndul hidos al bibliotecarei Serafima… Bubuzi, cei trei inși din “Jeep”, care o doreau în pat din prima seară de cum sosi în Cipru… La un moment, scrutînd orizontul, avu impresia că-i vede aevea și că e destul un semn al ei, ca Yasir, bătrînul și bunul ei ocrotitor, să-i pună pe frigare în plin deșert, să-i…
“Br-r-r!” se cutremură la acest gînd și deschise ochii. În depărtare zări o oază cu palmieri și geamii cu turnuri.
Ajunseseră degrabă într-o localitate nu prea mare, unde Mădălina era prezentată mereu prietenilor atît de mulți ai lui Yasir. S-au stabilit cu traiul într-un palat – cel mai impozant din mijlocul orășelului, cu mult lux, avînd chiar și o cascadă de apă. La Yasir veneau întruna vizitatori să-i exprime sincere condoleanțe în legătură cu moartea tragică a fiului. Mădălina simți că este primită între oamenii ceia cu multă simpatie și căldură. Yasir o prezenta mereu ca pe o prințesă adusă de amicii lui din Europa într-o clipă de grea cumpănă a destinului său. Mădălina își dădea seama că Yasir se simte stînjenit față de ea, sfios oarecum. El încerca să afle dacă cineva ar dori s-o ia… în căsnicie…Numai ca să nu plece. Mai trecură cîteva săptămîni și Mădălina, care deja vorbea binișor araba, îi zise într-o zi:
— Mi-i bine alături de tine… N-aș vrea să plec de-aici…pentru oricine altul…
Bătrînului (care nu i se mai părea acum atît de vîrstnic) i se umeziră ochii. Brațele lor se împreunară …
-- Ahamdulillah – Slavă lui Allah, zise el plin de bunătate.
Într-o moscheie, cu turnurile înălțate spre tăriile cerului, Mădălina, în haine verzi, cu voal peste față,asculta plină de emoție sura rostită de mulla ,care stăpînea cu divinitatea coranul și în cele din urmă, ea rosti privind cu sinceritate în ochii lui Yasir care stătea alături:
-- Așhadu an-la ilaha illa-Allah wa Așhadu anna Muhammadan Rasulu-Allah (Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu adevărat decît Allah și că Muhammad este trimisul lui Allah) (Mărturisirea de credință, formula prin care se trece la islam, dacă o rostești. În arabă se cheamă Șahadda, nota autorului)
Cînd Mădălina simți că este gravidă, Yasir se bucură nespus. O strînse dulce la piept, apoi după ce-și mai stăvili emoțiile, o întrebă:
— Plecăm înapoi la civilizație? Sau trăim aici, în deșert? Bismillahi Rrahmani Rrahim – (În numele lui Allah, cel Milostiv și Îndurător)
Mădălina nu răspunse imediat. Își aminti – singură nu pricepea de ce – iar de Ineasca, de casa bunicii, părăsită și neîngrijită, de chipurile celora care o obijduiseră. Straniu, dar nu o păli dorul de baștină, ca altădată. “ Să fi îndrăgit atît de ușor deșertul, se întrebă ea rușinată parcă. Sau poate pe oamenii aceștea curajoși și vrednici, care întrețin viața și suflarea naturii în pustiu?”
Privi lung în ochii lui Yasir și, descoperind în privirile lui o umbră de teamă, se grăbi să-i răspundă:
— Oriunde… Îmi place și vreau să fim mereu alături…
--- Allahu Akbar – ( Allah este mare), zise Yasir făcînd înaintea soarelui temenele.
Orașțul din oază se pomeni un rai adevărat. Curînd toți locatarii o cunoșteau și o stimau ca soția înțeleaptă al bătrînului Yasir, acel om care adusese cu el bunătatea și înțelepciunea. Vîntul uscat al deșertului bîntuia mereu peste casele lor. Pe pereții de argilă se așternea cîte un strat ușor de nisip. Doar la izvorul adînc, cu apă limpede și rece era liniște . Oamenii se adunau acolo ca prin rugăciunile lor să cheme ploaie, tot rostind cu mîinile întinse către tăriile cerului:” Salat al-istisqa “ Rugăciunea pentru ploaie”. (arab.)”. Mădălina îndrăgise această lumea cîndva cu totul necunoscută și străină.Deprinsese limba arabă și i se părea că după graiul romînesc este cea mai frumoasă limbă din lume.
… Copilul se născu sănătos. Mădălina era cea mai fericită mamă din lume. Pe băiețel l-au numit Muammar. Semăna leit cu cel care a murit și nu și-a împlinit dragostea cea mare. Poate de aceea Allah le-o dăruise lor?



PE INSULA ȘERPILOR SIRENELE CÂNTÂ ROMÂNEȘTE

Copiilor mei Petrică și Ilenuța

Gheorghe Popovici, care toată viața rătăcise prin închisorile rusești ce împânzesc piscurile Uralului de Nord, stătea ore în șir la poartă rezemat în coate, ba privind cu tristețe ramura nucului puternic de la căpătâiul mormântului unde-și dormea somnul de veci soția, ba admirând frumusețea păsărilor cu zborul lor măreț pe care a visat să-l revadă toți anii de detenție. Trecutul i se învâlvora tulburându-l, dar conchise cu amărăciune că, oricât l-ar dojeni sora și ceilalți consăteni, nu mai poate schimba nimic. Chiar Dumnezeu, care este atotputernic față de prezent și viitor, n-are nici o putere de a schimba trecutul omului.
După absolvirea Universității , fiu de țăran plin de ambiții și elan, se căsătorise cu o fată din Bănești, pe cât de frumoasă și drăgălașă, pe atât de bolnăviciosă. La numai cinci luni de la nașterea fiului Anatol, într-o zi de hram, muri în tinda casei, pe brațele lui.. A înmormântat-o în cimitirul vechi din dealul Călugărului, a sădit la căpătâiul ei un nuc și toată viața a avut în fața ochilor movilița de sub ramura copacului. Decesul soției îl descumpăni și câțiva ani n-avu grijă de gospodărie, lăsând-o de izbeliște. Marea lui grijă era feciorul, căruia vroia să-i dea o educație aleasă, să-l învețe toate
câte le știa și le putea. N-a cutezat să se recăsătorească . Revenindu-și din coșmarul tinereții se părea că toate trebuie să-i meargă bine, dacă nu dădea peste el pasiunea pentru politică.Un grup de colegi universitari, rămași cu serviciul la Chișinău, l-au atras în sfera intereselor lor de a lupta ilegal contra politicii coloniale de rusificare masivă. Îi plăcură ideile prietenilor și își spuse că viața n-are rost dacă nu arzi ca o făclie pentru dreptatea poporului tău umilit și batjocorit de către cotropitorii ruși.Le explică țăranilor că Moldova este pământ românesc și că trebuie de luptat ca să fie retrocedat țării noasrte, România. La prelegerile lui, le vorbea elevilor despre Bucovina de Nord și Sudul basarabiei, despre Insula Șerpilor din Marea Neagră...
-- Noi, românii din Moldova, de aproape două secole, spunea el sântem rupți de matca românească, suntem supuși unui adevărat genocid , călcați în picioare de slavi, dar nu opunem nici o rezistență bestialității cotropitorilor. Nici lumea latină n-are grijă de noi. Sântem ostatici ai lumii civilizate. Poate de aceea nu ne vede, nu ne știe, nu ne respectă Europa, că nu suntem capabili a opune o rezistență cât de cât. Misiunea generației noastre e de a începe marea, grandioasa bătălie contra colosului de la răsărit, pentru obținerea Reîntregirii... Cuvintele lui sunau solemn, clar, de parcă erau citite de la tribuna congresului PCUS.
Feciorul Anatol creștea, sub aceste cuvinte, isteț și ingenios. Încă de pe când nici nu învăța la școală se interesa despre epoga glorioasă a lui Ștefan cel Mare, Burebista, Decebal. Dacă țl întreba cine-i este idealul vieții, spunea nestingherit că dorește să devină marinar la unul din porturile Basarabiei la Marea Neagră... Cu aceste idei feciorul și termină clasele primare. Dar într-o dimineață patru agenți ai KGB-ului trecură pragul școlii din Ineasca și în văzul tuturora, semănând panică, îl încătușară,
luându-l sub arest. Duba neagră aștepta la poarta cu vișinii dați în floare, în privirile curioase,înspăimântate al școlarilor... Pedagogii ce nutreau aceleași idei au fost concediați, transferați la alte școli, înlocuiți cu alții loiali regimului, care, de regulă,
vorbeau pocit limba maternă și nimiceau în sufletele elevilor tot ce era legat de adevărata istorie națională. Ba chiar istoria Moldovei a fost pentru o vreme suspendată. În timp ce tată-său se afla în penitenciarul securității din Chișinău, Anatol a fost transferat la școala specială, cu predare în limba rusă, din Soloneț. Tânjind după tatăl său, așteptându-l să vină să-l ia acasă, la vârsta de numai unsprezece ani, suferea cumplit. Adeseori se rezima de fardul din cărămidă albă, înalt și privea îndelung prin crăpăturile mici, lungul zariștii,la drumul care venea din depărtări. Camarazii deaicea
erau majoritatea cu anticidente penale, aduși de la sala de triere, își permiteau să-l obijduiască ,îl băteau făr nici un temei,și mereu umbla cu ochii plânși, fără ca cineva să-l întrebe dacă are sau nu nevoie de o susținere.Își pierdea timpul prin bibliotecă, sala de lectură, medita în sinea lui.Îndrăgise harta,geografia și dacă semenii lui stăteau nemișcați ore întregi la tabla de șah, dânsul urmărea atent harta politică a lumii, călătorind imaginar spre țărmuri necunoscute ale tuturor continentelor. dar timpul trecea. Anatol creștea și, în timpul cât părintele a stat la închisoare, s-a deprins cu școala rusă și cu noii pedagogi. era deja convins că românii și moldovenii vorbesc limbi diferite și constituie popoare străine prin origine și istorie unul față de altul. Limba moldovenilor, ziceau ei, este de origine slavă, iar cea română-- de origine latină! Moldova dintre Nistru și Prut în decursul istoriei, a trecut prin mari cataclisme și numai Rusia, eliberând-o, a ajutat-o să progreseze, să prospere, să renască...Dascălii școlii speciale, de la tribune, tocmai le săreau balile, fiind convinși că plaiul mioritic, să nu fi venit tancurile eliberatoare în "40, basarabia cu siguranță cobora pentru multe secole în haos și beznă...
Așa trecură anii. După ispășirea pedepsei pentru naționalism în catacombele închisorilor rusești, Gheorghe Popovici se întoarse la Ineasca. Veni după o depărtare de ani, când mulți oameni ai mahalei între timp decedase. Se ridicase pe locul celor vechi și demolate, case mari,luminoae și altă generație de săteni erau acuma de frunte.
Părintele a rămas surprins, când nu-și recunoștea feciorul, ascultându-i cum își exprimă concepția sa politică față de problemele stringente ale neamului.Anatol vorbea cu preponderență rusește sau cu un accent bine pronunțat, confunda mereu cuvinetele.
--Ce-i cu tine, fecioraș?
--Nimic deosebit, papașa! răspunse Anatol cu fruntea apăsată spre pământ.Așa vospitane am căpătat cât ai stat la tiurma.
Auzindu-i graiul pocit, sufletul părintelui se umplu de amărăciune...
Cunoștea vinovatul tuturor releleor, dar n-avea cum să-l pedepsească. El era încă foarte puternic, cu autoritate menținută cu bâtca mare a culturii într-o mână și cu bomba atomică în cealaltă,pe cea mai mare suprafață a pământului.Deprinsese din locurile de detenție să citească postulatele biblâice, a doua după sfânta scriptură era istoria Românilor, din care cerca mereu să-i citească și să-i dea învățăminte feciorului. Acolo căpătase adevărata credință în Dumnezeu.Vreo doi ani a fost într-o stare de stres; simțindu-se umilit, neocrotit și singuratec.Apoi a fost întâlnirea lui cu Dumnezeu,înțelegând că omul oriunde nu s-ar afla - în oricare împrejurări nu este singur.Lângă el se află duhul sfânt...
Nu gândise că reîntors acasă,feciorul îi va crea probleme atât de mari.Anatol tot mai insistent începu să-l învinuiască, că trecutul lui i-a creat mari discomforturi. Nu poate nicidecum să se angajeze marinar pe o corabie transoceanică de pescuit.De îndată ce prezintă documentele, securitatea îl depistează că taică-său a fost judecat pentru politică...
Gheorghe a încercat să-și dumirească feciorul, dar, negăsind înțelegere, căuta alinare în pahar. Avea grijă de cu toamnă să umple poloboacele. Cobora în beci și, vorbind de unul singur, parcă făcând instrucție cu butoaiele, se îmbăta criță. Ieșea apoi în mijlocul ogrăzii, anina pufoaica adusă din pușcărie în ramura nucului de lângă cuptoraș și începea a o bombarda cu bulgări scormoniți din caldarâmul ogrăzii. Înjura și plângea cu sughițuri ca un copil pînă cădea mort de oboseală, adormind unde se nimerea. Revenindu-și asculta tăcut dojana fiului care-l învinuia mereu că din pricina concepțiilor politice ostile n-are nici o trecere în viață.Peste tot are numai restricții și
obstacole, de parcă este un cetățean de categorie inferioară față de ceilalți. Băiatul se făcuse lat în spate, purta mustăți groase, o alunică mășcată lipită de pleoapa ochiului stâng îi dădea o privire puțin încruțișată, dar severă, iar când vorbea, vocea-i de bas îți
provoca o ușoară senzație de intimidare.Da, copiii sunt pentru părinți cei mai severi judecători la bătrânețe, cugeta în sine Gheorghe. Totuși, mai cerca uneori să-i citească vreo frază din Istoria românilor, amintindu-i că pe timpuri, în copilărie, fusese un ascultător pasionat al narațiunilor despre vitejiile strămoșilor noștri.
-- Cu românii dumitale mi-ai stricat cariera, ținea morțiș Anatol. Du-te și declară organelor că te-ai lăsat de politică, precum ți-au propus nu odată... atunci mi-oi aranja și eu viața ca lumea, chiar n-ai înțeles, dumneata că noi, moldovenii, avem o țară mare...
-- Care e țara ta, băiete ?
-- Oare nu avem o țară comună…? făcea nedumirit băiatul într-o clipă de ezitare. De la Prut până la Pacific... Eu altceva vroiam să spun. Dejeaba urlăm peste tot că ne trebuie Patrie. Sântem o turmă de oi, dar nu popor. Cui nu-i lene vine și ne ocupă și ne împărțește, iar noi, unde ne scuipă în suflet - lingem! Sântem o nație care nu merităm stima și respectul în fața altor popoare pline de demnitate. Eu, nu vreau nici să aud de politică, de români, nici de gândurile matale, tată. Oare nu-ți dai seama că vrei să șoptești povețe în timpul când în jur se dezlănțuie furtuna.Degeaba de strădui. Degeaba.Când o să înțelegi?..Noi n-am avut niciând Patrie și tot ce nutrești mata, teoretic este un miracol...
Lui Gheorghe i se împăienjeneau ochii de lacrimi. La auzul unor asemenea vorbe el se dezlănțui de cătușele răbdării.Venise chiar acum de la crama lui Faur de după Vii și avea priviri ingectate, ca de taur doborât.
-- Mi-am schimbat actele stării civile, zise deodată feciorul. Și te rog să nu te mai amesteci în viața mea. Nu mai sunt "Popovici", ci "Popov", iar în buletinul de identitate am acceptat să fiu rus de naționalitate.
-- De ce ai făcut aceasta ?
-- Pentru a mmă putea angaja la Odessa pe o navă de pescuit transoceanică.
Nu reuși Anatol să-și termine explicațiile, când un urlet de fiară îl făcu să tresară. Se dădu îndărăt, împiedicându-se de niște boarfe împrăștiate prin mijlocul ogrăzii.
-- Degeaba te-am născut, țâncule ! strigă taică-său. Fac caltaboș din mațul tău spurcat. Ai ridicat mâna contra legilor venite de la Dumnezeu care a hărăzit fiecărui neam o țară a sa.
-- Toți pârnăiașii devin mari credincioși după zăbrele, zise Anatol hăbăuc. Și să mă lași în pace cu românii dumitale.Toată lumea le zic țiganii Europei și mai murdară țară ca a lor nu găsești nicăieri...
Tatăl său își ieși din echilibru. Făcu spre el un salt de felină și-l apucă tot atunci de beregată, izbindu-l puternic de tulpina nucului.Îl lovea cu o furie cumplită cu pumnii și picoarele unde se nimerea.
-- Te omo-o-o-or! Unde-i toporul, oameni buni!?.
Nimeni dintre măhălenii care priveau scena printre nuielele gardului nu se încumeta să se amestece. Numai soră-sa veni speriată să-l înșface cu mâinile-i puternice:
-- Ai căpiat, nebunule!!! Þine-ți mintea în ocol. Apoi îi ordonă nepotului : Fugi, c-o să te omoare cu adevărat. Ia-o și pleacă unde te-or duce ochii!"
Anatol se ridică greoi, împletucindu-și picioarele, dar nu reuși să iasă din ogradă când simți vîjîind pe alături de tâmplă bărdiîa ce se izbi zgomotos cu tăiușul în poartă.
-- În numele Domnului te rog! mai țipă odată femeia înmărmurită de
groază. După ce feciorul dispăru, două lacrimi mari se prelinseră pe fața lui Gheorghe Popovici, lunecând în brazdele adânci de la colțurile gurii, ezitând un pic pe bărbie, ca să cadă pe palmele lui bătătorite, uitate pe genunchi...
***
Toată noaptea Anatol stătu ascuns în hățișurile de salcâm din dealul Lipăgăului. Îi era frig, îi ardea sufletul ca jăratecul,tot corpul îi era năsădit. Numai dinspre cimitirul vechi, unde era mormântul mamei, cu nucul înverzit la căpătâi,de unde adia o alinare ușoară,pe cerul senin sclipeau înfrigurate două steluțe.Îl străpungea un dor, dar și mai mare îi era durerea de halul în care ajunsese, încât hotărâse ferm să părăsească baștina și iluziile care-l măcinau zile și nopți nedormite.Pentru prima oară de când se știa pe fața pământului,începu să se frământe,întrebându-se în sinea sa: de ce i-a trezit atâta furie și urmă comportamentul lui, în inima părintelui.Cerca să se întrebe, să găsească răspuns, dar clipele se depănau lent, ca și plutirea răcelei înmiresmate peste satul ademenit de somn.Dimineața trecu pe la Ionel Târsână, prietenul său de copilărie, împrumută niște bani și-l rugă să-l repadă cu mașina până la răscrucea de lângă cafeneaua "Ciocârlia", de unde o luă cu un camion de ocazie spre Chișinău. O indiferență totală pusese stăpânire pe el. Nu i-a păsat nici de mătușă, nici de taică-său pe care îl zări în dimineața ceea în ogradă aplecat asupra unei valize negre ca smoala, de unde avea obiceiul să scotă Biblia sau Istoria românilor pentru a citi cu atenție sau a face pe marginea cărților niște notițe cu creionul. La Chișinău înnoptă la gară. Oamenii din jur erau ajitați. Rușii declanșaseră războiul antiromânesc în Transnistria și Tighina, găgăuzii se îndrăciseră în "autonomia" lor. Toți erau în forfotă și clocot, revoltați că Moldova e pusă iarăși pe cântarul istoriei de către străini, toți veneticii vor să rupă teritorii din trupul ei, ca și cânii dintr-o buncată delicioasă.Pe străzi și în piețe se desfășurau mitinguri de protest contra banditismului rusofon, din când în când poliția făcea drum limuzinelor luxoase în care circulau mesagerii, diriguitori de la Ankara și Moscova.Iar dregătorii autohtoni, în loc să iasă în avanscenă cu mândria națională,făceau în fața lor adânci temenele,parcă rușinăndu-se că i-au pus în situații când vin să se roage cu bâta la spate,cerând ceia ce nu le aparținuse nicicând.Se hotăra totul la nivel înalt, iar cei care stăteau în piețele orașului, sperau că patriotismul lor este orientat spre consolidarea mândriei naționale de neam și de țară... A lucrat câteva zile la descărcatul vagoanelor și din banii agonisiți porni într-o doară spre Cetatea Albă, sperând că acolo o să-și poată realiza mai ușor visul dintotdeauna - să devină marinar. Ajunse în orașul de la gurile Nistrului la un miez de noapte, însă avuse noroc, căci nimerise fără multe căutări în gazdă la un bătrân pe nume Petru, care locuia într-o casă cu două odăi, în vecinătatea cetății.A doua zi ieși în orășel să admire limanul și la cetate se pomeni în mijlocul unui grup de turiști japonezi,care filamu înarmați cu camere de luat vederi zidurile ruinate și turnurile din preajma veceului obștesc, ce-și avea locașul în schitul unui fost domnitor moldovean... Ghidul povestea istoria cetății fondată de...ucraineni pe pământul străbun al...Ukrainei. Cineva îndrăznise să întrebe dacă Cetatea Albă mai păstrează urmele lui Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, dar ghidul se încreți nedumirit și cu mină caraghioasă mormăi:
-- Moldovenii n-au nimic comun cu istoria orașului.La o perioadă a istoriei, ei au cucerit cetatea...
Se întâmplă că moș Petru, un bărbat scund, puțin aplecat din umeri, cu obrajii încă rumeni, cărunt, dar având ochi vii cu sprâncene stufoase, care își consacrase viața mării, acum era lucrător în port, mai marele pe hamali. Fusese cândva ajutor de căpitan pe o corabie, dar la vârsta pensionării se îmbolnăvi de inimă și trecu la o muncă mai pe puterile lui. Era un moșneag vesel, încă puternic, deși ochii adeseori i se măcinau în tristețe și nostalgie după vremile tinereții.După o zi de muncă avea să meargă cu Anatol, proaspăt angajat în echipa de hamali, pe terasa barierei, mai mult de dragul discuțiilor decât al băuturii. Într-o seară de septembrie, cu cerul potopit de stele, bătrânul se avântă în mărturisiri legate de frumoasa lui tinerețe:
--Cândva era aici o poveste cu romanțe și flori,iar după ce au venit rușii,dar mai ales au pus stăpânire ukrainenii... Își bat joc de moldoveni cum pot. Ne-au schimbat chiar și originea. Acuma pe mine, m-au trecut fără să știu la naționalitatea lor. Adică, sunt
ucrainenea. Peste tot cer să le vorbești numai limba lor,iar satele moldovenilor din jur, jem de mizeie și sărăcie.E uncolț de lume uitat!
--Parcă înainte n-a fost tot așa? întrebă naiv Anatol.
-- A existat cândva o marină moldovenească, băiete,de mai mare dragul.
Cu porturi basarabene la Marea Neagră. Marea molovenească a fost stihia mea.Dar au venit răufăcătorii și ne-au trunchiat în mod barbar țara cum le-a dorit ramazanul, știind din capul locului că nimeni nu le-a cere socoteală și-i va pedepsi...
-- Ce contează istoria care a fost, zise Anatol cu un vag fior în inimă. Importă ceea ce este acum. Din cauza naționalismului taică-meu a stat la dubală, apoi avea să-mi curme viața... Ard de dor să călătoresc în lume pe o navă oarecare, fără a mă gândi că aparțin unei țări concrete. Marea, oceanul sunt ale tuturora...
-- Nu-i chiar așa, băiete, se încruntă bătrânul. Oriunde s-ar afla, omul trebuie să aibă și să țină la pământul strămoșilor, la Patria sa. Altfel nu se poate.Privește ce fac evreii. După atâțea ani de lipsă de Patrie, ei au găsit-o,poate e cu răni adânci, fără glas, fără ureche, fără priviri - ca un corp schilodit, dar ei o renasc, o fac și mai frumoasă decât a fost, căci e a lor, e mama, e Patria sufletului de neam.Să fim și noi așa de patrioți, ca evreii... Dar care ste Patria mea acum ? exlamă contrariat băiatul. Eu nu simt
că am Patrie sub picioare.
--Patria se simte în sufletul omului și nicidecum sub picoare, băiete.
..Dacă vei avea ocazia să călătorești în larguri, apoi, acolo, în mări și oceane neapărat simți puterea cuvintelor "Þară", " Neam".Adeseori vei plânge cu inima însângerată după baștină.
--Iaca găgăuzii, zici, că sunt venetici pe aceste meleaguri, dar nu se hotărăsc nicidecum să se repatrieze, precum nici rușii.
-- E o poveste aparte.Atât găgăuzii cât și rusofonii, totdeauna șipe veșnicie vor fi aici venetici cu ambiții.Dar ei își vor putea găsi cu adevărat rostul pe pământ, numai dacă își vor regăsi Pământurile străbune, ca să se întoarcă la meleagurile ce le va implanta energia spiritului care va avea justificare pentru cei din nmur și ingeniozitatea umană... Multe seri la rând după discuția aceea bătrânul îi povestea din cele ce știa. Băiatul, dacă la început simțea că asemenea vorbe le-a auzit de la bunul lui părinte, acuma devenea din ce în ce mai convins în justețea și puterea lor.
--Marinarii moldoveni erau curajoși,mărinimoși,plini de veselie, de viață, continua moșul.Dar în "40 ukrainenii au distrus tot ce era al nostru. Ei se consideră,precum am zis, stăpâni la gurile Nistrului de când lumea... Am supravețuit numai datorită iscusinței de a mă camufla cu fraziologie goală pe care dânșii o acceptă. Altfwel nu era chip. Avem pământuri frumoase în basarabia, cu cimitire vechi și noi, care se prefac în humă osemintele strămoșilor noștri. Sânt și ele, cimitirile, osemintele lor, parte a sufletului nostru, dragă Anatol, vorbea bătrânul, fericit că are un ascultător activ. Va veni o zi când le vom recupera, le vom readuce la țara cu munții Carpați și Marea Neagră,pierdută în gurile hrăpărețe, ale Viforului roșu de la Răsărit.
Eu, poate n-am să apuc ziua ceea,dar tu... Tu vei ajunje neapărat. Iar până atunci trebuie să te înfrățești cu marea...
--Numai mata poți să mă ajuți. Poate după ce voi ieși în larguri voi înțelege unele lucruri neînțelese acuma, altfel. Bătrânul se zbuciumă pe la ușile instanțelor, izbutind până la urmă să-l angajeze pe Anatol pe un cargobot în calitate de ucenic la secția de mașini și turbine. Era greu pentru băiat, dar se străduia să nu rămână în urmă de colegii experimentați. Evita cu dârzenie replicile celor care tindeau să-l atragă în discuții politice privind sudul basarabiei. Fără a se adânci în discuții, Anatol - sfătuit de moș Petru - se obișnuia cu serviciul de pe corabia ce staționa de ani de zile,ruginită,acoperită de pete de coral,țn port la reparație. Știa că pe viitor avea să capete accesul de a ieși în mare. Fie pe o corabie ukraineană fie pe una rusească. Avea pașaport cu un nume de familie slav. Dorul de călătorii maritime trezi în el patima cititiului literaturii oceanistice. Înghiți o sumedenie de cărți despre aventuri și călătorii. Își procură o chitară havaneză, învăță să interpreteze melodii latinoamericane. Când avea răgaz, făcea sport la bară și cros la distanțe mari. Și numai într-un colțișor al sufletului său tânjea după Ineasca, după oamenii de acolo, după nucul de la căpătâiul mamei. Tânjea și după tata.
..În portul Cetatea Albă se zvoni că Republica Moldova închiriază un cargobot transoceanic ce urma să plece spre țărmurile Americii Latine, Anatol - la îndemnul bătrânului - înaintă cerere și fu inclus în echipa navei "Dumbrava Roșie".Corabia urma să transporte substanțe eterouleioase în schimbul salpetrului de Chile. În secția de cazangerie mai erau un cecen, un albanez din stepele Bugeacului și doi bucovineni de la Nouăsuliți, care lucraseră anterior marinari în Estonia... Încărcarea navei se tărăgăna din cauza blocadei căilor fierate de către găguzi la Comrat și de rusofoni la Tiraspol...
Căpitanul cargobotului "Dumbrava Roșie" Mihai Movilă era un bărbat înalt, blond, încet și chitit la vorbă.Continua de zor să formeze echipa, sperând că la finele lunii mai să poată ridica ancora. Obliga toată lumea care lucra pe corabie să studieze geografia itinerarului, să cunoască în loimba engleză frazele în care au nevoie marinarii în larguri. Între timp căile ferate se deblocaseră și echiparea era pe sfârșite. Numai moș Petru, căruia Anatol îi devenise atât de apropiat, se chinuia în sine la gândul că-l va pierde pentru cel puțin jumătate de an, cât avea să dureze deplasarea "Dumbrăvii Roșii" în statul Chile.
-- Mă lași singur, dar sunt fericit că am pregătit o nouă generație de marinari moldoveni.Dar cu toate că ești fericit astăzi, să știi că marea nu întotdeauna aduce noroc.
-- După ce-ai văzut toată lumea, zise Anatol cu ironie, vrei să mă dezic de visul meu ? Dar... ce-ar fi să fii și mata inclus în echipă?
-- Am îmbătrânit deja, fața bătrânului la rostirea acestor cuvinte se însenină parcă.Cineva își aduse aminte de el. Înseamnă că el nu mai este chiar bătrân?De bună seamă, ce-ar fi să se întoarcă la prispa de vise?..
A doua zi își puse costumul de marinar și împreună cu Anatol se înfățișă înaintea căpitanului Movilă, care-l ascultă cu bunăvoință.
-- Să alcătuim o marină autohtonă, zise bătrânul. Deocamdată, până vom
pregăti băieți tineri, poate și eu voi fi de folos?
Căpitanultrăgând cu poftă fumul din ciubuc și meditând un timp, îi zise în cele din urmă:
-- Știam eu că un lup de mare n-o să rămână indiferent la renașterea marinei naționale.
Bătrânul a fost angajat matelot, ajutând căpitanul la intense pregătiri pentru plecare în larg.
**
Gheorghe Popovici coborâ la liman și noaptea întreagă își imagină cu nostalgie un drum lung și anevoios, pe care urma să-l parcurgă. Se legănă involuntar în tălăzuirea valurilor cu crestele atinse de licărirea diafană a lunii." O țară e mai frumoasă când își are pământurile întregite", gândi el cu amărăciune, constatând cu surprindere că marea e fermecătoare chiar și atunci când se află sub străini.
Când zorii se luptau deznădăjduiți cu întunericul, trecură pe-alături în direcția portului doi bărbați: unul tânăr, cu mers hotărât, altul aplecat din spate, grăbit să pășească într-un pas cu celălalt.Inima i se strânse de durere, se cutremură și din pieptu-i răbufni o voce chemătoare, fricoasă și tristă:
-- Băiatul tatei, băiat...
-- Tată! aproape strigă Anatol plin de uimire, întorcându-se spre omul care-i stătea în cale și pomenindu-se curând unul în întâmpinarea altuia.
--Hai acasă, băiatul tatei, zise taică-său cu o voce de mucenic. Mâine, poimâine plec la maică-ta și n-o să mai vezi.Iartă-mă, feciorașule,pentru bestialitatea mea...Atunci a intrat în mine un duh rău...Am înțeles că omul trebuie s-ajungă singur la calea lui greșită, singur să se dezmeticească și să caute ieșire...
--Lasă tată, lasă.Au fost așa ca în viața de toate zilele.Lasă... După ce se mai potoliră emoțiile, Anatol făcu un gest spre vaporul ancorat și stăpânit în otgoane la debarcader, pe catargul căruia fâlfâia tricolorul:
-- Azi ieșim în mare...
-- Da...viața ți-a dăruit șansa ca să ai o altă cale decât mine și străduie-te să faci față și să porți cu cinste frumosul tău nume... Alături de părintele de care i se făcu oarecum milă, avea senzația că respiră aerul moale și dulce din câmpiile Ineascăi.
-- Voi fi priceput la cele ce se vor întâmpla După o pauză ce păruse că durase o veșnicie tata repetă iar cu vocea stinsă: -- Iartă-mă, Anatol, pentru tot ce s-a întâmplat. Dacă ai înțeles ceva din chinul vieții mele, te rog... După legea creștinească, la despărțirile mari oamenii își iartă unul altuia păcatele... Să nu uiți de Ineasca, oriunde te vei afla...
"Dumbrava Roșie" își ridică ancora după chindii. Moș Petru, alături de Anatol, care-l flutura tatălui a rămas bun, potrivi să-i spună:
--Ai un tată minunat. Fii îngăduitor, înțelegător și iertător cu el și ia aminte pentru ce și-a trăit viața.
--Pentru mine...C-a s-ajung a trăi bucuria zilei de azi, răspunse Anatol și-l netezi pe umăr, ștergându-și o lacrimă prelinsă pe obraz.
***
Corabia moldovenească își luă avântul din limanul Cuciurganului spre mare.Coborâse deja amurgul, când moș Petru îl chemă pe băiat sus,pe covertă, să-i arate în zare un istm calcaros cu vârfuri de rachete.Era Insula Șerpilor pe care jonglau siluietele uriașe ale antenelor militare de recepție.
--Până la "40 Insula a fost a noastră, a românilor. Acolo unde acum stau rachetele era un cătun de pescari și pescărițe români.Adeseori când treceam prin vecinătate, ne fascina cântecul pescărițelor ce stăteau pe mal cu părul despletit, aidoma unor sirene.Era o priveliște fantastică, mai ales că femeile cântau frumos, românește...Într-o
seară de vară am debarcat mai mulți marinari pe insulă.Acolo erau multe flori, ierburi grase și sălcii pletioase.Cu învoirea părinților am intrat în vorbă cu fetele,și am făcut un joc în mijlocul cătunului, veselindu-ne din suflet.Căpitanul nostru, Gore Viorel, un flăcău din Ardeal,era și el dornic de veselie și ne-a dat voie....Atunci am îndrăgit-o pe Anda, viitoarea mea soție. Cu ea am făcut casă la Cetatea Albă, cu dânsa petreceam cele mai fericite clipe când reveneam acasă din largul mării,unde pescuiam luni întregi. Dar a venit anul 40 și pe insulă s-au instalat grănicerii ruși,deportând toată populația de-acolo.Atunci nu ieram acasă.Nava noastră pescuia sub coastele Sardiniei... Biata Andă atunci s-a hotărât la o aventură care a costat-o viața.Fiind evacuați la Ovidiopol, dânsa, a chitit și într-o noapte a plecat într-o luntre cu părinții, să mai ia ceva din averea casei devastate de cotropitori pe insulă , dar ea nu s-a priceput că acolo s-a instalat o nouă putere, o nouă ordine.Au fost împușcați cu toții. Azi nici nu se știe unde li se află mormintele. Ori de câte ori treceam pe aici lăcrimam ca un copil. Azi revăd aceste locuri după mulți,mulți ani.Am senzația că Anda, acea femeie tânără,mândră,iese în calea mea în chip de sirenă și cântă...cântă românește... O rumoare tânguitoare adia dinspre locul de uscat unde stăteau înfipte în cer vârfurile rachetelor rusești și unde erau înhumate visele și speranțele lui moș Petru. În ochii lui mici sclipiră lacrimi pe care cerca să le șteargă pripit, dar ele șiroiau pe cicatricele obrajilor. De multe ori a făcut demers să viziteze cimitirul de pe insulă, dar de fiecare dată autoritățile ,în chip de santinele al rachetelor strategice îi stăvileau calea. Pentru Anatol totul era nou și neobișnuit.Citea în chipul bătrânului un suflet plin de tânguire , tânguire pe care o simțea și el cu gândul la Ineasca lui, odată cu înaintarea "Dumbrăvii Roșii" în iureșul valurilor.Ajungând spre zori în preajma strâmtorilor ce despart Europa de Asia, pe sub renumitul pod de la Istambul, căpitanul Movilă
evenise mai sever.Ordonase ca marinarii să se abțină de-a eși la proră.Ca să-și mai potolească curiozitatea, Anatol se lipea adesea de hublou, urmărind la trecerea prin Bosfor și Dardanele a crucișătoarelor rusești care pluteau sinistre parcă, pe-alături, fără a da creun semn de amiciție...
După mările Marmara și Rgee, în azuria Mediterană, într-o dimineață înnourată, cargobotul ajunse în strâmtoarea Gibraltar, aruncând obosită ancora în portul Tanger.
--Marea preferă oamenii calmi ca valurile în zilele senine, îl iniție bătrânul în ziua când obținuse permisiunea să coboare pe țărm pentru câteva ore. Să iei aminte la obiceiurile marocanilor din partea locului. Sânt niște oameni frumoși, plin de mândrie,deși cam neobișnuiți...
Au fost împreună la iarmarocul oriental al orașului.La un abator era mare îmbulzeală. Cumpărătorii ieșeau de-acolo cu berbecuți tăiați. Pe un medean o caravană de cămile, străjuite de tuaregi, adusese droburi de sare de la lacul Ciad pe care băștinații le cumpărau cântărindu-le preventiv la terezele.Un băiețel smolit, zdrențuros, ce purta ca toți bărbații turban verde pe cap, se luă din urma lor, cerându-le ceva de pomană.Anatol și-a desprins de la haină insigna, explicându-i micuțului marocan prin semne că este din Republica Moldova. Băiețelul știa toate țările lumii,marinarii cărora poposeau la Tanger, dar de Moldova auzea pentru prima oară.
--Pe vremuri,Moldova era o parte din țara Românească,îl miră pe băiat și mai tare explicațiile lui moș Petre într-o arabă schimonosită.
-- Alah s-o ocrotească, zise băiatul respectuos, împreunând la piept mâinile, făcând o temenea.
Întorcându-se în port, la corabie, bătrânul zise cu vocea-i obosită:
-- În orașele portuare, băștinașii cunosc aproape toate țările lumii. E cunoscută aici și România...
-- Da mai slăbește-mă odată, moș Petru, cu românii dumitale! Doar noi suntem, moldoveni din Moldova și nicidecum români!
***
La patru zile după ce părăsi țărmurile Africii de nord, "Dumbrava Roșie", străbătea cu fălnicie Atlanticul, îndrptându-se spre canalul Panama. În vecinătatea insulelor Azore, presimțind curenții calzi ai Gulfstreamului, comanda era în așteptarea furtunilor frecvente formate în golful Biscaia,frecvente la această latitudine. Ele dezlănțuindu-se
mai apoi, marinarii moldoveni le-au suportat anevoios, dar cu demnitate. Anatol era harnic, silitor,înfrunta greutățile ca un leu, uimind pe toți membrii echipei.Era poate unicul care n-a suferit de boala de mare.Apoi se lăsă o vreme blândă, liniștită. În zori, în întâmpinare apărură corăbii străine. O navă franceză i-a salutat prin semnale convenționale, pe catargul cel mai înalt fâlfâind drapelul țării, iar prin amplificator, o voce triumfa:
-- Vive la France! Que Dieu la sauve!..
Alături de Anatol, cecenul Johar, înțelegător la toate, admira străduințele și frământările băiatului, dar știindu-i atitudinea nihilistă față de neamul său de origine, îi zise:
--Vezi cum își slăvesc oamenii Patria! Patria, fiule, e una dată de la Dumnezeu pentru om.Iar când ți-o răpesc dușmanii socoare că ești în pericol de moarte, iar tu... Pe noi, cecenii, în ultimile secole, rușii au încercat să ne lichideze de pe fața pământului, dar nu le-a reușit. Poporul meu s-a ridicat de la mic la mare împotriva lor și, deatâta ei n au ochi să ne vadă...Cică ei zic:" Un bun cecen e acel mort!"Sântem dați de la Dumnezeu cu un pământ unde am îngropat și trebuie să cinstim străbunii. Oriunde te vei afla, dacă nu ai mândria de țara ta, să știi că trezești bănuială pentru cei din jurul tău. Socoate că ești un om ratat.
--Vorbele acestea m-au obosit din fașă, se oțărâ băiatul, amintindu-și iarăși de ambițiile tatălui atunci, la Ineasca, când mai nu i-a curmat zilele...
--Și dragostea exagerată față de țara ta, e adevărat, uneori aduce și necazuri, zise amicul cecen. Pentru Patrie oamenii suferă cel mai mult în viață,dar cei care suferă mult, mor fericiți.La ceceni,dragostea de țară este strâns legată de păstrarea purității neamului, datinilor, obiceiurilor și cine încearcă a le ignora, oamenii, neapărat îl pedepsesc...Prin vendetă.Cândva, o fată frumosă cu numele Ramila, a încercat să scuipe în fântâna din care se bea apă...Era semeață, frumoasă, glumeață și neascultătoare de povețe.Fără consimțământul părinților, sătenilor,părăsi locurile natale, fugind cu un cazac rus din Budeonovsc.Cazacul venise cu traiul în cecenia de un secol și din tată în fiu,se prea întârzia, uita să plece acasă, de unde a venit. Și iată, când s-a hotărât a se repatria, a luat-o cu el și pe Ramilea. Deci, a plecat duduia cu iubitul în lume, întru vânarea plăcerilor vieții, în Rusia nemărginită, uitând să ceară consâmțământul bătrânilor din aul."Ramila a trădat Patria, conchiseră consângenii. Să fie pedepsită de propria ei familie! Supusă pedepsei "Trandafirul negru"...
Răzbunarea i-au încredințat s-o înfăptuiască fratele ei drept, Ascar. Găsind-o în Rusia s-o pedepsească așa, precum a socoti el de cuviință. Numai să n-o omoare.Și a plecat fratele ei în căutare. După jumătate de an, într-un miez de iarnă, Ascar reapăru în aul . Îi crescuse barbă mare, mustețe, ochii îi erau încruntați și sălbatici ca de vultur de munte.În mijlocul aulului se adunară lume și băiatul, după ce vorbi despre marile lui peregrinări în Rusia, scoase dintr-un pachețel de celofan palma mânii Ramiliei... Locuitorii aulului îi aprobară fapta de răzbunare, iar numele ramilei fu blestemat și supus uitării pentru totdeauna,dânsa nemaiavânt nici un drept de a reveni vreodată în Patrie.
--Ce bestialitate! făcu Anatol.
--Orice răzbunare a trădării de țară este onorabilă, răspunse demn Johar.
***
"Dumbrava Roșie" își continua calea spre America Latină. Marinarii lucrau cu sârg la locurile lor. Bătrânul Petru nu închisese ochii toată vremea, iar când fu înlocuit adormi buștean, sforăind ca un cuptor de locomotivă. Fața lui avea o paloare tristă, suferindă, perii albi parcă i se învinețeau în creșterea lor. Anatol se mai afla sub impresia celor povestite de către amicul cecen. Stătea de planton în cazangerie, cu gândul la starea bătrânului, tot ascultând peripețiile marinariloe cu stagiu îndelungat de aflare prin străini.
Nichifor Obrejanu, colegul de secție, un bărbat josuț, dar lat în spate, cu ochii vii, șmecheroși, pistruiat și cu părul bălai, român de prin părțile Hotinului, fusese cândva angajat pe o corabie comercială în Marea Barenț.Apoi, o vreme, lucrase la o mină de cărbune de pe una din insulele Arhipelagului Spitzbergen, iar când trecu după bani grei pe o platformă norvegiană de extracție a țițeiului în Marea Nordului, împreună cu alți doi români, avu să se întâmple următoarele:
--Când se dezlănțui furtuna pe mare, relată el cu voce meditativă, pe la un miez de noapte, în jur, chiar dacă cerul era împestrițat cu stele, iar printre zdrențele norilor se ivea rușinată luna, nu puteai desluși nimic.Platforma plutitoare fu izbită de un iceberg,
înclinându-se până la valurile negre ca smoala... Atunci am înțeles că suntem alături de stihie numai cu unul bunul Dumnezeu.Ca prin minune eu și cu ceilalți doi pământeni izbutirăm să ne agățăm de vârful ghețarului polar, lăsându-ne duși în voia soartei... După o zi și o noapte în largul Oceanului Înghețat de Nord, eram convinși că pământul este inaccesibil. În jur, cât cuprindeai cu ochii, numai zăpadă, și creste uriașe de ghețari.Ne-am adunat puterile și am pornit la drum, în căutarea salvării, căci numai mișcarea îl scapă pe om de primejdie. Sergiu, confratele de năpastă, n-avea pâsle și îi învălătucisem picioarele în cârpe, ducându-l mai mult în spate eu și Bogdan. Am mers fără hrană și adăpost, până am înțeles că suntem sortiți peirii. Oprindu-ne, ne-am găsit sălașul dupăo stâncăde gheață, în așteptarea sfârșitului. Moartea nu ne părea groaznică. O așteptam ca pe o izbăvire.Mai strașnică este presimțirea imposibilității de-a găsi evitarea ei. Stând așa dezolați, descoperim pe neașteptate că în vecinătate își avea bârlogul un urs alb cât un munte. Avea blana gălbuie și gura roție ca focul. Se mișca greoi, căci era sătul ( alături de el zăcea o focă devorată pe jumătate ). Știam că urșii sătui sânt indiferenți și leneși...
Bogdan scoase pumnalul din centură și cu mișcări precaute, urmărindu-i nările,mișcarea pleaopelor, se apropie de dihania albă.Apucând cușitul cu ambele mâini, tăbărî asupra ursului cu toată puterea, lovindu-l în moalele capului,izbutind să facă salturi în lături pentru a nu fi înșfăcat de ghearele-i puternice. Sânjele țîșni din scăfârlia lui ca din havuz.Ne-am apropiat tustrei, când animala își dăduse duhul, să sorbim vlaga caldă.Bogdan, fiind mai în putere, a jupuit ursul tot atunci, hăbuci blana în trei ca să ne înfășurăm cu ea. Mâncarăm pe săturate carne crudă și ne pornirăm mai departe... Dar știți de ce vroiam mai mult să supraviețuim? Eram tustrei cu gândul la casa noastră, la Moldova și , amintindu-ne de ea, peste obrajii noștri năboiau șiroaie de lacrimi. Visam atunci s-o putem vedea, Moldova, măcar o singură oară,înainte de moarte.Vroiam să murim, dar să fim găsiți,și îngropați la baștină... Pe Sergiu n-am putut să-l salvăm. Dase peste el febra, bîiguia mereu. Înainte de a muri ne-a rugat să-i zicem o doină de-acasă, de la Arțâzul lui natal... L-am îngropat în ghețarii polari,vechi, precum zic savanții,de vreo două mii de ani. Așa e, fraților. Un marinar bătrân ,moldovan de-al nostru, ne spusese că pământul întreg e presărat cu oase de-ale românilor, dar sufletele lor din orișice colț al lumii caută în cele mai grele clipe calea spre glia strămoșească, acasă... După înmormântarea lui Sergiu, când ne așteptam ceilalți sfârșitul, au dat peste noi membrii unei expediții din Argentina.Două elicoptere s-au chinuit jumătate de zi până ne-au ridicat la bordul lor.
***
Străbătând în cinci zile îi în cinci nopți Atlanticul, "Dumbrava Roșie" aruncă ancora în portul Havana. Cuba era în ceață.Mirosea a trestie și citrice.Orașul avea străzi larji,clădiri cu praf de istorie, moderne,apoi avea și cartiere sărăcăcioase, cu stradele înguste , cu alte nuanțe arhitectorale din timpul conchistadorilor. La ușile magazinelor, bodegilor, buriqurilor se întindeau cozi enorme la pâine, însă fețele oamenilor exprimau demnitate.
-- Cubanezii sunt oameni cu totul deosebiți, zise moș Petre, când se plimbau prin oraș cu alți camarazi de pe corabie. Pot să trăiască în cea mai neagră mizerie, numai Patria să le fie liberă, să nu fie dependenți de bogații americani, sau alți colonizatori.Libertatea este cultul lor național. Împreună cu alți confrați Anatol a călătorit până la Finca Vihia, localiltate năvălită de verdeață, miros de pește sărat și freamăt de palmieri. Alături se simțea parcă prezența răscititului Hemingwey.
S-au scăldat în ocean, îi în acea clipă i se făcu un dor nebun de casă, de tatăl său, de nucul rotat de la căpătâiul mamei. Moș Petre, admirând frumusețea din jur, zise zâmbind:
--E totul de la Dumnezeu, deși... mai apropiată sufletului meu este Patria mea, cu Insula Șerpilor. Acolo sirenele cântă românește...
--Hm... surâse Anatol. Dar Ineasca? Unde-i Patria noastră nimeni nu știe cu adevărat...
După ce "Dumbrava Roșie " părăsi Havana,și trecu prin canalul Panama, îndreptându-se spre Polul Sud, Anatol simți suflul iernii. Câteva zile nu ieșise din cazangerie. Era trist, dorul de casă îl măcina tot mai mult. Voia să ierte totul ce s-a întâmplat, să revină la acea văgăună cu ierburi și flori de la Ineasca, la râul Ciulucului șerpuitor din vale, la mireasma serilor de deasupra satului. pentru prima oară un fior îl cutremură și începu să-și închipuie necazurile tătâne-său, care apăra cu dinții tot ce ține de glia strămoșească. Se cutremură oarecum privind în jur și parcă i se făcu rușine de nechibzuința lui copilărească, pe care a dat prilej părintelui să i-o simtă.Era însă târziu. Cargobotul lor era la alt capăt al lumii. Revenind într-o dimineață la proră, urmări împreună cu moș Petru și căpitanul Movilă prin binoclu un portavion american nu departe de Arhipelagul insulelor Galapagos. Portavionul îi salută cu focuri de artificii, iar insulele - cu nemișcarea broaștelor mari țestoase și a coloniilor de yaguane.
-- În ocean nicicând nu te poți simți singur, zise bătrânu, citind în ochii lui Anatol dorul de casă. El e mai bogat și interesant uneori decât uscatul,dar unica diferență, pe care n-o poate echivala nici o putere este că acolo, pe uscat e Patria. --"Dumbrava" noastră e un colț de țară, interveni în discuție căpitanul Movilă. Prea v-ați lăsat pradă tânguielilor și tristeței. Băiate, nu fi trist,adă chitara! Curând se adunară în cerc marinarii și profitând că au o clipă de răgaz,prinse să-i țină hangul lui Anatol:
--La Nistru la mărgioară,
Of și iară of,
Stau flăcăii grămăjioară,
Of și iară of...
Până au staționat în coastele orașului Valparaiso din Chile, unde aveau să descarce marfa, Johar îi ceilalți marinari de neam străin însușise cuvintele și melodia cântecului pe care-l intonau cu toții ca pe un imn. Dinspre capul Horn bătea un vânt tăios și rece. Iarna își făcea mendrele în toată puterea. Ieșind afară la proră, unde ningea, Anatol nicidecum nu înțelegea în care punct al itinerarului parcurs s-a pierdut vara. Din locul ancorării se zăreau vărfurile vinete, împestrițate de ninsoare rară, ale Cordilierilor. Locurile i se păruseră sălbatice și pustii.Abea după o noapte de așteptare "Dumbrava Roșie" primi permisiunea să se instaleze pe platforma de debarcare... La sfărșitul descărcăriilor au fost informați că încărcarea cu salpetru de Chile se amână pentru pentru un termen indefinit din cauza grevelor docherilor. Căpitanul Movilă permise marinarilor să iasă în oraș pentru o zi întreagă.Urbea portuară părea într-o stare de asediu. Peste tot mitinguri, manifestații și cuvântări cu slogane antiguvernamentale. Lăngă clădirea municipalității stăteau soldați înarmați care nu permiteau celor revoltați să se apropie de pragul de marmură roție al edificiului.Mulțimea exaltată chema conducerea la negocieri, iar când edilii orașului se înfățișară înaintea clădirii, din rândul celor adunați zburară în adresa lor vorbe de ocară. Anatol și moș Petru erau gata să se întoarcă în port, când de ei se apropie un moșneguț cui tichie pe cap,alb la cap, care se amestecă în discuție într-o limbă românească impecabilă:
-- Așa e în Chile. Þara aceasta totdeauna trebuie să aibă un nerv activ, o mișcare dinlăuntru pentru a prospera șia progresa înainte. Demnitarii orașului nostru prea s-au întrecut cu măsura. Trebuie puși la respect...
Moș Petru, auzindu-l pe omulean vorbind atât de clar românește, întrebă cu șfichi:
-- Bănuiesc că nu sunteți ambasadorul României în statul Chile?
--M-am născut la Chilia, înainte de război. Când s-au început pogromurile evreești, am fost nevoit să apuc lumea, pentru a mă salva de moarte. Deși totdeauna m-am considerat în inimă român.
--Þiganii, armenii și evreii sânt trei neamuri care s-au împrăștiat peste toate țările lumii, zise moș Petru.Cât de minunat că aici,peste mări și oceane,sunt soli ai limbii noastre.Te-ai deprins cu lumea de-aici?
--Tânguirea după România mă chinuie în fiecare zi. Pe moșneguțul evreu îl chema Iegudin. Ospitalier, i-a invitat în ospeție la el acasă ,pe litoral, nu departe de localitatea Isla Negra. Și-au amintit de tradițiile și cântecele de-acasă.Pe peretele odăii
atârnau covorașe cu ornamente dunărene, și un mic tricolor.
-- E o țară de vis și de dor.Ce păcat că nu voi avea ocazia s-o mai revăd vreodată.Am îmbătrânit și n-am nici bani dar nici sănătate.Unica mea speranță e s-ajung în țara făgăduinței. Israelul mai mult de o mie de ani a fost un pământ cotropit de străin, văduvit pentru evreii din toată lumea, dar oricând a rămas sufletul, durerea și speranța
noastră.Barbarii au răpit, au distrus totul acolo, dar sufletele noastre au rămas întregi. Sufletul evreilor oricând s-a tras la origine.Chiar în clipele cele mai tragere,țara noastră ne-a chemat și ne-a plâns. Ce minunat e atunci, când simți că pe lume ai Patrie!. Patria nu e numai a strămoșilor sau ale contemporanilor unui neam.Ea este mai mult al urmașilor.Ferice de acei oameni care o pot menține și păstra pentru cei care vin după noi. Anatol parcă tresări. "Ca să vezi, gândi el. Totuși, oamenii au dreptate când mor, se jertfesc pentru prosperarea țării lor... În ochii bătrânului evreu licăreau scântei de nădejde când a numit odată numele Patriei sale, Israel, pe care o simțea din fașă dar n-o văzuse niciodată.Pământul făgăduinței îi chema sufletul.
--Ai avut o Patrie, acuma ai alta, iar mâine vei dobândio și pe a treia, zise netacticos băiatul. Care totuși e crezul Dumitale?
--Așa e soarta omului să se zbuciume pe diferite căi întortocheate ale vieții.Dar, ca să mă înțelegi corect...Pentru noi, evreii, e o mare fericire, ca să fii înmormântat în țara strămoșilor.Fiecare om pe pământ are steaua sa, care se cheamă Þară. Þara întotdeauna are nevoie ca fiii ei s-o revendice, s-o ocrotească atunci când e la grea cumpănă să n-o lase de izbeliște. Ca pe un copil gingaș,drăgălaș,curat dar fără ocrotire - neputincios!patria mea dintotdeauna a fost Israelul și de-aceia mă reîntorc la ea peste o mie de ani...
La despărțire bătrânul Petru deveni tăcut, răsufla tot mai greoi. Simțea că prea și-a permis ca să se obosească și la lucru și în discuții.Boala din piept în zilele celea începu să-l supere mai frecvent. Regreta că dânsul nu areo educație și un cult al Patriei ca și semenul său evreu.Atunci i se iscă ardoarea ca ceea ce n-a izbutit el să dobândească în decursul întregului destin, să-i implanteze mai adânc, să-l facă pe Anatol să înțeleagă cu adevărat acest lucru sacru. Și a fost plăcut surprins, parcă îl mai slăbiră durerile corpului, simțind că după întâlnirea avută cu evreul, Anatol își exprima mereu tânguirea după Patria rămasă pe alte locuri mai frumoase decât cele ce
le vedeau acuma în fața ochilor.Gândul îl ducea mereu la taică-său, la dealurile pitorești din preajma casei părintești.
-- Mii dor de tata, mii dor de oamenii de la Ineasca,zise el și lăcrimă.
***
Căpitanul Movilă adună într-o dimineață toată comanda corăbiei și le zise calm:
-- Guvernul chilian dorește să arendeze pentru o săptămână-două corabia noastră.Până se vor face toate investigațiile de-a primi marfa cuvenită.Ne roagă să dăm acordul,pentru a ne încadra în transportul peștelui de pe șalupele care stau ancorate în mijlocul Arhipelagului Cianos.Să transportăm de-acolo peștele la Valparaiso,la combinatul de prelucrare...Altă posibilitate de a evita reținerea nu există.
--Suntem de-acord! răsună aprobarea marinarilor ca la comandă.
--Dacă-i așa, v-o prezint pe domnișoara Lucia Batisti de la Torre, adăugă căpianul, arătând spre o fată smolită, cu păr blond, în ponco alb cu dungi verzi și albastre. A absolvit anul trecut Universitatea "Alexandru Ion Cuza " din Iași. Va fo translatoarea noastră, a tuturor.
Calea spre insulele sudice a fost anevoioasă și neobișnuit de grea. Furtunile cu stropi de ploaie și gheață se dezlănțuiau fără încetare. Marinarii moldoveni munceau fără somn îi răgaz.Poate unica mângâiere era domnișoara care confrunta deopotrivă cu ei greutățile, venind la fiecare în parte, cercând să-i consoleze.În discuția cu Anatol, află
că dânsul iubește poezia, a scos de sub poncio o plachetă de sonete, citindu-i cu deosebită pasiune din Pablo Neruda și Gabriela Mistral. Citea parcă în șoaptă cu intonație deosebită, provocându-i dorul nespus după plaiurile natale, după domnișoara de la Cetatea Albă cu care avuse câteva promenade pe malul nocturn al golfului nistrean. Înțelegea și mai profund ce înseamnă un dor, mai ales dorul de casă.
-- Cât m-am aflat la Iași, am îndrăgit România, ca pe o mamă.E o țară neobișnuit de frumoasă, cu oameni minunați.Vă invidiez că sunteți români... Băiatul vru să-i reproșeze ca de obicei că el nu e român ci moldovean. Numai că un nod i se ridică în gât, făcându-i-se rușine.Iar fata nu-l slăbea din priviri, continuînd să-i vorbească:
-- E o țară frumosă și foarte veche.La Biblia care o am acasă,sunt anexate totdeauna hărțile lumii antice.Acolo,este menționată și patria voastră, a românilor de pretutindeni: România! Anatol , care nu ținuse nicicând în mâini Sfânta scriptură, auzind mărturisirile Luciei că Moldova nu este altceva decât o parte a, vechii Dacii, că acolo locuiesc oameni de un sânge cu latinii , se ului.
-- De-ar mai fi și bătrânul sănătos, zău, că la întoarcere acasă, îmi voi rezerva concediu și am să călătoresc prin întreaga țară pentru a mă convinge dacă e așa, precum ziceți. Numai sănătatea bătrânului Petru îi provoca băiatului mari îngrijorări.Nu se putea astâmpăra vremea cât au ieșit în larg să pescuiască, nici atunci cănd cargobotul "Dumbrava Roșie" reveni în Valparaiso.Lucia măsurându-i tensiunea arterială, făr nici o expolicație, porunci căpitanului să fie chemat medicul de pe mal. Până în de seară, bătrânul a fost internat la spital.
***
Lui Anatol i se permisese în fiecare zi, împreună cu Lucia, să-l viziteze pe bătrânul Petru la spitalul din oraș.Fata era veselă, sociabilă, plină de fermitate.Îi vorbea mereu despre țara ei, despre cauza poporului de jos, care mereu luptă pentru dreptate. Întâlnirile lor îi apropiară. Într-o seară geroasă de iulie, sub smochinul rotat din preajma spitalului s-au sărutat.Îar străzile orașului, chiar și la ora ceea , erau aglomerate de tineri care scandau slogane și cântau frenetic "Venseremos". Când au ajuns în dreptul monumentului ecvestru al lui Miguel de Cervantes y Saavedra, Anatol o apucă de mâna gingașă ca să-i spună:
--Hai cu mine, în Moldova...În drum spre casa mea vei vedea Insula Șerpilor și vei auzi cum cântă sirenele acolo românește... Cuvintele lui parc-o luaseră prin surprindere, dar după o pauză mică îl privi în ochi îngânând:
--Nu pot să-mi las Patria, oricât de greu n-ar fi cu ea.Nu pot, Anatolo!
--Sântem la o vârstă când trebuie să fim hotărâți în alegerea viitorului,Lucia.
--Aici e Patria mea, continuă fata. Patria, din păcate, nu poate fi trasă la sorți.
--Ce-aș mai putea face ca să accepți propunerea mea ?
--Să rămâi tu la Valparaiso.
Vorbele din urmă al fetei răscoli deodată întreaga lui ființă. Într-o clipă înțelesese și aflase răspunsul la o întrebare zbuciumată care-l chinuise viața trăită până atunci.Prin fața ochilor i se perindau dealurile îngemănate ale Ineascăi, nucul de la mormântul mamei, chipul oropsit de vremi al tatei, cocostârcii cu zborul lor falnic de-asupra Ciulucului. Se cufundă parcă într-o mare de tăcere, fără a mai continua vorba cu Lucia.În sfârșit s-au despărțit lăsând între ei o ușoară regretare și părere de rău.
***
"Dumbrava Roșie" se întorcea acasă. Bătrânul Petru încă bolnav fusese adus pe targă și supus îngrijirii medicilor de bord.Mereu se ridica în capul oaselor, tot urmărind prin
ferestruică țărmul de aramă al țării unde fusese de mai multe ori dar de unde pleca acuma pentru totdeauna și-i era scumpă, dragă deoarece era ultima țară pe care o vizitase în viața lui. Sute de oameni au ieșit pe chei să petreacă cargobotul moldovenesc pe catargele căruia fâlfâiau tricolorul.Corabia făcu un marș de-a lungul țărmului împestrițat de lume,salută cu onor minunată țară a lui Neruda și Mistral, ca după ce trecură pe-alături de Isla Negra, unde se zărea casa genialului poet al mărilor, să rămână singură față-n față cu sublimul ocean. Pe cerul Americii Latine, deasupra Anzilor se lăsa înserarea, licăreau stele neobișnuit de mari. Se apropiau tot mai mult
de ecuator, iarna dispăruse iar undeva pe neobservate, căldurile tropicale deveneau tot mai evidente.În serile lungi, după vahtă,Anatol venea la patul de suferințe al lui moș Petru să-i asculte vocea stinsă.Ochii i se adâncise, obrajii i se făceau vineții.Vorbea mereu despre moarte.Că ar vrea să ajungă până la Insula sirenelor românce ca să le audă vocile care i-au mângâiat tinerețea, întrega lui viață. La trecerea prin strâmtoarea Gibraltar, starea lui se agravă considerabil, dar vocea-i continua să fie limpede, clară.Refuza mereu propunerea căpitanului să fie coborât pe țărm, la un spital din Tanger sau Seuta.
--Să n-aveți grijă de mine. Să păstrați mereu, unde veți fi , în oricare parte a lumii, demnitatea țării nioastre, România... L-am cunoscut în tinerețe pe Alexandru Marinescu, cel care l-a uimit chiar pe Hitler și Germania de-atunci. El a știut să sufere și să moară destoinic. Cu capul îinut sus... Ce oameni curajoși se nasc în România și mor în străinătate!
În apele azurii ale Mediteranei aveau presimțirea că sunt deja acasă. Tot mai multe corăbii întâlneau în cale, corăbii care îi salutau cu respect, aflând că pe glob este o țară frumoasă și mândră cu numele Moldova.Corabia moldovenească înainta fără să oprească în porturile aglomerate ale Europei și Africii de Nord.Căpitanul Movilă dorea să ajungă mai curând la clipa când cargobotul cu tricolor pe catarg va atinge țărmul Patriei,simțind mândria că este prioma navă națională ce a făcut o cursă atât de lungă.
--Mi-am trăit traiul cu destoinicie, vorbea bătrânul cuprins de febră. Am văzut, am simțit lumea și mor fericit că am avut norocul să admir stelele de-asupra țării mele atât de chinuite. Am avut o tinerețe frumoasă,cu cea mai frumoasă fată din lume, de pe Insula Șerpilor... Dacă voi muri să mă îngropați pe Insula Șerpilor, lângă fata tinereței mele...
Au fost ultimile cuvinte ale bătrânului, rostite la trecerea prin Bosfor. Era io zi liniștită și înnourată.Marea cu valurile domoale îi mângâia cu un vântuleț călduț, cu adierea mirosului plăcut al Patriei.
..
Corpul neînsuflețit al bătrânului Petru fusese înfășurat în pânza tricolorului și fiecare marinar își luă rămas bun de la el, dându-i onorul ca unui brav semen de-al lor care a acumulat toată experiența vieții. Căpitanul Movilă se adresă administrației de pe Insula Șerpilor, lămurind testamentul bătrânului decedat, dar stăpânii rachetelor strategice, cu vârfurile ascuțite îndreptate spre balcani, îi rspunseră în mod ulimativ că pe acest teritoriu ucrainean nu există loc de cimitire. Morții care se consideră trăini nu pot fi dați pământului Insuklei Șerpilor...
În lumina soartelui crepuscular marea deveni roșie. În vecinătatea Insulei, dinspre care adia o rumoare de tristețe, corpul defunctului marinar fu coborât și dat valurilor . Crestele înspumate îl luară în brațele lor și, spre mirarea tuturora, duceau corpul neînsuflețit, înfășurat în pânza tricolorului, spre țărmul calcaros al Insulei Șerpilor...
-- Totdeauna după moarte sufletele se caută unul pe altul și până la urmă se găsesc.zise căpitanul Movilă. Chiar dacă în calea lor încearcă
să strea minciuna și rachetele atomice...
Pe la miezul nopții "Dumbrava Roșie" se apropia de farul de la Cetatea Albă. Dinspre insula ce rămâsese în imperiul valurilor și întunericului adiau ca prin vis niște voci nostalgice de sirene... Frumoasă , falnică , dar tânguitoare este Marea neagră cu valurile și țărmurile ei răpite de străini. În jocul valurilor ei, își revarsă mereu căldura peste pământul Basarabiei, ducând pe crestele-i înspumate nostalgia și tristețea unui copil rătăcit,care plânge și caută drumul spre mama.Marea ne cheamă întruna să o admirăm, să ne îmbătăm de frumusețea ei și s-o salvăm.Valurile ei vin și se retrag în albia dată de Dumnezeu, cu anii cercând tot mai mult să pătrundă în sufletul strămoșesc plin de mândrie și demnitate al românului pătimit.
***

Gheorghe Popovici s-a stins în așteptarea feciorului, ca făclia unei speranțe neîmplinite. Despre moartea tatălui său Anatol află în clipa când "Dumbrava Roșie" ancoră la Cetatea Albă.Tot atunci porni fără de răgaz spre Ineasca.În calea lui găguzii, rusofonii, care deja făcuseră hotare cu vămi îngrădite cu sârmă ghimpată,cu santinele înarmate, i-au umilit și i-au rănit inima.Înțelegea tot mai mult că taică-său avuse dreptate când își jertfise viața pentru a menține, a păstra ceea ce el,feciorul lui drept, n-a fost în stare să priceapă la vreme.Se simțea umilit din cauza percheziționării minuțioase, sărac și înstrăinat în propria lui țară. Și-a amintit încă o dată, cu lacrimi de durere, vorbele celui care deja își dormea somnul de veci lângă Insula Șerpilor: strâinii pot oricând să izbutească a-i ciopârți, dar sufletul -- niciodată. Vroia să creadă că are dreptate totală. În clipa aceea simți dureros justețea acestul adevăr. Se pomeni singur îi amăgit de unele drumuri parcurse de el în viață.Sufletul lui plângea... Tata fusese înmormântat în cimitirul vechi, lăngă mamă-sa, cu două săptămâni până la întoarcerea lui. Te-a dorit întruna la patul lui de suferințe, îi spuse mătușa despre părintele lui când îl întâlni la marginea satului mătușa Ana. A murit cu numele tău pe buze.Te-a rugat să-i îndeplinești unica lui dorință. Să citești cu atenție cărțile acestea, și-i întinse Istoria românilor și Biblia, iar din ceea ce vei înțelege să-i faci o inscripție pe crucea mormântului. Asta-i tot ce ți-a mai rămas de la el... Stând singur lângă acel cufăraș negru al tatălui, cu acele cărți jerpelite de vreme, Anatol prinse a le răsfoi nerăbdător.Pe filele îngălbenite de vreme, file pe care atât de frecvent le-a citit tatăl
său. Într-un târziu, când venise lângă mormintele părinților la cimitior, el descoperi pe prima pagină a Bibliei, câteva cuvinte scrise de mâna neîndemnatică al tatălui.Erau scrise cu creionul și purta amprenta unei sforțări al unui suflet din gura morții. El le citi de nenumărate ori, până când vocea lui, involuntar,tremurător dădu glas de emoție
"DUMNEZEUL BASARABENILOR PE ACEST PÂMÂNT ESTE ÞARA NOASTRÂ - ROMÂNIA."
Anatol se uită în jur, de parcă se înfricoșa că l-o fi auzit careva ca să-l judece aspru pentru anii ce-au trecut. Ceva mai târziu începu a plânge în voie, fără a se stingheri de ochii celor curioși.
--Aceste cuvinte le vom scrie pe mormântul părinților, îi spuse el mătușii în amurgul serii.

CÂMPIA TRANDAFIRILOR SÃLBATICI

Sorei mele, Ana

Pe drumul colbăit bărbatul pășea anevoie. Se opri apoi pe muchia dealului, lăngă cireșul înflorit, puse mâna streașină la ochi, privi în largul cămpiei rămasă în urmă, apoi la pădurea din vale, unde cobora drumul, și făcu un gest a mirare. Zăbovi cu răsuflarea obosită până ce fata cu mâna bandajată îl ajunse din urmă, apoi se așezară împreună, sprijiniți unul de altul, la umbra ușoară a copacului.
-- Mai este pân' ajungem, Serafim? Nu mai am puteri...
-- Mâne, pe la chindie, răspunse bărbatul la vocea ei îndurerată.
Dinspre câmpie adia o boare de vânt împrospătată cu miros de ierburi și flori. Părul lor lung, neîngrijit, se încâlcea unul în altul. Bărbatul scoase mantaua de pe umăr, arma cu patul crăpat, apoi descălță cizmele colbăite, așternu obielele murdare și jilave să se zvânteze la soare. Fata ofta înfundat, în ochi i se citea paloarea chinuitei oboseli a drumului parcurs de dimineață, de când au părăsit gara. Se întinse pe iarba veche, de anul trecut și privea cerul înalt, senin, pe care undeva spre orizont rătăceau niște păsări albe.
Serafim bolmoji câteva cuvinte neînțelese, netezi și el iarba uscată, moale cu mâinile și adormi în curând. Liniștea, vântulețul călduț înmiresmat de primăvară potoli oboseala fetei și peste o vreme ațipi cu capul culcată peste mantaua aspră ce mirosea a praf și tutun. S-au trezit când deja amurgea.
-- Să mergem, Serafime, să mergem, îl îndemnă fata, aproape înspăimântată că peste ei vine noaptea.
Bărbatul încălță ciubotele, așeză mantaua, arma pe umăr și cu mișcări greoaie o luă pe fată în brațe pornind mai apoi să coboare drumul îngust, șerpuitor ce ducea în pădurea din vale. Locurile începuseră a-i fi cunoscute. Le știa din copilărie, când venea pe-aici cu bunelul, după vreascuri. Fața i se însenină, recunoscând locurile natale, pe care le regăsea așa cum le părăsise cu câțiva ani în urmă, când plecase la război. Avea să treacă pădurea, un cătun adâncit în codru, și după cale de câteva verste va ajunge la câmpia Ciulucului. Răcoarea serii, după o zi de arșiță, îi împrospăta puterile. Simțea alături de inimă căpșorul domnișoarei, care se lipise cu urechea de parcă-i asculta bătăile, mersul îi deveni mai semeț, doar că schija de-asupra genunchiului începea tot mai mult să-i macine durerea în os.
Făcea popas tot mai des, trăgănd aer proaspăt în plămâini. Fata cerca să pășească singură, însă el simțea că iată-iată se va prăbuși ca o păpădie și o lua în brațe.
-- Valentin a fost sincer cu tine? îl întrebă fata. El se va întoarce de la război să mă ea acasă?
-- El e amicul meu și niciodată n-a mințit. Te iubește și eu mă voi strădui să-i ocrotesc idealul.
--Jură, Serafime, jură!
-- Niciodată n-am trădat prietenii, Linela...
Dinspre asfințit, peste aripa înserării, se arătau pe cer nori negri și grei, înghesuind tot mai mult stelele cu sclipiri stinghere spre orizont. Fata devenea tot mai grea. Lui Serafim îi înțepeniseră mâinile. Se străduise ca să parcurgă o cale bunicică din dealul cireșului uscat până în desișul proaspăt înverzit al pădurii. Pe potecile adumbrite de amurg se lăsase liniștea, nu clinteau nici frunzele. Răsuflarea lui obosită se auzea la distanță. Ramurile copacilor parcă se închinau în calea lui, netezindu-i fața păroasă, cu o cicatrice adâncă pe obrazul stâng. Două brațe mlădioase îl cuprindeau pe după gât, urmărindu-l cu ochi mari, senini și cu un zâmbet îndurerat al buzelor crăpate. Fata avea febră, ardea în brațele lui ca para focului, ofta reținut și cerea mereu să fie lăsată să meargă singură.
-- Mai rabdă, copila mea. Răbdare, draga mea Linela...
Pe cer aproape că nu se mai zăreau stelele sclipitoare. Norii se făceau tot mai grei și degrabă, cu o prevestire de tunete și fulgere, parcă se contopiseră cu pădurea, începând să bureze, cu rafale de vânt, apoi să plouă năpraznic.
Liniștea din jur plecă undeva în noapte. Frunzele păreau că vorbesc, lovite de picăturile mășcate, tulpinile groase ale stejarilor se înnegreau de umezeală. Oamenii oropsiți de drum rămaseră fără acoperiș, se răzmuiaseră până la piele, dar își continuau calea.
După multă vreme, alunecând prin mâzga amestecată cu frunze jilave și crengi, Serafim ieși la o margine de pădure. În lumina fulgerelor el zări tupilată sub niște nuci scorburoși o căsuță, iar în depărtare, în vale -- luminile abia deslușite ale unui sat. Fata cu fața acoperită cu o foaie de cort, se încleștase de-a binelea de gâtul lui, de parcă părea înțepenită. Doar oftările ei adânci îi trădau durerile, care-i chinuiau corpul firav. Serafim stătu o habă așezat pe o buturugă, trăgându-și sufletul și hotărâ să se dea la adăpost în căsuța lui Vele. O cunoștea din copilărie și era pentru el mai mult decât un mister. Presupuse că acuma e părăsită și în ea nu mai locuiește nimeni. Împinse ușa cu umărul, intră în tinda întunecoasă, păși pragul iatacului cu două ferestre mici. Așeză fata pe o laiță fără de saltea, o înveli cu mantaua, apoi scotoci prin buzunar un căpețel de lumânare și cu chibriturile învelite într-o cârpă de prelată, ascunse în sân, îl aprinse. Lumina se împrăștie peste pereții înnegriți de funingine, peste peretarele colbăite și icoanele abia deslușite din colț. O jighiuță de fum desprins din mucul lumânării se strecura spre tavanul răzmuiat, acoperit cu picături de ploaie. Jos era așternută o veretcă de feștilă, țesetura căreia se destrămase și prin ea creșteau fire de mohor; un lăicer mâncat de molii atârna țarțam de asupra laiței, iar în alt colț de perete era un orologiu cu pendulul stăpânit de paiangeni mari și colbăiți. Lângă ușa tinzii o zolniță tunchită la gardină răspândea iz de apă bâhlită.
Înfometat, zgribulit de frig, Serafim scurse hainele fetei, se așeză apoi în pirostrii lângă căpătâiul ei și, cu obrajii cufundați în palme, urmărea îndelung ochii uscați, adânciți în orbite. O purtase pe brațe atâta cale, dar abia acuma înțelegea că chipul ei poartă pecetea morții.Se apropie de fereastră, printre picăturile mici de ploaie, zări luminițele triste ale satului din vale, care abia se vedeau, și îi zise fetei:
-- Acolo e satul Inescar. Am să plec după o căruță. Poate voi găsi ceva de mâncare.
-- Mă lași singură, șopti ea. Dar, du-te, vreau s-ajungem mai repede la Cartal, la spital...

-- Liniștește-te, zise bărbatul, netezindu-i părul lung ce-i cădea peste obraz. Îl cunoșteam odată, la Inescar, pe bătrânul David. Un moșneag ce vindecă rănile cu ierburi de leac. Dac-o mai fi în viață...
-- Să-l cauți și să-l rogi frumos... Ceva de mâncare...
Serafim deodată ațipi, ascultându-i vocea, dar tresări îndată. Vreo câteva zile în șir nu pusese nafură în gură și grozav îl ispitea arma agățată în cui, spre care zadarnic se chinuia s-ajungă un paiangen spânzurat pe un firicel lucitor.
Ziua, când intrase în pădure, chiar pe dinaintea lui le trecuse un mistreț. N-a fost dibaci și vrednic să-l împuște. I-ar fi prins bine, neapărat, dar acum, simțind că nu poate învinge ispita armei atârnate în cui, prinse a cotrobăi la întâmplare prin cotruță. Răscoli niște cioburi de găvan, zolnice murdare, un opaiț ce răspândea miros de gaz. Dădu peste o fotografie a unei familii necunoscute, care probabil locuise cândva sub acest acoperiș. O înlătură supărat. Nu-l slăbeau privirile iscoditore ale acestora, parcă întrebându-l pretențioase: "Dar tu ce cauți pe la noi?" El nu avea de unde ști că în această căsuța părăsită, în delăsare, au trăit cândva pădurarii, mai târziu un sihastru, doi călugări maziliți de la mânăstirea Hârbovăț, apoi ...un trădător. Cele două uși, din dos și din față, dădeau de înțeles că au sălășluit cândva aici și haiducii, iar acum, în urma războiului, a rămas a fi locul tuturor și al nimănui. Mai luă o dată aminte la fotografie, când prin geam răzbătu lumina orbitoare a fulegerului, izbucnit din tăriile negre ale cerului. Alt fulger urmă după un bubuit al tunetului rostogolit peste pădure și el, încordându-și privirile, desluși în mijlocul ogrăzii, mai departe de nucii bătrâni,
două cruci înalte, care semănau mai mult cu două spănzurători fără ștreanguri. Priveliștea de-o clipită îl sufocă, răsuflarea-i se făcu nervoasă. Fata stătea tăcută întinsă pe laiță, continuând să-și muște buzele crăpate de arsură.
Trebuia să plece spre satul din vale. O căruță i-ar fi prins bine, ca până peste revărsatul zorilor s-o ducă la vreun medic, dacă nu vroia ca dânsa să moară. Nu mai avea nici un rost să vorbească cu ea. Luă arma în spate și ieși. Ocoli nucii din ogradă, cu ramurile înșirate în părți ca niște aripi de vultur răpus, dar ajungând la pârlaz, se opri. Stătu o vreme neclintit înaintea crucilor înalte, apoi, cu pași anevoioși, se adânci în pâcla umedă a nopții. Era chinuit de grijile drumului, înaintea ochilor se așternea un întuneric gras. Numai chipul fetei, pe care deja a doua zi o dusese în brațe îi ferecase parcă sufletul și mereu dorea s-o aibă alături. Îi plăcea cum ea răsuflă lângă inima lui, îi plăceau capriciile ei copilărești, îi plăcea cum o îngrijea, ocolind rușinea și incomoditatea. Mereu se impunea cu gândul că trebuie să-și ducă obligațiunea până la capăt, ca prietenul Dinu să rămână mulțumit de fapta lui și sentimentele care i se născuseră ca din senin în pieptul lui față de prietena amicului; dorea ca toate acestea să constituie o mare taină personală. Era convins că fata îl va aștepta și fără de el, în puistietatea asta umedă a primăverii nu se va întâmpla nimica. Numai să-l servească picoarele. Dacă la început, în gara Luceferi, se înspăimântă de rana fetei din umăr, acuma era hotărât s-ajungă cât mai curând în sat, să înăimească de la cineva o căruță și dacă va da-o pe mâna doctorilor, o să doarmă liniștit că și-a făcut datoria cu cinste.
Răsfoia felurite peripeții ale vieții lui din ultimii ani, revenind a câta oară la zilele de până la război. Atunci parcă era altul. Visa, cu mintea lui tânără, să construiască oamenilor case, ca și bunelul lui, să fie sobar, botnar, fântânar... Chibzuise, după absolvirea școlii, să învețe mai departe, apoi să revină la baștină și să construiască cu
ajutorul oamenilor un pod peste râul din preajma satului. Un pod trainic, arcuit, din piatră albă, cu ghirlandă de lumini, ca sătenii lui să poată trece cu căruțele în largul câmpiei unde creșteau tufari de măcieși, iar primăvara la răsăritul soarelui mai ales, câmpia căpăta veșminte strălucitoare, îmbrăcată în hlamidă roză a trandafirilor sălbatici. Poate că acest gând spre frumusețea satului l-a menținut de-a lungul anilor grei în viață, cu optimism, ademenit sprea a se întoarce la baștină. Acuma era în drum spre casă și era cu totul aproape. Și ar fi ajuns de-acum, dar mai avea o povară plăcută -- să o salveze pe fata prietenului său, care se întorcea și dânsa din evacuare. I-a fost dat să fie în ultima vreme martorul orașelor și satelor în ruini, iar acuma gândul de a reconstrui, mai ales de-a zidi podul peste râul din preajma satului, îl înaripa, mai nici să simtă rana din picor, nici oboseala. Doar ploaia cu stropii ei mășcați și reci își făcea mereu mendrele în drumul lui. Până la război se bucura când începea să plouă. Îi plăcea cum după semănat încolțea grâul, porumbul, înverzeau copacii, viile. Acuma o ura. Glodul îi flioșcăia sub cizmele răzmuiate, aluneca, abia izbutind să-și țină echilibrul, agățându-se de tufele ghimpoase care împânzeau marginea drumului. Aproape de primele case mici ale satului, când începu a desluși luminile salbe din geamuri, în urma sa, dinspre dealul împădurit unde se afla căsuța lui Vele, parcă auzi lătrat de câine. Pentru o clipă i se opri răsuflarea. Inima începu să-i bată puternic. Ezită puțin. I se păruse? Apoi iar începu să tune și să fulgere undeva în depărtare. Șovăind în fața unei porți înalte, în cele din urmă, intră într-o ogradă cu pomi. Apropiidu-se de pragul casei cu deregi și prispă înaltă, dădu să bată la ușă, când, de undeva de după o glugă de ciocleji țâșni o javră de câine, încolțându-i tureatca ciubotei. Speriat, Serafim scoase arma de pe umăr și plesni javra peste bot. Câinele schelălăi îndurerat și-nfricoșat, strângând coada între vine, dar continuă să latre, dăvăsindu-se sub cuptorașul din mijlocul ogrăzii.
Curând în tinda casei se auzi hodorogind. În prag, cu un poponeț în mână, apăru o bătrână, care-și lumină fața cu flăcăruia roșietică. Era îmbrobodită cu un șal negru, dedesubtul căruia îi stârceau pletele lungi și sure. Niște ochi tulburi stăruiau să-l privească pe sub streșina mâinii ei butucănoase. Bătrâna continuia să poarte în cerc, neîndemnatic lumina poponețului, apoi duse mână pâlnie de sub frunte la ureche, ca să audă ce spune drumețul la acea oră târzie.
-- Am nevoie de-o căruță... Mi s-ambolnăvit nevasta și trebuie s-o duc la spital.
-- Du-te la bâdița David, răspunse răgușit bătrâna, cu mâinile tremurânde. El e moașă la noi și i-a primi sarcina. Cole, pe malul heleșteului... Serafim șovăi, dori s-o întrebe ceva, dar dânsa se răsti la el de-acum supărată: Cărăbănește-te!
Fără să-i mai zică o vorbă, femeia intră în casă, trântind ușa și hodorogind zăvorul. Sub cuptoraș câinele continua întruna să mârâie supărat.
La casa de pe malul râpei ardea lumina. Uitând să bată în ușă, Serafim îl surprinse în cămară pe un bătrân cărunt, ce stătea, îmbrăcat în cojoc, pe laiță cu mâinile prinse pe glezne. Văzând omul intrat pe neașteptate în casă, el îl privi la lumina felinarului cu ochi obosiți, măsurându-l din cap până-n picoare, și-i făcu semn să se așeze pe scaunul lung de lozie împletită din preajma hormului.
-- Îmi trebuie o căruță, taică, zise bărbatul așezându-se, fără a-și scoate arma de pe umăr. Vin de pe front și... Ai auzit despre exlozia vagonului cu muniții din gara Luceferi? Fata prietenului meu a fost rănită în umăr... Șeful haltei mi-a dat arma asta s-o aduc pân-acasă, dar fata s-a îmbolnăvit și trebuie... Trebuie urgent s-o duc la spital.
Ploaia le încurcă pe toate. I s-a obrintit rana și vremea nu mai așteaptă. La spitalul din Mândrești doctorii au s-o lecuiască. Eu nu pot să o ajut cu nimica. Poate mata-mi spui ceva...
Moșneagul îl ascultă calm, tăcut. Cu un cuțit fără plăsele încerca să închipuie un fluier cu două găuri, împrăștiind așchiile de lemn prin casă.
-- Fata e în greutate. Am lăsat-o în casa din dealul de la Chitca. Poate să moară, dacă n-o dăm pe mâna medicilor.
-- La Mândrești, după bombardamentele din an-avară nu mai lucrează nici un spital.

-- Atunci, trebuie s-o ajuți dumneata, zise grav Serafim, îndreptând țeava armei spre bătrân.
Liniștit, moșneagul feri arma în lături, cu dosul palmei
-- N-o fă pe grozavul... Azi, oamenii se lecuiesc numai cu buruiene...
"Războiul e de vină în toate, medita în clipa ceea Serafim. Îi face cruzi pe oameni, să nu mai aibă încredere unul în altul."
-- De ce n-ai adus-o dindată în sat, dar ai lăsat-o în bârlogul lui Vele, bombăni bătrânul.
-- N-o mai pot duce în brațe. Mi-au secătuit puterile... Ș-apoi dânsa ecolo e la dos, n-o plouă și nu am a mă teme de-o casă părăsită. La război, în Balcani, am văzut felurite grozăvii și-am rămas, precum vezi, teafăr...
-- Nici eu n-am vlaga tinereții tale ca să mă pot urca tocmai în dealul de la Chitca, pe glodul și ploaia de-afară, băiete. Toți care terc pe-aici de la front au nevoile lor, iar eu îs unul.
-- Este-n satul ista vreo căruță la cineva?
-- Mâine s-antoarce nepotul Ion de la Varnița. Directorul școlii l-a trimis după var acolo, în sat se repară școala. Pân-atunci încearcă s-aduci fata aici. Voi încerca să-i astâmpăr durerile... Nu te-ncăpățina. Adă fata încoace, până n-a dat acolo Grișaca Smirnov peste ea. Când pronunță numele "Grișaca", ochii bătrânului prinseră să-i sticlească nervos. Grișaca Smirnov izbutise să băge frica în sătenii lui. În ziua când invadatorii au dat busna ca o haită turbată pe drumurile satului, el, împreună cu soția, le-a eșit înainte cu pâine și sare. "Măcar o dată în viață vreau să simt puterea, zicea el, pomenindu-se peste noapte primar. Acuma sunt stăpânul vostru. O sâ fac ce vreau, că am susținere de la cer și de la stăpânitori, care-s înarmați, iar voi să mă iubiți ca pe un frate. Ha-ha!... Dac-o să-mi ieșiți din cuvânt, păzea! -- vă belesc pe toți dintr-o lovitură!".
Și Grișaca foarte curând și-a mutat familia cu traiul în căsuța lui Vele, din dealul Chitcăi, în marginea pădurii. În sat își făcea apariția călare pe un cal sur și o stână de câini din urma-i, care speriau și bâgau panică cu lătratul lor peste tot. Nu avea nici un obstacol, căci oamenii se înfricoșaseră de moarte. O bună parte dintre bărbați fuseseră trimiși în lagăre de concentrare, altă parte la război. În sat rămâseseră doar bătrânii, copiii și femeile. Noaptea Grișaca își făcea de cap. Dădea târcoale la vădănile satului și, amenințându-le cu moartea, le batjocorea... Pângărite, bietele femei, mai apoi se furișau în taină la doftoroaia satului, baba lui moș David, care le izbăvea de sarcina spurcată și de rușinea pe ce puteau s-o tragă în față bărbaților, așteptați să se întoarcă din război. Dar în ziua de Sânzâieni, când bătrânul David se întoarse acasă de la călcat strugurii, găsi nevasta strangulată de o grindă în casa mare. Bătrânul amenințat c-o să-l omoare, dar Grișaca îl întemniță într-un zămnic, ținându-l acolo din iarnă până aproape în toamnă și hrănindu-l prin răsuflătoare, pe unde răzbătea doar lumina zilei. Mai apoi au urmat zile și mai strașnice. Grișaca apărea în pragul ușii, tăbârcind câte-o femeie apucată de chinurile nașterii! Se proțăpea, beat criță, în gura gârliciului, cu automatul de-a gata, iar când auzea plânsul pruncului nou-născut, rânjea satisfăcut: "Aceștea sunt urmașii mei! Oamenilor, chiar de mă veți strivi pentru cele ce le fac acuma, stau împăcat cu gândul că sugacii aceștea vor crește și mă vor răzbuna. Baistrucii mei vor trăi cât pietrele de azi înainte! Ha-ha!.."

Războiul trecu prin sat, purtându-și urgiile spre asfințit, și bătrânul David fu eliberat de femeile care știau că se află acolo. Moșneagul se simțea vinovat de multe, vroia să-și pună capăt zilelelor și numai credința în Dumnezeu, care spune că e păcat să-ți curmi viața cu mâinile proprii, îl opri de la gândul păgân. Rămase să se chimuie mai departe. Peste tot unde se ducea, simțea privirile acuzatoare ale nevestelor care-l mai căzneau cu câte-o vorbuliță, învinuindu-l că a fost laș și nu i-a ajuns îndrăzneala să omoare baistrucii lui Grișaca, atunci când le primea nașterea în întunericul zămnicului. Azi, în locul celor căzuți în focul războiului, se ridică baistrucii trădătorului! Femeile pângărite odată, sunt nevoite a trece peste umbra păcatului, să se împace cu legile crude ale vieții -- să crească acei copii, să-i educe frumos, să nu audă despre numele și faptele lui tats-o. Și cum, doamne, poți acoperi acest crud adevăr?
-- Grișaca a fost achitat? întrebă Serafim, ștergându-și picăturile de ploaie de pe chica roșcată, cârlionțată, prin care i se vedea o chelicuine evidentă pe creștet.
-- A șters putina la țanc, răspunse amărât bătrânul. Oamenii n-aveau să-l cruțe. Nici invadatorii nu l-au salvat. Ba chiar retrăgându-se, i-au asasinat copilul, nevasta și i-au îngropat colea, în deal, lăngă casa lui Vele, punându-le la căpătâi, în semn de "recunoștință", două cruci înalte, ce se aseamănă cu niște spânzurători. Iar Grișaca?.. El dă semne de viață. Umblă fugar prin codru. Iese la drumul mare și tâlhărește în stânga și-n dreapta.
Bătrânul îndreptă velința patului, apoi luă de pe masă, stângaci, tocitoarea, suflă spuma și sorbi cu lăcomie băutura acră de borș umplut. Își șterse mustața scurtă, aprinse țigara de la un jăratec scos din vatră, slobozi câteva rotocoale de fum și continuă:
-- A împușcat neghiobul mai toate căprioarele din pădurea noastră. Mai ieri ne-a pângărit neamul, iar azi tot el ne strivește frumusețea. Numai ca mațul să-i fie sătul. Mai rău e decât fiarele. Nici de cum nu-l pot oamenii găbji, ca să-l dee la lege. E greu de prins cu mâinile goale. Are armă, patroane, iar puterea încă nu s-a dezmeticit până la urmă, ca să stârpească rămășițele. Dar, ține minte, băiete! făcu moșul ridicând un deget spre tavan a povață. Bietul pământ totdeauna își are socoteala judecății lui și el ne suferă până nu-i stârnim furtuna valurilor sale negre, ca după aceea tot el să ne acopere toată prostia într-o singură clipire. L-om prinde, neapărat, pe Grișaca, dar până atunci păzește-te tu și păzește-o pe fată, ca să nu dee peste dânsa. Mare-i măreția, dar mare-i și josnicia omului! Mergi până la Chitca și ad-o pe fată, să vedem, poate i-oi găsi vreun leac până una alta...
Vorba moșneagului îl făcu să tresară. Când ieși în pragul căsuței, un fulger spintecă întunericul, orbind ograda plină de băltoace scânteietoare, gardul de nuiele, cu portița josuță, și carul cu proțapul îndreptat spre cer. La al doilea fulger se văzu drumul șerpuitor și argilos care șerpuia spre dealul Chitcăi, la căsuța lui Vele.
-- Să te-ntorci curând, îl ajunseră din urmă vorbele bătrânului, când Serafim pășea anevoie prin hleiul răzmuiat al drumului.
Cu încetul ploaia se mai domoli, casa moșneagului se pierdu în pâcla nopții, iar cele auzite odinioară despre Grișaca Smirnov îl readuse cu toată simțirea la grozăviile războiului. Amintirile prinseră a-l strânge în spate. Vedea aevea primile zile, când invadatorii năvăliră în târgușorul din preajma satului lor. Peste tot fumegau clădiri și
câmpii aprinse de cei care se retrăgeau. Pârjolul domnea peste tot și noii stăpânitori abia dovedeau să stingă incendiile. Pentru ca focul să nu se lățească cu limbile aprige peste câmpia de dincolo de râu, au mânat oameni cu pluguri înjugați la boi și au tras de-a lungul apei brazde adânci, astfel salvând tufarii trandafirilor sălbatici. Părea că era unica frumusețe salvată în acea vară. Noua stăpânire începu să se răzbune și pe oamenii neapărați, care n-au izbutit să se retragă spre răsărit. Persoanele bănuite au fost făcute prizonieri și închise în ograda Mochilesei. Arșița verii usca totul în jur, dogorând și părul de pe cap. Cel mai mult au avut de suferit evreii. Istoviți și chinuiți de sete, erau străjuiți după gardul înalt din bârne de santinele înarmate, fără a li se explica pentru care greșeli s-au pomenit acolo și ce-i așteaptă mâine. Mâncare li se dădea sorean fără nici un strop de apă. Un băietan, care-și recunoscu prietenul evreu după gardul înalt, îndrăzni să-i arunce câteva mere, dar a fu zărit și executat pe loc. Călăii i-au legat de gât o tăbliță cu inscripția "Trădător" și i-au lăsat cadavrul câteva
zile însorite să se descompună pe caldarâmul străzii...
O lună încheiată s-au chinuit prizonierii, după care au fost scoși în cârduri, ca vitele la marginea satului și puși singuri să-și sape groapa. Bieții oameni, secătuiți, nici nu puteau ține lopețile în mâini. Cei care nu puteau să se țină pe picioare, fură aruncați de vii în șanț. Tot acolo erau îmbrânciți și cei care cădeau neputincioși, săpând la groapă...Unii, mai având o boare de putere în trup, se agățau cu mâinile tremurânde de malul hleios, cercând să iasă, dar călăii apropiau țeava de tâmplele lor și trăgeau răsunau rafale de mitralie-automat, prăbușindu-i în groapă...

Măcelul dură până seara târziu, ca răcnetele celora aduși pe marginea gropii să se audă peste dealurile și satele din jur. Călăii se pasionaseră într-atât cu executarea oropsiților, încât nici nu au observate cum dintre prizonieri s-au deprins doi copilași -- o fetiță și un băiețel -- care s-au ascuns în largul câmpiei trandafirilor sălbatici. Fetița era mai mare și cerca mereu să-și liniștească frățiorul, ce tot scâncea înspăimântat de cele văzute.
A doua zi, pe hudițele satului cei doi copii se abăteau pe la porțile oamenilor, cerșind adăpost și demâncare. Erau amândoi slăbiți, speriați și roșcați. Sătenii le dădeau și demâncare, și ceva de îmbrăcat, dar simțind că sunt evrei, nimeni nu cuteza a-i adăposti sub acoperișul casei lui. Numai Tudose Þurcanu, care trăia sub pădure, spre seară i-a chemat în casă și, înțelegând că au scăpat din gura morții, și-a făcut semnul crucii și i-a ascuns în șura din preajma stejarilot înalți ce străjuiau în coastele grădinii. Având mai mulți copii și o duzină de nepoți, Tudose multă vreme i-a ferit de ochii călăilor. Împreună cu baba lui, le făcea mâncare, îi plimba prin pădure, culegând flori și ierburi de leac, dar spre iarnă află despre această chestie Grișaca și într-o dimineață Tudose Þurcanu se pomeni cu o grupă de oameni înarmați la poarta gospodăriei. Fără multe explicații, a mânat țăranii moldoveni, împreună cu micii evrei la cordonul din lunca pădurii și i-au împușcat pe tuspatru, fără a avea grijă ca să-i îngroape. Numai peste câteva zile, copii și nepoții lui Tudose au înmormântat victimele în același țântirim, alături pe tuspatru...
Neliniștea nu-l părăsi pe Serafim nici pe drumul care îl apropia tot mai mult de căsuță și de Linela. Mocirla îi îngrelase picioarele, îl supăra rana, șchiopăta abia trăgându-și cizmele găurite, răzmuiate. Din clipa când nu-i mai rămase decât câțiva metri până la pragul căsuței, reveni la o deprindere din vremea războiului -- să numere pașii. Să treacă mai repede calea ce-o avea de făcut. Credea că astfel scurtează din povara timpului. "Unu, doi, trei, patru...", pănă ajunse la zăvorul ușii. Răsufla greu, fruntea i se scălda în stropii de ploaie și sudoare, iar la un moment, curmându-și răsuflarea, desluși chemările răgușite ale Linelei:
-- Ajutor!.. Pereții casei miroase a paiangeni însângerați...
Serafim, aplecându-se asupra ei, îi văzu buzele cuprinse de arsură. O înveli cu mantaua zvântată, îi șterse gura cu o batistă umedă ce o ținuse în buzunarul de lângă piept. Cercă să-i explice despre cele aflate în sat, însă fata bâiguia ceva neînțeles. Avea febră și, i se păru că pierduse conștiința de durere. Stătu o vreme în cumpene,
ascultând țârâitul monoton al ploii care ba contenea, ba se năpustea la geam, apoi o luă pe fată în brațe și, deschizând ușa din tindă cu picoarele, ieși afară, pornind spre satul din vale, la casa bătrânului David.
...Ajunseră după miezul nopții. Bătrânul, la lumina felinarului, spălă rana fetei cu fierturi de ierburi, o învelcu un iorgan de șiac și privea întristat, ținând în mâna butucănoasă schija vineție scoasă din umărul ei.
-- Linela... făcu dânsul în cele din urmă. Ce nume frumos are fata. Acest nume, în tinerețe, l-am auzit într-un sat de pe malul Dunării.
-- La Cartal, strecură în șoaptă Serafim. Domnișoara e româncă, de la gurile Prutului.
-- Doamne, doamne, oftă moșneagul, continuând a ține schija în mână. Cum mai trec anii! Parcă mai ieri am fost și eu tânăr... Se începuse războiul cu turcul, în Balcani. Ne-am adunat cete de tineri, pe moșia boierului Râșcanu, împreună cu frații bulgari. Þara lor era în nevoie. Aveam numai nouăsprezece ani. Am mers în marș pe jos vreo două zile, pân’ am ajuns la gurile Prutului, unde se varsă în Dunăre. Ce râu minunat avem noi, româinii, dar de câte ori dușmanii ne stăvilesc calea spre el. Parc-ar fi o mană cerească pentru toți invadatorii, ca să ne văduvească de frumusețea valurilor albastre. Þin minte, parcă văd înaintea ochilor, zborul fantastic al pelicanilor albi... Când am trecut Dunărea la Cratal, am luat câte-o cușmă de humă strămoșească, de-am adunat pe malul unde trecusem, la Isaccea, un gorgan ce se vedea la depărtare, pe toată Dobrogea... La Plevna și la Șipca am luptat cot la cot cu bulgarii, care ne ziceau nouă, româinilor, "bratușki", până l-am răpus pe Osman Pașa. Și bătrânul David își răsuflecă ițarii, descoperind o cicatrice lăsată de tăișul iataganului la pulpa picorului. Multă lume a murit de boli, foame și frig pentru libertatea pământurilor bulgarilor. O țară și un popor mai minunat ca bulgarii n-am văzut în viața mea îndelungată... Când ne-am întors acasă de la bătălia din Balcani, cei rămași în viață și-au adus țărâna gorganului de la Isaccea înapoi, adunând pe malul de la gurile Prutului altă moviliță, pentru a compara câți au plecat și câți s-au întors. Așa a fost... Numai după măcelul războiului se descoperă grozăviile pe care le comite omenirea... Când am văzut cât de mică a rămas movilița, am aruncat armele în Dunăre, jurând ca urmașii noștri să nu știe de ele, să nu pârjolească cu ele nicicând pământurile tihnite și mănoase ale Balcanilor...
Bătrânului tăcu. Sorbi cu lăcomie încă o dată borș din tocitoare, iar Serafim înghițea mereu noduri. Demult nu pusese ceva în gură, vroia și el să încerce gustul băuturii din tocitoare.
-- La noi s-a stârnit foamea, zise bătrânul David. Dac-aș fi cu tinerețea în mădulare ca și tine, aș încerca să vânez, colea în preajma casei lui Vele vre-un bursuc. Ai armă doar... Ai face o treabă bună. Untura de bursuc e de leac și i-ar prinde bine atât fetei, cât și dumitale.
-- Ce-ar fi să încerc?
-- N-ai de cât. Odihnește-te, lasă fata în supravegherea mea și până-n zori mai e vreme.
În vreme ce bărbatul șovăia, Linela, revenindu-și, privi cu ochi jalnici la el:
-- Nu mă lăsa, bade Serafime. Ia-mă cu tine, înapoi acolo, la casa ceea. Nu mă lăsa...
Chemarea fetei venea scuturată de pe aripile sufletului ei îndurerat și Serafim nu mai putu să se opună. O luă în brațe și se înturnară la căsuța din marginea pădurii.
-- Cum se-ntoarce nepotul, vin să vă iau cu căruța, zise bătrânul David în prag, petrecându-i. Pe la amează el trebuie să se întoarcă de la Varnița.
Serafim abia auzi. Chinuit de foame și de boală, soldatul deveni ursuz și tăcut. Alunecând prin mâzga drumului, continua să numere pașii cu îndârjire. Câte-un fulger răzleț îi lumina cărarea șerpuitoare printre ciriteii boschetului. Se străduia să uite de povara ce o ducea pe brațe, luându-se cu gândurile, revenind la o altă lume a sa. Vedea aevea podul arcuit peste râul din preajma satului natal, pe care avea de gând să-l construiască când v-a ajunge acasă: măreț, cu ghirlande de lumini elecrice în noapte, care din depărtare, reflectate în apa lenoasă, se vor asemăna cu stele de pe cer. Și-n acea clipă căuta în înalturile cerului, printre zdrențele de nori, poate vede vreo stea, dar picăturile de ploaie îl încurcau. Ajuns în preajma căsuței, la marginea pădurii, în ogradă la lumina fulgerelor, deodată desluși urme, urme de om și de animale. Răzmuiat până la piele, se grăbi să intre cu fata în casă. După ce culcă fata pe laiță, mai chibzuind că are vreme de răgaz, se apucă înfrigurat să strice velnița cu iz de apă bâhlită, bâcșind gura cuptorului cu doage. Scăpără un chibrit, ducând fărâmitura de foc spre vatră și în curând cămăruța se învioră cu limbile scânteietoare de pară și nițică căldură. Pe peretele dinaintea hornului juca un petic roșietic de lumină peste o rumbă învechită. Din hainele înșirate pe horn se ridicau aburi spre tavan, iar prin geam nu se mai vedea nici cenușiul cerului, nici perdeaua de ploaie.
-- Mai e pân-acasă, bade Serafim? fata își trecu mâna uscățivă peste fața trasă și buzele acoperite cu o pojghiță albicioasă, apoi vorbi ca în vis: Era vară... În ziua când a plecat la război, Valentin mi-a dăruit un puișor de pelican, poruncindu-mi ca să-l cresc până el se va întoarce. Dar au venit invadatorii... Peste casa noastră a căzut o bombă, omorând puișorul, părinții, fratele, lăsându-mă singură-singurea.. Chiar și liliacul din preajma casei a fost zmuls din rădăcini și de-atunci n-a mai înflorit niciodată.
-- Curând alte flori vor da în floare, încercă Serafim s-o abată de la gânduirile triste. Peste râul din preajma Ineascăi, satul nostru, se întinde o câmpie, iar acolo cresc multe tufe de trandafir sălbatic. În luna lui mai e o frumusețe și un miros, ca în rai.
-- Degrabă ajungem?
-- Voi zidi un pod, cu ajutorul sătenilor și vom pleca acolo cu căruța. De-aș ajunge, pe dată m-apuc să construiesc podul.
Acel pod de piatră albă, arcuit, ce urma să lege dorurile oamenilor cu marea de trandafiri din largul câmpiei. Fusese cândva acolo pod de piatră, dar cum veneau primăverile cu apele mari, era smuls din parii lui adânci și dus spre bulboanele din depărtări, peste cotiturile Malului Galben.
Se vor potoli ploile, că doar n-au să țină cât lumea ca la potop, vor ajunge la Ineasca și totul va fi bine în viața lor, iar dacă va da domnul pace, totul se va face frumos și trainic, că doar bine-a zis cine-a zis: Omul sfințește locul prin munca lui.
* * *
Ploaia conteni cu totul. Dinspre miază-noapte se stârni un vântuleț jucăuș, iar printre zdrențele mari ale norilor surâdeau stelele, ce urmăreau parcă ochiul mare al lunii.
Stând la gura vetrei în pirostrii, Serafim mototolea glodul desprins de pe tureatca ciubotei, îl făcea tololoț, apoi îl arunca în foc. Scânteile desprinse de pe lemnele încinse dispăreau pe gura largă a hornului, iar de afară, prin geamul spart, adia o boare înmiresmată de vânt primăvăratec. Văzduhul îmbălzămat de erburi și flori îi împrospăta puterile. El nu mai putea sta locului, mai ales că Linela închise ochii și dormea furată de somn. Se va duce în pădure să vâneze ceva. Luă pușca din cui, controlă cartușele și zăbovi o clipă. O înveli cu mantaua pe fată, apoi grămădi jăraticul în vatră și își zise: "Degrabă vom coace carne pe cărbunii iștea. Răbdare, Serafime, răbdare... Unu, doi, trei, patru..."
Mergea prin pădure, căutând necăjit spre stelele cerului, care licăreau printre ramurile înverzite, presărate cu stropi de ploaie. "Fericite sunt stele acolo în tăriile cerului gândi, urmărindu-le sclipirea. Ele sunt libere oricând, căile lor sunt lipsite de primejdii. Bine-ar fi ca oamenii să deprindă liniștea lor năzdrăvană! Astfel ar fi totdeuna înțelegere, pace între ei..." Șoaptele nopții îl încurajau din toate părțile și simțea o frumusețe și o liniște care iată-iată se va revărsa peste umerii lui împovărați cu farmecul naturii după multe zile și nopți de zbucium. "Totuși, drumurile oamenilor sunt mai interesante, mai frumoase! stătu Serafim în cumpene. Viața noastră zbuciumată ne este cunoscută, interesantă; după o durere vine o bucurie, apoi se încep chinurile de-a păstra această scânteie de fericire... Da! Așa e. Drumurile oamenilor sunt mai interesante și mai bogate căci sunt ale lor..."
Cărarea îl duse departe în pădure și el hotărâ să se oprească la o încruțișare de poteci, abia deslușită la lumina nopții. Mai făcu vre-o câțiva pași, ajungând pe malul unui smârc. Mirosea a apă stătută. Cercă să-l ocolească, însă îl ademeniră iar razele stelelor, care coborau pe oglinda apei ca niște încrucișâri de săbii. Licărirea tremurătoare în cercurile apei îl opri și el se așeză pe o ciotcă de-alături. Oboseala parcă-i pierise de pe față. Frumusețea și curățenia naturii îl aduceau a câta oară la clipa reveriei de moment. Puse arma pe genunchi și se lăsă copleșit de tihna care se domolea peste toate din jur. Nu vroia să-și continuie calea. Avea presimțirea că numai în locul acesta poate să aștepte și să vâneze ceva. În apropiere de el se auzea murmurul unui râuleț venit de undeva din măduva pădurii, răzbătând semeț printre ierburile păioase și înalte spre bahnă și aducând cu sine ecoul nopții pe sfârșite. Undeva la mijlocul apei, acoperită de mătasă, un broscoi își umflă bojocii.
Vremea trecea lenoasă. Serafim își lăsă capul pe genunchi și, prinzând între ploape lumina stelelor, ațipi... În vis îi apăru o căsuță luminoasă, îngrijită, împrejmuită de un gărducean de nuielușe, cu o portiță mică ce slobozea din ogradă o cărărușă șerpuitoare prin troscot spre izvorul de unde venea în întâmpinare Linela cu o cofă de apă. Înaltă, cu tot cerul unei zile de primăvară adunat în ochii mari, cu obrazul neted, rareori mușcându-și sfioasă buzele rumene, ca niște vișine coapte. Păru-i negru, puțin răsfirat de văntulețul amestecat cu petalele florilor de măr, o făcea și mai zveltă, mai tănără, fermecătoare...Numai o gălăgie, parcă din marile depărtări ale timpului, făcu să se spălăcească chipul ei vesel și el, cu zâmbetul pe față și cu o zvâcnire caldă în piept, se trezi. O cunoștea pe Linela a patra zi, a patra noapte, dar părea că de-o veșnicie se infiltrase și trăia în inima suferințelor lui.
O pâclă lăptoasă mai continua să se aștearnă printre copacii pădurii. Gândul la fată îl mai stăpânea în mrejele liniștii, cu șipotul pârăiașului din preajmă, când de undeva, din inima codrilor un crâmpei de gălăgie începu a se strecura spre apa smârcului și care, cu fiece clipită, ca valurile, se făcea tot mai deslușită. Frunzele stejarilor, ce-i păziseră somnul, începură să se zbuciume pe ramuri. Dintr-odată o larmă asurzitoare izbucni cu putere, parcă atunci coborâtă din cer, buimăcindu-l prin surprindere. Zări de partea cealaltă a smârcului, țâșnind din tufișuri unul după altul, niște dulăi mari, slăbănogi, gata-gata să înhațe prada. Spre dânsul, șontâcăind prin iarba uscată și înaltă, făcea salturi o căprioară. Pomenindu-se cu el în față, sări cât colo disperată în apă. Serafim, scuturându-și oboseala de pe umeri, ridică în cumpene arma încărcată. În vreme ce căprioara se bălăcea împotmolită în matasa broaștei la mijloc de apă, din toate părțile mai continuau să dea năvală copoii, care, sprijiniți cu labele lor în malurile hleioase, lătrau furioși, întărâtați, fără a îndrăzni să sară în baltă. Colții ascuțiți luceau în saliva veninoasă la lumina pală a dimineții, speriind cu lătratul lor liniștea pădurii. Serafim strânse arma în mâini, vrând să țintească, dar de-odată desluși arătarea unui călăreț care apăru pe malul celălalt. Părea cioplit dintr-un mal de piatră și clădit în șa anume pentru a-i speria pe cei ieșiți în cale. El o rupse o ramură dintr-un copac, o sfâșie parcă în dinți, curățind-o de lăstarii frageți, după care aruncă ceatlăul cu toată puterea, icnind chinuit, spre mijlocul smârcului. Huiduma mai scoase un hârcâit dogit, din care închipui un fel de comandă copoilor înrăiți:
-- Ia-lă, măi!
Căprioara, simțind alături cum căzu ceatlăul, se împotmolea și mai mult în tină. Tot atunci din haită săltă în apă o copaucă grivă cu ragilă la gât, porni să înnoate cu gura larg deschisă, vrând parcă să înghită toată împrejurimea înverzită. Înotă cu ușurință, plioscăind apa cu labele, pe care se vedeau ghearele desfăcute, până lângă căprioara împotmolită, dar foarte curând se încâlci în mătasa broaștei, care-l încurcă să se arunce în beregata victimei. Pe mal câinii prinseră a se încăiera între ei în cerc, așteptând să împartă furioși prada.
-- Lioarbele-e-e!!! răcni la haită grosomanul cocoțat în șaua dintr-un sac peticit umplut cu paie murdare.

Ogarii îndată se ogoiră și alergară spre gloaba tărcată, ținând cozile între picoare, gudurându-se în ochii stăpânului, care căuta mulțumit spre copauca grivă, ce-și înfipse deja colții în gâtul căprioarei de la mijlocul smârcului și o trăgea cu furie spre mal, împotmolindu-se tot mai mult în tina verde.
Pitit după crengi, Serafim se pomeni ca pe jăratec, cu ochii pe huiduma din șa, care devenise, autoritar, mai mare pe haita de câini. Mâinile i se făcuse neascultătoare, când copoii îl neglijase pe stăpânul lor, repezindu-se la mal, încăierându-se, dându-și ghes, care primul va hăpăi prada adusă la mal.
Nestăvilit, Serafim îndreptă de-odată arma în direcția mijlocului smârcului și trase un foc. După răsunetul detunăturii, țeasta copaucei se făcu țăndări, valurile din jurul căprioarei începură să se înroșească de sânge.
Totul încremeni pe o clipă. Părea că și vântul se ascunse undeva sub tufișuri, neclintind măcar o frunză, măcar o creangă.
“Unu, doi, trei, patru...”
O singură clipită! Îndată namila ceea de om șuieră din harapnic, dădu pinteni gloabei tărcate și dispăru cu tot alaiul câinilor înspăimântați din urma sa...
Trezit parcă din somn, Serafim, se apropie de malul galben de lut și privi îndelung căprioara însăngerată și încâlcită în lintiță. Pe beregata ei se vedea o rană adâncă. Căprioara strănuta, împroșcând bale însângerate.
Bărbatul stătu o vreme locului, savurând străduințele neputincioase ale animalului, apoi, ca din senin, începu să hohotească până la isterie, slobozind o voce chinuită printre buzele crăpate:
-- Iată unde iești! O bucățică de cărniță proaspătă! Iaca unde erai! Ha-ha! O halcă de cărniță, coaptă pe jăratec! S-s-s-s... Bujeniță!..
Îi tremurau mâinile, picioarele i se cârceiau nesupuse și, stăpânindu-se de un ciritel, se prăbuși de-asemenea în apa însângerată de la malul smârcului. Mișcând din mâini și din picoare, înnotă până la ciută, o înșfăcă de un picior și porni să tragă spre mal, dar tina deasă îi înghițea picoarele. Copacii de pe mal de odată, în ochii lui, parcă se încinseră într-o horă vertiginoasă cu multe cerculețe multicolore, care se topeau în apa murdară de sânge. Hainele păreau că-i sângerează și ele, iar rămășițele copaucei se bălăceau pe toată suprafața apei. Serafim scrâșni înfuriat, când căprioara se zbătuu, voind să se sloboadă din mâinile lui, își încordă toate puterile, se avântă spre malul hleios și vâscos, iar când apucă să se agațe de buruiene, căzu în nesimțire.
“Unu, doi, trei, patru...”
Revenindu-și, privi cu luare aminte ciuta. Zăcea alături, cu picioarele dinainte rășchirate în părți, iar cele din urmă spânzurând de pe mal în apă. O trase mai apropae de el, apoi își rupse cămașa cu dinții înnegriți și-i bandajă beregata pe care se închegase sângele. Trase aerul adânc în piept și, privind în jur, unde domnea liniștea șimirozna primăverii verzi, își aminti de Linela. Trebuia să se grăbească. Avea senzația că cele petrecute cu el odinioară n-au fost decât un vis de coșmar, care nicidecum nu se încadrau în feeria acestei frumuseți. Va duce căprioara la casa lui Vele, în ogradă va aprinde focul și la razele soarelui care răzbăteau tot mai proeminent printre copaci, prevestind o dimineață frumoasă, are să coacă frigărui...
“Unu, doi, trei, patru...”
Se bucura în sine, pe față i se înfiripa un zâmbet, nici să-i pese de ciuta, ce încerca să se descurce de tina în care i se împotmoliseră picioarele, în pofida rănii ce-i mai sângera încă.
-- Asta e, auzi de-odată Serafim, ne pedepsesc tainele pădurii și le suntem de folos oamenilor la nevoie de foame.
Omul mijii mirat ochii. Făcu roată cu privirile, dar nu descoperi țipenie în jur. Decât privirile limpezi, ca de fecioară ale ciutei, care-i spuneau clar aceleași cuvinte, auzite acum câteva clipe. Nu se așteptă ca o căprioară să-l înfrunte.
-- Așa e... Viața ne dă drumuri diferite, deși trecem prin aceleași primejdii, cu necazuri și bucurii. Dacă ne salvăm fiarele pădurii, dăm peste oameni, care trag foloase chiar și din moartea noastră.
Omul se bunghi la ciută și bâigui nedumirit:
-- Păi... n-aveți de ce vă îngrijora: noi, oamenii, nicicând n-am fost
în stare de război cu ciutele...
-- Când omul poartă armă pe umăr, cuvintele lui de pace te înspăimântă. Spre această taină a adevărului tu, omule, anevoios de greu ajungi. Poate nici nu ți-i dat norocul s-o afli vreodată...
Omul se încruntă, simțind cum strânge pușca la braț.
-- Cu arma asta te-am salvat de-o haită, ce voia să te sfâșie în bucăți, și ni văd de ce n-ar putea să mă intereseze taina drumurilor ducând spre adevăr, pe care socoți că le știi!
-- Teme-te de timp, omule! El, timpul, poate oricând să-ți ceară socoteală: în cine ai tras și încotro zburat-au gloanțele.
-- Și-apoi? se uimi cel cu arma.
-- Nu fi naiv, atunci trebui-va să fii sincer, omule. Vei fi silit să spui adevărul, așa amar precum îl știi... Sinceritatea e o povară grea pentru cine poartă armă pe umăr. E o chestie mai grea decăt adevărul și dreptatea...
Omul rămase iar surprins. Răspunse într-o doară:
-- Nu s-ar cuveni să se amestece și căprioarele în viața omului! Fiecare cu tainele lui! Fiecare la locul lui pe pământ și în ceruri: oamenii sunt stăpânii pământului, voi faceți frumusețea pădurilor, stelele aparțin cerului... Iată crudul adevăr!
Căprioara mai făcu o încercare zadarnică să se ridice, dar îndată se prăvăli lângă el, întinzându-șe neputincioasă pe pătulul de frunze jilave, hârcâind și lungind gâtul bandajat. Serafim simți iar o săgetare dureroasă în inimă, capul i se îngrelă ca o ciutură. Făcu și el o încercare să se ridice, aducând țeava spre gât, să împuște animalul, dar zăbovi...
În depărtare se auziră strigăte de oameni, lătrat de câne, care se topiră și mai adânc în tainele pădurii. Răsunară câteva focuri de armă în depărtare, după care iarăși se făcu liniște. Răsufla greoi, acompaniat de hărcâitul căprioarei. Trase ciuta pe loc drept, lăngă un frasin, o prinse în brațe și privi spre seninul cerului, care se înălța tot mai
luminat peste liniștea umedă a pădurii. Rupse o ramură înrourată, o trecu peste fața păroasă, să-și alunge oboseala din ochi. Căprioara prinse a-l măsura cu privirile ei limpezi dinn ochii mari, apoi mirosi atent țeava armei din brațele lui.
-- Ce bine-ar prinde acuma carnea ei! își zise omul, clătinând îngăduitor din cap.
Își aminti că undeva pe o laiță, în casa lui Vele îl așteaptă fata cu demâncare din pădure. Se ridică, rezemându-se de un frasin, săltă arma pe umăr. Chibzui că ar fi mai potrivit să plece la casa Linelei cu ciuta vie, să-i arate ce frumusețe a descoperit în acel răsărit de soare... Luă căprioara pe brațe și porni anevoios spre casa de la Chitca. Ciuta, aidoma Linelei, își lipi căpșorul de pieptul lui, îl privi curioasă, după care închise ochii mari, frumoși și parcă ațipi.
“Unu, doi, trei, patru...”
Scuturând roua de pe ramurile tinere, Serafim se apropia de casă. Se opri într-o poieniță, să-și mai tragă sufeltul. Rana din picior mai închipuia o umbră de durere.
“Unu, doi, trei, patru...”
"Răbdare, își zise el. Noi, oamenii, pe toate le trecem cu răbdarea. Un greu, o bucurie -- cu răbdarea vom ajunge la ziua de mâine, la veacul de-apoi. Cu răbdarea!.. Vom sădi un copăcel, vom zidi un pod peste râu...
Cu răbdarea și îngăduința... Doar să avem până atunci liniștea pădurilor, câmpiilor, stelelor..."
“Unu, doi, trei, patru...”
Ciuta părea că deslușește gândurile omului cu fruntea înfierbântată și nu se mai temea de cel cu arma pe umăr.
Ajungând în preajma căsuței, Serafim se așeză iarăși jos, pentru popas. Se făcu ziuă de-a binelea. La orizont, peste dealul cu linia crestelor de copaci, se ridica soarele, îmbrățișând cu razele-i întinderile răvășite și podișurile acoperite cu podgorii năpădite de pârloagă. Roua sclipea argintie pe smaraldul ierbilor. Picioarele nu-l mai ascultau. Vrând să se ridice iar, își pierdu echilibrul și se prăbuși la pământ. Ciuta scăpată de pe brațe, săltă speriată într-o parte, ca după o vreme, privind curioasă, să se apropie de el, mirosindu-i și încălzindu-i cu răsuflarea fața lui păroasă.
“Unu, doi, trei, patru...”
Apoi, ciuta prinse a flutura din cap, să scape de pansamentul murdar ce-i înfășura gâtul. În ochii tulburi ai bărbatului văzu suferință, slăbiciune, puțină îndârjire. Ea porni cătinel, puțin alignind de-un picior, spre potica ce ducea în pădure, spre casa primejdiei și salvării ei. În aceeași clipă Serafim se dezmetici că ciuta îl părăsește. Încordă puterile și prinse a se târâ din urma ei, apucându-se cu mâinile tremurânde de iarbă, de flori, de tot ce-i sta în cale, numai ca s-o ajungă.
-- Decât să te mănânce copoii, mai bine adă-mi mie folos. Oamenilor... E foame, doar!.. strigă omul răgușit, izbutind în sfârșit s-o apuce cu putere de beregata rănită.
-- Omule! se sufocă ciuta. Odinioară ziceai că suntem în stare de pace: voi și noi, căprioarele!?
Reamintindu-și de cele spuse mai înainte, omul plecă rușinat capul în jos, iar mâinile îi sloboziră trupul cu blana roșcată, lucioasă și umedă de roua dimineții. Scăpată din mâinile încordate și cârceiate, ciuta, tușind sufocată, nu se grăbea să-l părăsească, ascultându-i atentă bolmojelile.
-- ... în stare de pace, în stare de pace...
-- Voi, oamenii, prea repede vă uitați promisiunile. Poate de-aceea uitați că frumusețea pământului e pe seama, conștiința și deplina voastră stăpânire. Deocamdată...
-- Pentru totdeauna, e pe stăpânirea noastră!
-- Nicidecum pe totdeauna, omule! Dacă veți încerca s-o nimiciți, ea, natura, se va răzbuna, nimicindu-vă pe voi. Stăpâni, atunci, vom deveni noi, animalele. Iată crudul adevăr pe care voi, oamenii, deocamdată nu doriți a-l recunoaște!
Și ciuta se propti de luciul ierbii, alunecă, și după o sforțare, se ridică iarăși pe piciorușe. Privi lung la omul lungit la pământ și, înainte de a o lua razna pe poticele adumbrite ale pădurii, zăbovi să-i asculte durerea:
-- Totuși, drumurile noastre sunt diferite, iar calea spre frumos doar ne-ntâlnește arareori. Ce-ar trebui să facem ca să fim mereu alături?.. Rămâi să convețuim împreună. Îți dăruiesc viața, toate favorurile...
-- Fii îngăduitor cu rolul pe care ți l-a încredințat natura, omule! Și toate vor fi mereu alături de tine. Totdeauna!.. Natura ne-a plasat pe fiecare la locul lui și trebuie să ne împăcăm cu aceste locuri...
Durerea rănii prinse iar a-l sfredeli, ascuțit, până la os. Oboseala drumurilor îl țintuia la pământ.
“Unu, doi, trei, patru...”
"Ce animal naiv, gândi el. Îl îndemni să rămână aici cu noi, în neprimejdie, iar el se duce înapoi, la pericolul pe care i-l aduce pădurea... Ori poate acestea-s drumurile existenței sale? Doar fiecare trăiește la locul pe care i l-a dat natura, iar istoria, ultimul și necruțătorul judecător, are să ne prețuiască și binele și răul.
“Unu, doi, trei, patru...”
Oare toată existența noastră constă în binele pe care putem să-l facem într-un destin? Aceasta e fericirea pentru care suntem chemați a ne închina -- oricât de scurte, nesfârșite și chinuitoare ne-ar părea -- nopțile într-o viață?.. Atunci, ce să facem cu furia, cruzimea, pizma, ura? Doar e știut: dacă jelești pe unul, la o anumită situație, poți muri tu în locul lui. Lupta pentru viață! Ce-i de făcut cu acest adevăr? Și unde e adevărul: de o parte sau de alta? Lumea există, iar omul trăiește! O, dac-am avea noi, oamenii, răspuns la frământările noastre de-o viață -- unde și cum să ne găsim locul, în sânul și în afara naturii. Nimeni, nicicând nu l-a aflat, oricât de mare și diferit ar fi zbuciumul nostru și căprioarelor. Ceea ce se așterne veșnic în fața noastră sunt drumurile vieții, interminabile și pline de taine, ca și taina stelelor de pe cer..."
Se ridică să pornească spre casă, dar nu se putu sprijini până la urmă pe picioare și căzu doborât de durere. Corpul lui se rostogoli peste flori, ca mai apoi să se cufunde într-o lume necunoscută, umedă și rece, prinzând cu urechea niște strigăte -- lătrat de câine, hărmălaie, împușcături.
Căprioara dispăruse în desișurile pădurii. A fost tot ce-a mai dovedit el să audă în dimineața frumoasă și însorită, în preajma casei lui Vele de la Chitca.
***
Pe la amează în dreptul căsuței de la Chitca se opri o căruță trasă de doi cai înspumați. În loitrar erau așternute paie uscate șî fân mirositor. Bătrânul David hățuia caii. Așezat pe patașcă, nepotul Ion nu-l slăbea din ochi pe grosomanul cu mâinile legate la spate, cu capul vârât în paiele din căruță. Apoi, bărbosul săltă din umeri, străduindu-se a se slobozi din legătoare, se rezemă într-o rână de fundătoarea căruței, se tot întindea spre tăiușul coasei cu hreapcă să taie funia ce-i lega mâinile.
-- No, Grișaca, no! Þi-a venit sorocul să dai seama în fața oamenilor și-a legii! îl zădăra Ion ca pe un animal bestial. Ești deja al nostru, no!..
***
...Serafim și Linela au stat la pat în spitalul de la Mândrești până peste iarnă. De răul tifosului.După ce eșiseră din spital, Linela a rămas să locuiască în satul lui Serafim, Inescar. Au reparat casa împreună și, însănătoșiți de-a binelea, lucrau amândoi la zidirea școlii din sat. Linela, de la o vreme prinse a duce dorul lui Valentin, iubitul ei și prietenul lui Serafim, de la care nu avea nici o veste. Plecase la război, dar trecuse un an de la încheierea bătăliei și el nu se mai întorcea. I se uscase în zariștea timpului toate speranțele și se liniștea cu schimbările ce veneau de la sine. Erau vremi grele, se sfârșise foametea și, la îndemnul lui Serafim sătenii începuseră să construiască podul peste râu. Înainte de război oamenii ieșeau în largul câmpiei să lucreze ogoarele peste râu, trecând pe podul de lemn, dar apele din ultimii ani îl rupseră, distrugându-l și acuma pe tot întinsul șesului creșteau tufe de trandafir sălbatic. Linela, Serafim, ca și ceilalți, cărau cărămizile pe șantier cu tamaralele în spate. Până în primăvară, când s-au topit zăpezile, fu dată în folosință și calea ferată care venea dinspre Luceferi și ducea spre Dunăre, la Cartal. Curând, eșalon după eșalon, staționau în halta Inescarului, ca după un mic răgaz, să plece mai departe, în zariștea câmpiei trandafirilor sălbatici.
Seara, rupți de oboseală, se așezau amândoi pe malul priporos al râului și multă vreme urmăreau în tăcere înălțimile înstelate ale cerului, depărtările câmpiei de dincolo de ghioluri, de unde adia miros îmbătător de trandafir. Cândva pe câmpia ceea creșteau livezi, podgorii. Acuma numai trandafirii mai păstrau frumusețea locului...
Serafim era absorbit de proiectul său. Nopți în șir își frământa mintea asupra schițelor, iar Linela, care dormea de-o parte, în căsoaia de la poartă, singură, abătută cu gândul la dragostea frântă de război, la pelicanii de pe malul Dunării, la Valentin, ofta necăjită și disperată. Se făcuse mai drăguță. Urmele boliștei i se șterseră de pe față. După tunsura brebenel din timpul maladiei, părul acum îi crescuse într-o gâță mare și deasă. Bujorii din obraji și tinerețea din priviri o făceau să pară mult mai tânără decât Serafim, care avea mereu o înfățișare obosită și preocupată. Sătenii aveau impresia, când îi vedeau alături, că pe drum merge tata și fiica.
-- De-aș avea și eu o fată, ca Linela, să prietenesc, atunci aș socoti cu adevărat că omul poate fi fericit, zise într-o zi zidarul Nicolae, un băiat în tunică militară, cu cicatrice pe mâini și obraz, deschis la vorbă. La auzul acestor cuvinte o săgetare de gelozie îi împunse undeva în adânc inima. Și atunci Serafim își zise: "Terminăm construcția podului și îmi iau inima în dinți... Valentin, Dumnezeu să-l ierte, și să fiu ertat și eu... Mă însor cu Linela!"
-- La nunta noastră vor înflori trandafirii? făcu fata naivă, când el cuteză să-i ceară mâna. Am să fiu mireasă. Îm loc de văl am să-mi pun pe frunte coroniță de flori vii. Nunta mea are să pară o poveste de frumusețe după un trecut plin de chin și necaz.
Când cerca să afle dacă ea îl acceptă sau ba pe Valentin, Linela îi răspundea doar printr-o tăcere visătoare, amestecată cu nostalgie. Ambii trăiau mai mult cu nădejdea. Într-o zi, când el dori totuși să afle dacă podul zămislit de dânsul este pe placul ei, fata zise cu o mină de regret:
-- Pare a fi totul gândit bine, dar am impresia că gândurilor tale nu le ajunge tinerețe, zbor, învățătură. Înțelegi? Învățătură...
"Războiul poate să pună capăt la toate într-o clipă, rezervându-ne fiecăruia în parte crucea lui, dar pacea lasă totdeauna loc pentru alte gânduri, mai ingenioase mâine decât azi”. În în sinea lui se mira, repetând cuvintele Linelei: "Învățătură! Oare drumrile ce le-am cutreierat atâta vreme nu-mi sun destulă învățătură?..”
-- Calea vieții noastre a fost întreruptă pentru o habă de război, dar ea, calea, abia începe și n-are să se termine așa, dintr-odată, continuă meditările Linela. Azi sau mâine, deoarece s-au terminat căile vechi și curând avem a le începe pe cele noi, vom sădi doi copăcei. În largul câmpiei, dragul meu Serafim...
"Învățătură! surâse iarăși Serafim în sinea lui, când sădise câțiva copăcei în ograda pustie până atunci. Vasăzică, avem și noi un drum veșnic, aidoma stelelor? Asta e... Dar câte drumuri o fi pe lumea asta? Oricare drum nou te pune la încercare grea: drumul destinului, al râurilor, câmpiilor, florilor, al dragostei, drumul învățăturii... Straniu, cât timp a trebuit ca să ajung la drumul cel nou al pătimirilor? O viață întreagă.."
În tumultul schimbărilor și Serafim cerca să șteargă din memorie necazurile trecutului. Era ferm convins că amicul Valentin a căzut în lupte undeva departe de meleagurile natale, că drumurile destinului său s-au contopit cu veșnicia înainte de vreme. Și Serafim era obligat să-și găsească adevăratul rost al vieții lui, ca să ducă spre acea veșnicie și amintirea despre Valentin. Trimise deja cuvânt bătrânului David să vină duminică la nunta lui, cu lăutari. Arvoni, din puținul agonisit, conocari, vornicei, druște și toatele erau cuprinse de forfota pregătirilor, pe potriva timpului.
-- Au înflorit trandafirii, Linela! îi zise dânsul, cu câteva zile înainte de ziua căsniciei. Ne-așteaptă în larg câmpia trandafirilor sălbatici...
Și totuși trebui să se întâmple imprevizibilul. La numai două zile pănă la nuntă, de la Cartal, Linela primi o epistolă. Era de la Valentin. Se întoarse din război schilod, fără ambele picioare... Zace pironit la pat și mereu -- ziua și noaptea -- cheamă numele fetei dragi, să-i vină în ajutor...
Reciti răvașul poate sute de ori, în cele câteva zile, furișându-se să n-o zăpcească Serafim și stropind rândurile cu lacrimi. Până sosi ziua de duminică, ziua nunții...
-- Plecăm în largul câmpiei, Linela? Trandafirii ne așteaptă să ne felicite cu povestea nunții noastre.
De când era Inescarul, tinerii însurăței, în ajunul nunții, obișnuiau să treacă râul și să întâlnească prima zi de viață comună în largul câmpiei. În verdele ei își semănau culorile florile. Vântulețul zmulgea petalele și, jucându-se cu ele, le ducea până la apa tulbure a râului. Linela voia să pară fericită, dar ochii ei trădau o tristețe mută. Prindea petale roze, sângerii în palme, le săruta, apoi le arunca în vânt, ca să zboare, să se spulbere. O tângă apăsătoare îi sfâșia totuși pieptul.
-- Serafime, Serafime... sopteau șopteau buzele ei printre sărutările usturătoare ale bărbatului. Așteptările-i fură lungi și dezamăgitoare... Bărbatul se dovedi neputincios să-i dăruie clipa de patimă fierbinte, pe care o aștepta trupul ei tânăr și mlădios. Nopți întregi, proiectând castelul celei mai fericite clipe, Serafim nu se gândi niciodată la consecințele războiului. Acum își dete seama că în tot acest răstimp nu simți vreodată să-i străbată trupul fiorul subconștientului. Dar nu-și făcea griji, căci din noaptea ceea, când o duse pe Linela în brațe, rănită, nu a mia strâns la piept vreo fată.
Acum încerca din răsputeri să ascundă trauma adâncă ce i-o lăsase războiul în suflet și trup, scrijelându-i toată ființa, tinerețea cu toată dulceața ei. Probabil secătuise încă în ziua când a fost rănit grav ultima dată și fu trimis la vatră...
Iar fata îl chema, îl chema... El o asculta tăcut, zâmbind rușinat că nu mai este bărbat. Îl stinghereau mâinile ei cu două degete însângerate -- împletind o coroniță din rămurile ghimpoase de trandafir, care urma în seara ceea să le lege soarta, viitorul, se înghimpase din neatenție...
Dar până la urmă chemările ei rămâneau surde și neogoite. Florile începură a se scutura și petalele cădeau de-a valma în colbul drumului. Pe cerul înserat tremurau nedumerite stelele. În ograda lor sosiseră deja lăutarii, bătrânul David îi aștepta să se întoarcă din largul câmpiei. Se înfiripase calea unei veselii prevestitoare de nuntă mare și frumoasă, de nuntă cum nu mai fusese prin locul celea încă din ajunul războiului.
Și nu era vreme pentru nuntit, căci în largul câmpiei se scuturau trandafirii. Numai Serafim nu-și găsea astâmpăr, căutând, printre cuvinete de regrete, o cale de justificare a unui nou și crud adevăr, decoperit acum, în largul câmpiei trandafirilor sălbatici. Care-i adevărul, unde-i dreptatea?..
Linela îi asculta vorbele, îi mângâia răsuflarea, chemându-l cu inima și sufletul să admire câmpia înflorită. În acele clipe era decisă ca să rămână la el, să uite cu desăvârșire tot ce-a fost odată -- promisiunile date èăiatului drag, așteptările, chipul iubitului care nu se mai întorsese din focul bătăliilor... Se decise să-i fie credincioasă și fidelă bărbatului care i-a savat viața și care a încălzit-o în tot acest răstimp cu raze calde de omenie.
-- Nunta noastră nu mai are culorile unei istorii de poveste, îngână într-un târziu Linela cu ochii în lacrimi.
-- Seara e liniștită, plăpândă. Stele-s multe și frumoase, ca și atunci, în calea noastră, ce o străbăteam de la gară spre casa astâmpărului...
-- Stele-drăgănele, făcu fata cu tristețe. Vorbești așa de parcă-am fi cei mai fericiți de pe fața pământului.
-- Păi nu suntem? zise Serafim și se miră, descoperind că se întreabă mai mult pe sine însuși. Copacii noștri din ogradă, deși încă fragezi, dar prins la putere primăvara, au slobozit rădăcini și seva pământului le-a dat frunze. La anul vor înflori și vor da rod. Vorbea mai mult pentri sine, încercând să spulbere realitatea crudă pe care o descoperi aici, în largul câmpiei. E pace, e liniște, Linela. Am să merg la orice sacrificii, numai să te fac fericită alături de mine, Linela mea.
-- Tu vreai fericirea mea cu adevărat? îl fixă de-odată cu priviri hotărâte, de parcă punea la îndoială sinceritatea lui.
-- Ești unica mea speranță pentru care mai are rost să trăiesc, Linela... Și sunt gata să fac orice pentru tine...
-- Să-mi îndeplinești oricare dorință? se îndârji fata.
-- Oricare!..
-- Chiar și imposibilul?
-- Chiar și imposibilul...
-- Atunci... lasă-mă să plec la Cartal. La fântâna cu cumpăna înaltă, din poarta cu doă lebede, la Dunărea albastră, la pelicanii din deltă. La dânsul, la Valentin...
Și fără să mai aștepte consâmțământul lui, o zbughi spre halta în care pufăia un tren de rută lungă, lăsându-l cu nedumirirea scrisă pe chip, cu brațele întinse în gol, și cu o nouă rană, adâncă, în suflet... Se gândi să fugă în urma ei, să o ajungă, dar ceva îl ținea locului, de parcă slobozise rădăcini. Dar nici aici, în largul câmpiei înflorite, singur nu mai putea să rămână..
“Unu, doi, trei, patru...”
De acolo, din fereastra vagonului, fata îi flutura cu vălul alb, în semn de rămas bun, în semn de pace între ei. Serafim, ajuns în sfârșit în mijlocul drumului, cu picioarele înfipte în colb, ca și atunci când aștepta lângă copacul uscat din vârful dealului, vlăguit și pustiit, urmări nourașul de fum albicios, lăsat în haltă, apoi nuielușa neagră a garniturii, până dispăru, șerpuind printre dealuri. O steluță năzdrăvană răzbătând în clipa ceea prin nourașul alburiu, îi surâdea, solitară, din tării.
Rămase singur cu propriul său destin, cu propriele sale dureri. Simți, ca atunci, că-i lunecă pământul sub picioare și gândurile năvăleau încâlcite la poarta creierului. “Iată care-i taina vieții noastre. Prea departe de noi sunt deocamdată stelele... Tot ce poate fi cu temei și adevărat în lumea noastră se află aici, pe pământ..." Și surâse îndurerat.
“Unu, doi, trei, patru...”
“Poți rupe câți dorești -- acești trandafiri, plini de tandrețe și cu ghimpi, dar nu poți culege nici o stea din cer. Oricât ai dori... Cum poți face un pod frumos peste râu, spre această câmpie de trandafiri sălbatici, dar nu poți face o scară spre tăriile necuprinsului...Dar poate că...”

Undeva, între conștient și neștiință, un glas străin și dulce îi vorbea în depărtări ceva neclar, despre elan tineresc, despre învățătură, despre un pod de vise și o împărăție de stele deasupra unei câmpii de trandafiri de un roșu sângeriu, cu ghimpi.
Bărbatul mai făcu vreo câțiva pași, apoi, trecându-și mâna peste fruntea înferbântată, se opri. Luat cu gândurile, nici nu văzu când trecu podul. Privi îndărăt și surâse, încordându-și mușchii feței asudate. Puse mâna streașină la ochi, urmări câmpia nemărjinită de pe cealaltă parte de râu, podul cu ghirlandele ce-și reflectau luminile în apă, satul cufundat în verdeața proaspătă a verii și făcu un gest a mirare. Urcă dealul spre geana pădurii și mai privi o dată de pe creasta lui căsuțele satului adunate pe malul șerpuitor. Desfăcu brațele, năzuind să cuprindă pământul cu toate bucuriile și patimile lui, dar în clipa următoare auzi un foșnet ușor de vreascuri uscate. Din desișul codrului la luminiș, chiar în spatele lui, se opri o căprioară. Îl urmări câteva clipe curioasă, apoi, parcă înțelegând că omul nu are armă și nu o amnință nici o primejdie, începu să pască liniștită în zariștea asfințitului.
Pleca la oraș. Să învețe. Își descoperi capul în amintirea celora care nu s-au întors din măcelul mondial al omenirii și se încăpățină să mai treacă o cale -- grea și anevoioasă, poate mai grea decât drumurile răsboi spre pace -- cale spre veșnicie. "Oricât ar fi de aspre măcelurile, oricât de salvatoare ar fi zilele de azi și de mâine, pentru o căprioară, pentru o iubire, pentru un om dornic de-a aduce bucurie oamenmilor, calea cea mai potrivită este neastâmpărul zbuciumul. Și dacă el nu se stinge, ca flăcările unui rug și luciul stelelor, odată cu revărsarea zorilor, înseamnă că în tot ce mișcă și răsuflă există visul veșnic al drumurilor spre ceea ce căutăm și sperăm, spre veșnicie. Altfel cum ar exista viață?!"
“Unu, doi, trei , patru...”


BÃTÃLIA COCOȘILOR

La Andijan, terasa unde aveau loc lupte de cocoși era considerată cel mai animat punct al orașului. Aici se puneau pariuri crâncene, mize împunătoare, martori fiind copiii străzii care făceau servicii boșilor ce contau pe victoria cocoșului favorit. Orice izbândă aducea stăpânului sume mari de bani, dar mai ales autoritate în lumea înterlopă. În Valea Fergana un cocoș de luptă se crește și se gresează ani în șir. Cine deprindea măiestria dresării putea ajunge victorios nu numai la competițiile orășenești, dar să-și încerce puterile și la Toșkent, unde sumele dobânzilor deveneau astronomice. Aksacalii nu în zadar glumeau că aici banii, se "măsoară" nu la număr, ci în kilometri.
De mici, kembohol bollalar, ceea ce aici înseamnă copiii străzii, visau să aibă un pintenog pentru bătălii, care le-ar aduce glorie. În mahalaua de jos, adumbrită de verdeața smochinilor și caișilor, începu să-și câștige tot mai multă autoritate tânărul Dâlșot, un adolescent smolit, cu părul creț și priviri naive. Despre kembohol bollalar la Andijan se spunea că tatăl le este cerul, iar mumă strada. Dâlșot îl mai avea pe bunicul Nabakea, mereu sprijinit în toiag, care, văzându-l că se ridică flăcăuandru, îi dărui un cocoș pe care se și apucă să-l dreseze. Cu o barbă albă, rară, ce semăna mai mult cu un caier ordonat, în dopî, ceapan închis cu balboh, bătrânul strălucea de înțelepciune. Cocoșelul de bătaie, adus de la târgul din Oș, avea pene sure, gâtul gol, mare, ochi cu sclipiri sălbatice și picioare lungi, puternice, asemănându-se mai mult cu un struț african.La scurt timp pasărea lui Dâlșot fu scoasă pe arenă. Bunicul îl
deprinsese pe cocoș să-și istovească de puteri rivalul, să pareze atacurile, iar în momentul decisiv, printr-o lovitură fulgerătoare cu ciocul, să-și răpună adversarul ori să-l silească, de cele mai dese ori, să părăsească arena. Acest joc de hazard avea o lege strictă: dacă pasărea părăsea arena înainte de vreme, stăpânul se acoperea de rușine, iar carnea ei era servită numai câinilor.
Dresând cocoșul, Nabakea îl învăța pe nepot cum să se comporte în timpul antrenamentelor și luptelor. Construise în grădina lor un scripete, niște instalații speciale din scânduri, cu funii și sârme, ca mai toată ziua pintenogul să fie silit a însuși comenzile și îndemnurile. Când li se sfârșeau banii, nepotul pleca la abatorul orășenesc, la Ulukbek, amicul bunicului, care-i da măruntaie de bovină să hrănească cocoșul. Numai așa poate deveni un pintenog puternic și sălbatic în bătălii.
-- E dibaci cocoșelul, zise într-o zi bunicul, întorcându-se de la rugăciuni la geamie. Dac-o să ne ajute Allah, o să-ți ducă slava departe.
-- Pare a fi c-am fricos uneori, își dădu cu părerea Dâlșot. Ar fi bine să-l deprindem a se bate cu săbiuțele.
-- Nu te grăbi. Deprinde-l cu vacarmul din jurul teraselor și fii precaut. Dacă vor afla despre el mafioții din Toșkent...
Chiar de la primele victorii Dâlșot punea tot căștigul la dispoziția semenilor săi: cumpăra orez, carne de berbecuț pentru pilaf; făcea rost la negru de puțină marijuană, pe care o fumau dintr-o țigară, pe rând, în timpul sindrofiilor. Mai totdeauna aveau grijă să mai rezerveze bani și pentru aventuri nupțiale. La hotelul "Andidjon" din centrul urbei făceau naveta duduițe din Ucraina, care își vindeau trupul pentru sume iluzorii, indiferent cine plătește. Prostituția și adulterul la Andijan era un lucru obișnuit și copiii străzii puneau mână de la mână pentru a îndulci cu câteva clipe, prin rotație, pe câteși-unul-doi dintre semenii lor.
* * *
La Andijan familiile, de regulă, sunt numeroase și castele de rudenii trec în clanuri cu influență, având din moși-strămoși o pondere și răspândire clară. Apariția lui Dâlșot era un eveniment ce tulbura nițel tradițiile marilor potentați din lumea mondenă, dar și a beylor din lumea interlopă. Bătrânul simțea că nepotul cu timpul poate rămâne fără de sprijin, dar se liniștea cu gândul că pintenogul nu va deveni favorit, decât numai la Andijan. Dâlșot parcă cimenta în jurul lui toți copleșii din mahalaua de jos, ba chiar din întreg orașul. Era modest, docil când i se încredința vreo misiune de mediere. Diferitele clanuri se străduiau să-l aibă de partea lor, dar băiatul rămânea fidel ciracilor din piața Andijanului. Mergea des la mormântul părinților, care i se stinseseră tineri de tot în împrejurări miraculoase, la piața din Namangan, unde vindeau rodii. Înainte de-a intra în cimitir, împreună cu camarazii lui își spălau mâinile, dinții, fața, precum e obișnuit la Andijan, și clipe îndelungate comemorau lângă movilițele de sub coroana piersicului pe cei trecuți din viață. Mulți nici nu știau de mormintele părinților, căci cu anii movilițele se făceau una cu pământul, iar la capătâiul răposaților nu se obișnuiește a pune un semn cât de cât. Dar veneau laolaltă să se închine, instituind între ei o tovărășie rară și fidelă. Alături se afla mai totdeauna cocoșul mut, cu pinteni mari și ochi fulgerători. Numele lui deveni curând un simbol al vagabonzilor, care îl îmbărbătau la rândul lor în luptele de pe arenă prin strigate asurzitoare.
* * *
Evenimentul s-a produs într-o după-amiază, când pe terasă a fost să se confrunte, contrar voinței bătrânului Nabakea, pintenogul lui Tuberghen-kirghizul și cel al lui Dâlșot. Tuberghen era campionul orașului și se considera capul cocoșilor cu simbrie. Avea trecere și la groaznicii negustori de hașiș și la clanurile care dictau numirea și retragerea din post a procurorului, a judecătorilor și a șefului pieței centrale. Biruind, deveni groaza pintenogilor din Andijan, ca un gladiator căruia i se permitea să-și nimicească sau să-și grațieze rivalul. Dâlșot ajunse pe neașteptate nu numai stăpânul celui mai neîntrecut pintenog, dar și persoana a cărui nume era tot mai des pronunțat în cele mai diferite cercuri.
-- E prea devreme, dragul meu, era nemulțumit bunicul. Lucrurile mari trebuie făcute încet, cu mare chibzuială. De data asta te-ai grăbit...
Vestea că la Andijan se ridică un rival serios, cum era de așteptat, ajunsese la Toșkent. La numai o săptămână, stârnind colbul drumurilor de ocoliș, întră în piața centarlă un "Mercedes" negru, strălucitor. Frână strident, derapând de asfalt, și din limuzină ieși Gafor, unul dintre marele autorități ale mafioților din Toșkent. Purta costum gri și cămașă verde, un lanț gros de aur pe gâtu-i păros. N-avea urechea dreaptă, iar în cea stângă spânzura un cercel cu piatră de diamant. Era considerat hoț în lege -- aripa sa ocrotea toți delicvenții din Valea Fergana -- și își avea reședința în capitală. Aflase despre pasărea lui Dâlșot și venise să vadă cu ochii lui pe cel care se infiltra în lumea interlopă fără știrea sa. Praful, abia se risipi în văzduhul incandescent, când kembohol bollalar, care înconjuraseră deja "Mercedesul" luxos, văzură pe proprietarul limuzinei, stăpânind trufaș de curmei un lupan, gata în orice clipă să sfâșie victima. Îl însoțea, ca bodgyard, Idrihon, o namilă cu mustăți încovoiate și cravata înflorată, ce se așternea ca un trotuar pe burtoiul aproape gol, care se ițea de după cămașa cu nasturii descheiați, și Mustafa Arabek, șoferul cu egretă la turban și priviri scăldate în răutate. La un semn al patronului Idrihon deschise o valiză, din care se rostogoliră la picioarele curioșilor pachete cu bani.
-- Unde-i țâncanul care a stârnit cu spurcăciunea lui atâta gălăgie? Glasul lui dogit și disprețul cu care se adresă nu prevestea nimic bun. Toaia de copii nu se grăbi să-i răspundă, continuînd a-l urmări plini de curiozitate copilărească. Până una alta, Idrihon, din îndemnul patronului, făcu parte dreaptă din conținutul valizei. Câțiva copii luară banii și aduseră în mijlocul semenilor bere și alte
bunătățuri.
-- Cine-i Dâlșot? repetă întrebarea Gafor, mai domolindu-și vocea după ce înțelese că nu-i va fi chiar ușor să-i cumpere pe acești zdrențuroși murdari, dar mândri.
-- Adorăm trapeze pe gratis, strecură în loc de răspuns unul mai răsărit, ronțăind apatic fistaște și făcând un pas înainte. Era Dâlșot.
-- Auzi, cotânganule! acum aproape că se răsti Gafor. Adu încoa biblica, să văd cu cât aș putea-o cumpăra hrană lupanului.
-- Dumitale, pare-se, n-ai venit la menajerie. Ai în față un gighit care dorește, poate, să se târguiască.

Gafor se lăsă pe bancheta din spate, slobozind portiera larg deschisă. Un tic nervos îi săgetă tâmpla stângă și păru a se grăbi să-și scoată din buzunar narghileaua. Lupanul se lungi la picioarele lui, mârâind.
-- Cât ai vrea să-ți plătesc? rânji el, slobozind fumul în cercuri.
-- N-ar încăpea în valiza dumitale.
Gafor înțepeni la răspunsul obraznic al băiatului. Idrihon căscă gura, dând semne de nerăbdare.
-- Atât? privi Gafor chiorâș, dar încă plin de trufie.
-- Pintenogul meu nu se vinde, zise Dâlșot după o pauză. Dar cum ești oaspete în orașul nostru, trebuie să știi că la Andijan musafirul e un cult. Vino la chindie pe terasa din piața centrală. Cocoșul meu se bate cu al amicului Durdi. Vă mulțumim de servirea ce ne-ați făcut-o. Și... adunați-vă paralele, că se murdăresc...
-- Ridică banii tu, țâncanule! se răsti Idrihon, dezvelindu-și hangerul de la șold. Dacă mai încerci să vorbești așa cu excelența sa, te papă lupanul cu tot cu borheie.
-- Bine, făcu docil Dâlșot. Copiii trebuie să asculte pe cei mari. Apoi adună cuminte banii în valiză și o întinse stăpânului. Gafor aruncă valiza în mașină și curând "Mercedesul" dispăru într-un nor de praf, nu înainte ca Idrihon să-l amenințe:
-- Când o fi nevoie, o să ne joci cum vom cânta noi.
* * *
Către chindie, piața centrală de la Andijan ajungea epicentrul orașului. În toate colțurile ei numai dughene și tarabe, numai larmă și haine pestrițe. La margine, nu departe de intrare, se îmbulzeau femei cu feregele albe, care se descopereau doar când
vindeau tiubiteici, tichiile tradiționale ale uzbecilor. La câțiva metri de ele își desfăceau tarabele vânzătorii de ceapane și tușacuri, iar peste tot domnea un miros plăcut de arome variate. Culorile pânzeturilor -- tot atât de multe și frumoase în lumina soarelui ca și fețele minunatului popor uzbec!Apoi urmau negustorii de piei, de mături și tinichigiii. Aici se concentrau multe discuții de afaceri, iar ca mediatori erau de cele mai multe ori kemboholl bollalar, care fie că cerșeau, fie că vindeau fel de fel mărunțișuri. Aici se făcea politică, aici se discutau prețurile, aici se măsura etalonul vieții din întreaga Vale Fergana. Nu departe de ieșirea din piață, într-un colț dosit se făcea o mică piețișoară de pui-cocoși, care puteau fi cumpărați spre a fi dresați pentru arenele de luptă. La ieșirea cealaltă din piață, înșiruiți de o parte și de alta a drumului, își desfăceau marfa olarii, meșteșugarii de tandâruri -- cuptoare de copt lipii. Pe străzile orașului, la fiece colț, copiii vând struguri, cumâs și fel de fel de citrice uscate.
Dâlșot i-a povestit bunicului cu sufletul la gură despre confruntarea cu Gafor. Bunicul smârci supărat:
-- O s-avem de la el surprize. Păzea! Dar să mergem la piață.
La terasă în acea duminică se adună lume multă. Poliția interzicea luptele de cocoși, ca și oricare joc de hazard, dar interesul era mare, încât apărătorii ordinii publice se camuflau în civil, iar procurorul general, judecătorii asistau și ei, amestecați printre suporteri, în ceapane și tiubiteici. Iar în jur, ca de obicei, muzicanții cântau din surle și
loveau iscusit dairelele și tumbelekiurile. Câte un bufon sau un jongler, cu o nuia mare în mâini, își menținea echilibrul pășind pe funie. Lupta se anunțase cu cele mai mari mize, iar acolo unde miroase a mulți bani interesul este și el mare. Mulțimea se scindase în două tabere. Stăpânii din umbră ai primei tabere erau chiar procurorul orașului și judecătorii. Tot ei au pus cele mai mari sume pentru victoria lui Durdi. În tabăra adversă mizele le punea șeful anchetei și de comisarul de poliție. Ambii se gândeau că acest copilandru le cam ieșea din calcul. Cocoșul lui Dâlșot crescu o pasăre mândră, neînfricată. Iscusința lui, chiar din primele clipe, uimea nu numai mulțimea de gură-cască, dar și pe cei mai temerari cunoscători ai luptelor de cocoși. Dar lupta dintre cei doi rivali s-a încheiat foarte repede. Pintenogul lui Dâlșot îl zdrobi pe rivalul său numai dintr-o lovitură de plisc, lipsindu-l de un ochi și făcându-l să părăsească arena înainte de vremea stabilită.
Dâlșot deveni vestit și... bogat. Nu mai era docil ca înainte și chivernisit cu banii. Parte din sumele câștigate se strecurau chiar printre cordoanele de temniceri spre delicvenții de după zidurile penitenciarului municipal, asigurându-i cu multe din cele necesare, iar parte le-o dădea ca mai înainte semenilor lui nevoiași. Autoritatea sa creștea amenințător în toate păturile sociale, iar mahalaua de jos îl avea drept adevărat bey, lucru care nu prea convenea oamenilor legii. Dacă se auzea vreun zvon cu amenințări asupra lui Dâlșot din partea autorităților "subterane", se făceau a nu le înțelege. Nu le convenea deloc văzând că tot mai multă lume necăjită și săracă, întâlnindu-l, făceau în direcția lui îndelungi temenele.
Iar la Toșkent Gafor fuma la narghilea și răsfoia în memorie întâlnirea cu bătrânul Nabakea.
-- E musai să te mai căpătuiești și cu această pasăre care aduce satisfacție nepoțelului? încercă atunci să-l ia cu binișorul bătrânul.
-- Cu banii care vi-i propun i-asiguri viitorul, pufni Gafor.
-- Nu banii fericesc omul, băiete. Copiii au nevoie de-o mângâiere. Hudo gheașciur!
* * *
La Andijan spiritele continuau să fie încinse. Cârdășia stâlpilor justiției cu elefanții din lumea delicventă era cunoscută guvernanților de toate rangurile, dar nu deranja pe nimeni, căci tot ea asigura șederea lor în cele mai moi fotolii, iar la mijloc mai erau
și niște tradiții: autoritățile criniturilor dobândite pe diverse căi. O mare influiență la situația edililor Andijanului la acea vreme putea să exercite, desigur, Gafor. Cocoșii lui, vreo zece, erau deopotrivă de puternici, sălbatici în luptă, încât nici nu știa pe care să-l arunce uneori în bătălii. Știrile frecvente despre rivalul de la Andijan îl iritau. Sporise și numărul celor din anturajul său care începură să-i scoată ochii de ce nu-și pune pintenogul față în față cu cel al bastardului din Andijan. Ajiotajul ajunse să provoace de vreo câteva ori încăierări clandestine între grupările delicvente din Toșkent, cu vărsări de sânge. Se ajunse până la aceea că organele de drept i-au dat de înțeles -- dacă și se va decide o bătălie decisivă a cocoșilor, ea poate să aibă loc oriunde, numai nu în preajma bazarului din Toșkent, socotit și el centrul lumii.
Toate erau în socoteala lui Gafor, cu excepția faptului că pintenogul-favorit nu accepta nici o arenă de luptă dacă alături de el nu era prezent stăpânul Dâlșot. Se obișnuise acum să lupte și cu săbiuțele. Rănile căpătate în lupte bătrânul Nabakea i le vindeca cu zamă de cânepă. Cu plisc ca de vultur, în ochi i se aprindeau sclipiri sălbatice de îndată ce ieșea în arenă. Nu scotea un sunet, nici de furie, nici de durere chiar și în cele mai crâncene momente de bătălie. Își dobora dușmanul calm și aproape în tăcere, sporindu-și și mai mult faima. Dar pe cât de sâlbatic era în competiții, pe atât era de prietenos cu semenii lui Dâlșot. Dacă-l îngrădea prea mult în cotețul lui, făcea salturi enorme și nu zăbavă stăpânul se pomenea cu el alături. Băiatul nu se mâinia tare -- devenise nespus de întrebat. Tot mai insistent era chemat la stațiunea Arslan Bob, unde se adunau vilegiaturiști din toate colțurile lumii și unde se câștigau bani mulți. Și totuși cei de la Toșkent nu se puteau împăca cu noua rivalitate a Andijanului...
Într-o seară de august lângă hotelul "Andidjon" staționară trei limuzine luxoase. Dâlșot fu chemat printr-un curier... Nici nu reuși să cotească în strada largă, că fu răpit cu tot cu pintenogul său, aproape din goana limuzinelor, care se îndreptară cu o viteză nebună spre aeroport. Peste o oră și jumătate era în fața lui Gafor, la Toșkent.
-- O să ieși pe-arenă, dar pasărea ta trebuie să piardă...
-- Tarapul* (cocoș de luptă) meu nu știe să piardă, răspunse îndrăzneț flăcăul.
-- Să nu-i mai prinzi săbiuțe la gheare, îl avertiză Gafor. E unica favoare pe care ți-o pot face.
-- Chiar de-aș vrea să-l înarmez, n-aș putea. Săbiuțele lui au rămas la Andijan, zise Dâlșot.
Lupta urma să aibă loc a doua zi. Băiatul a mas până în zori într-o încăpere plină de păiangeni colbăiți, ploșnițe și căpușe, pe o saltea slinoasă, străjuit de mândrul său cocoș.
Bătălia se dădu pe o terasă improvizată din vecinătatea turnului de televiziune. Era un năduf teribil. Publicul părea exaltat și foarte agitat de ritmul tumbelekiurilor, dairelelor, surlelor... Gafor, într-un costum negru cu fir aurit și lampasuri, rânjea excitat, dar pe chipul lui se citea o doză de nervozitate. Pe degetele-i groase luceau inele mari, scumpe. Huiduieli și fluierături asurzitoare încurajau păsările încă înainte să fi început lupta. Cocoșul lui Gafor era mâan, cu penetul sidefiu, pe alocuri zburlit și rebel. Lupanul, cu doi dinți de aur, având botniță, mereu se smucea din legătoare. Stăpânul l-a ținut câteva zile flămând și acuma se izbea, știind că una din păsări după bătălie va fi prada lui. Urletul animalului înspăimânta auzul și asmuțea mai abitir publicul. Gafor trecea cu priviri disprețuitoare peste bufonii în costume colorate, jonglerii ce dansau pe funia întinsă deasupra terasei, peste mulțimea ce savura dinainte actul sfâșierii. Lupanul lui va sfârteca spectaculos această cobaie provincială. "Mai greu va fi cu țâncanul de Dâlșot", gândea în sinea lui tâlharul. Dâlșot se arăta calm, netezindu-și pintenogul pe care nici nu avuse posibilitate să-l hrănească. Mai spre începutul luptei, secundanții se apropiară de el și-l întrebară dacă este gata să-și
avânte voinicul în luptă.
-- Care-i onorariul? făcu băiatul tot atât de calm, dar cu glas tare. Amicul vostru (și arătă către Gafor) m-a răpit și acuma vrea să câștige, cu vicleșuguri.
Primele rânduri prinseră a-l huidui pa Gafor, acuzându-l prin gesticulări furioase. Printre mulțime Dâlșot recunoscu fețele procurorului și judecătorului din Andijan și băiatul prinse și mai mult la curaj.
-- Iar acuma, continua Dâlșot, deoarece Gafor m-a făcut ostatic, în numele kembohol bollalar de la Toșkent, condițiile remunerării le voi dicta eu.
Indrăzneala flăcăului îi lăsă trăsniți și derutați pe secundanți.
-- Ce vrei, mucegaiule? crișcă unul dintre ei.
-- Vreau, ca în caz de victorie, copiii străzii de-aici să primească un milion de dolari. Iar pentru că Gafor a recurs la mișelie, suma se dublează. "Mercedesul" va deveni și el proprietatea kembohol bollalar de la Andijan...
Mulțimea mai întâi muți, apoi peste mesele lungi pline cu lămâi, portocale, rodii, smochine, nuci și alte bunătățuri se revarsă un val de aplauze. Idrihon și ceilalți adepți ai lui Gafor încruntară privirile, până când unul dintre ei potrivi să-l dea la socoteală:
-- Tu, de ce nu garantezi miza?
-- In afară că sunteți obraznici, dragii mei gighiți, mai sunteți și neînțelepți. Eu cer ceea ce-am zis, iar în caz dacă pierde tarapul meu, miza o vor plăti oamenii de la Andijan pe care-i aveți în tribune.
Spectatorii, reluară vacarmul fluierăturilor, de astă dată în susținerea băiatului, ghicindu-i pe cei doi de la Andijan și potrivind că anume ei au pariat clandestin cu Gafor.
-- Bine, condițiile se vor respecta, căzu de-acord Gafor, stăvilind spiritele incandescente ale tribunelor.
-- Ba! nu se lăsă băiatul, zâmbind încurajat. Banii și cheia de la "Mercedes" -- în centrul arenei. Altfel cocoșul meu n-o să lupte.
Tâlharul n-avu încotro. În terasă, pe o tavă, fuseseră aduși banii, iar cheile mașinii transmise secundanților, doi burtoși în vârstă, cu tiubiteici colorate, cusute cu fir aurit pe creștet. Dâlșot trase cu coada ochiului la movilița de bani nou-nouți, care, în pachete, acum erau numărați sub privirile încordate și lacome ale mulțimii de gură-cască.
Începu bătălia. Cocoșul lui Gafor era puternic, dârz, dar Dâlșot observă că din cauza că era masiv, mișcările îi erau cam greoaie. Pliscul pintenogului său lovea ca o săgeată în gâtul gol al rivalului, însângerându-l, apoi se retrăgea dibaci pentru a evita loviturile ghearelor îmbrăcate cu săbiuțe. Tarapul lui Gafor se apăra cu aripile grele și de câteva ori atinsese cu săbiuțele ascuțite ca briciul pintenii rivalului. Pentru prima oară pintenogul lui Dâlșot slobozi un cârâit de nemulțumire când simți cum peste colbul terasei, se scurg șuvițe de sânge...
Lupta egală dura deja de câteva ore. Mulțimea obosită dorea ca unul din cocoși să cedeze. Mai proaspăt părea a fi cocoșul lui Gafor, și acesta, înfoindu-și pieptul, aștepta să fie foarte curând declarat învingător. Gafor nu se reținu să-și anunțe gașca:
-- La Andijan i-am propus bani fabuloși, iar el, canalia, nu numai că nimicește un cocoș atât de iscusit, dar se va mai întoarce acasă cu sărăcia în sac...
Creasta însângerată semăna cu un coif deformat, iar solzii picioarelor murdare nu mai străluceau la soare. Lui Dâlșot i se făcu milă de pintenogul său, dar simți că și rivalul, gigantic, e sleit de puteri.
-- Hai, frățâne, nu te da bătut!.. Ori învingem, ori... De-aici nici Allah nu ne scapă...
Intr-un tron la o margine a terasei, cu doi bărbați din spate care-i făceau răcoare cu evantaiele, Gafor strecură către cei doi demnitari de la Andijan din tribune:
-- Să vedeți cum va papă curând lupanul meu.
Dâlșot era singur-singurel. Publicul nu mai ținea cu el. Își aminti o vânătoare de bizoni africani văzută la televizor. Hăituiți de tigri, după ce earu răpuși și devorați, resturile hoiturilor erau târâte de hiene. Era o scenă lugubră și el simți cum fiori de gheață îl strâng din spate. Își netezi fruntea și șopti:
-- Mai îndrăzneț, frățâne! Fii prudent! Acum trebuie să te descurci singur... Singur... Atâta îi mai spuse.
Deodată, spre surprinderea tuturor, pintenogul lui Dâlșot deveni cu mult mai prudent. Para cu dibăcie orice încercare a rivalului de a-l lovi cu săbiuțele. Așa îl mătăhăi până spre amurg, când publicul, de plictiseală, nu mai fluiera de plictiseală. Pintenogul lui Gafor începu să dea semne de surmenare. Cocoșul lui Dâlșot, viclean, tot atunci își înteți salturile, țintind cu pliscul ochii. O săgetare fulgerătoare îi scoase un ochi, și pe terasa plină de noroi amestecat cu găinaț, țâșni șuvoi sângele. Orbit, pintenogul lui Gafor începu să-și piardă orientarea. Arena învie, când dintr-o dată cocoșul lui Dâlșot,
făcând ultimele sforțări, realiză un salt enorm și căzu cu toată greutatea peste beregata rivalului, prinzându-i-o strâns în gheare. Corpul masiv se răsturnă răpus și de propria-i greutate -- cocoșul lui Gafor se zbătea în agonia morții. Pasărea doborâtă întinse gâtul; ghearele ridicate, în convulsii tot mai rare, se strânseră încet, semn că își dădea duhul. Publicul înfierbântat striga să fie slobozit lupanul din curmeiul stăpânului. Secundanții siliră cocoșul lui Dâlșot să se astâmpere lângă stăpân și cu o antingere de
mână către el îl declarară victorios.Lupanul, slobozit, în sfârșit, pe arenă, își înfipse colții în corpul neînsuflețit, dar încă fierbinte al pasării și o tăbârci jos. Începu să o sfâșie lacom, mârâind înfuriat, ferindu-se de săbiuțele însângerate. Flămânzit prea tare, spectacolul nu avu farmecul așteptat de Gafor.
-- Idrihon, transmite-i "Mercedesul", rosti cu voce stinsă Gafor. Și banii. Și să plece... Să se ducă acasă! Să se ducă...
Dâlșot surprinse un gest al mâinii inelate, amenințând parcă ceva și pe cineva. Huiduielile și fluierăturile păreau nesfârșite. Băiatul rămase oarecum stingherit, înconjurat de copiii străzii din localitate, care-și primeau cota promisă, în umbra terasei cuprinse de mrejele amurgului...
* * *
Deja a patra săptămână copiii străzii la Andijan erau în derută. Nu aveau nici o știre despre Dâlșot. Numai bunicul Nabakea începu să-și dea seama că nepotul se prea poate să nu fi ajuns atunci la hotel. Presimțirile lui de mai demult trecură acum într-o teamă de fatalitate. Se căina că nu l-a învățat pe nepot la vreme că victoriile sunt cu primejdie, și nu rareori se plătesc scump. Acum, dacă trecuse luna și nepotului i se pierduse urma, bătrânul adună copiii străzii, și le spuse, adresându-se mai mult lui Numan Tașmatov, cel mai chipeș și îndrăzneț gighit dintre toți:
-- Am fost cu declarație la procuror. "N-a trebuit să-l caute pe dracul cu pasărea lui" mi-a zis... Apoi vorbi către toți kembohol bollalar: Cred că-i treaba lui Gafor. Voi trebuie să-l găsiți pe Dâlșot. Viu ori mort... Și după o pauză lungă, adaugă cu glas stins: Nu pot să vă dau mai mult nici bani, nici sfaturi. Decât să vă urez: Sub steaua lui Allah!
-- Besmilea Rahman Arahim! duseră toți mâinile în semn de rugăciune, gata de plecare.
La gara Andijan se adunară o droaie întreagă. Fără a da ascultare celor mai mari, s-au aruncat prin vagoane și-au plecat spre capitală. După o noapte de călătorie alaiul defilă prin tot Toșkentul, întrebând de renumitul hoț în lege. Peste tot li se spunea că nu le este cunoscută o asemenea persoană. Și nu că n-ar fi știut nimic despre unii, nici despre alții, dar tot mai bine era să se țină departe de gloata cu intenții de vendetă. Ceea ce au putut afla de la copiii străzii de-aici fu că la începutul toamnei, în vecinătatea turnului de televiziune avuse loc o luptă de cocoși, unde un tânăr de la
Andijan i-a făcut bogați. Tot de la ei aflară că Gafor și clica lui, după acel fiasco, au plecat undeva în direcția Ucikuduk, spre Marea Aral...
Mai multe zile kembohol bollalar au mas sub cerul liber, încălzindu-se unul de altul. Chiar a doua zi cățiva dintre copiii pieții Alai se oferiră să le ajute, și acum erau nedespărțiți.
-- Unde să-l căutăm? se întreba mai mult pe sine decât toaia de zdrențăroși Numan, cel mai cu autoritate acum printre toți.
-- Poate la morgă, făcu Kamaletdin, fiul unui proprietar de cazino clandestin din Toșkent. Un pui de geruleț se strecură printre zdrențele alaiului de copii. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu Dâlșot, doar în acest loc mai putem afla vreo informație... Și se îndreptară cu toții spre morga orașului, care era pe malul râului, într-o clădire mare, cu ferestrele largi, pe alocuri fără sticle.
În morgă li s-au permis să intre numai la patru băieți, cu Numan în frunte. Pe mesele de marmură albă, lungi și grele, cadavrele zâceau aruncate haotic. Pretudindeni domnea un miros greu de formalină și greață. O femeie înaltă, grasă, aflându-le păsul, le propuse să cerceteze și albumul fotografic.
-- V-aș putea ajuta, îi șopti lui Numan cu subînțeles femeia, văzându-l căpetenie peste toți. Am un ginere, fără droguri nu poate, adaugă ea după o pauză scurtă. Dar nu găsiră nimic printre cadavre, nici printre poze.
În a treia zi intrară în conflict cu însuși medicul-șef. Gloata de afară, nerăbdătoare, asediase pragurile intrării centrale și se iscă un bucluc între cotângani și pază. Cearta se incinse într-atât, că fu chemată direcția. Șeful morgii ieși supărat foc și nu dori să asculte pe nimeni și nimic.
-- Să vă cărați de-aici toți, până la unul! Altminteri chem poliția. Cocoșul mamei voastre de borfași!!!
Sudalma avu efectul unei împușcături. Urumbek, cel mai apropiat prieten al lui Dâlșot, se repezi ca o panteră spre beregata directorului și, începând să-l zgâlțâie cu putere, zbieră la el:
-- Care cocoși? Unde-i? Spune chiar acum!
Galben ca ceara, slobozit un pic din strânsoarea tipului, izbuti să scoată doar două vorbe:
-- E-ra c-cât o c-cămilă... Ce vreți de la mine?
La zurba de afară, ieși și Numan cu ceilalți.
-- Unde-i tarapul, te întreb, canalie?
La auzul acestora, femeia se lumină la față.
-- Lăsați-l pe director. Vă spun eu, tot acum.
Și grăsana le povesti cum o lună în urmă niște gunoieri descoperiră într-o dimineață un cocoș de luptă, scormonind ceva la marginea orașului. Au încercat să-l prindă, dar zadarnic. S-au priceput oamenii că e ceva la mijloc și la două rânduri de hârleț au descoperit un cadavru. Cât l-au adus la morgă, au avut a lupta cu pasărea. Le-a făcut bătaie de cap și lucrătorilor de-aici, directorul chiar voi să împuște pintenogul buclucaș. Dar cineva din personal îl opri – semăna să fie înțeleaptă într-adevăr...
Acum lucrurile se limpeziră. Negreșit, era vorba de cocoșul lui Dâlșot. Femeia le mai arătă o dată o fotografie a mortului găsit lângă gunoiște... Un cadavru umflat, cu fața mutilată și țeasta zdrobită, încât era imposibil să recunoști pe Dâlșot. Jumătatea din urechea dreaptă era sfârtecată.
-- Cum putem să-l găsim? întrebă, tresărind, Numan pe grăsană.
-- Și aici e o problemă. Trebuie să întrebați de groparii de la cimitirul central. La noi cadavrele neidentificate se păstrează câteva săptămâini, medicii legali stabilesc cauza decesului, după care le expediază la cimitir, unde-s înhumate într-un sector aparte... Groparii de-acolo nu-s totdeauna constiincioși. Ei fac un cotlon comun și aruncă toate cadavrele la un loc...
-- Mergem la cimitir! ordonă Numan.
Era o dimineață însorită de început de iarnă. La poarta cimitirului au fost întâmpinați cu ostilitate. Doi polițiști le stăviliră calea și unul mai barosan îi amenință:
-- Dacă până la amiază nu vă cărați la Andijan, nu veți avea zile bune. Accesul în teritoriu este interzis, să nu mai provocați vreo epidemie.
După lungi negocieri, Numan reuși se îmbuneze străjerii morților cu ce aveau nevoie cei vii și intrară. Unul din gropari îi conduse la sectorul unde erau înhumate cadavrele neidentificate.
-- Iată-l! strigă deodată Kamaletdin. E cocoșul care a câștigat bătălia cu Gafor...
De departe la umbrișul unui dud, lângă o moviliță de humă roșietică, copiii străzii zăriră pintenogul lui Dâlșot... Până în amurg, din ultimele achiziții, au comandat un TIR-refrigerator, au exhumat cadavrul lui Dâlșot și au pornit cale întoarsă.
La Andijan procesiunea funerară decurse cu mare pompă, participând și mic și mare. Bătrânii pășeau în urma cortegiului, vorbind de curajul kembohol bollalar, care și-au găsit liderul și acum îl înmormântează după toate ritualurile și obiceiurile islamice. La
mormântul lui Dâlșot, chiar lângă poarta cimitirului, au sădit un smochin. Cocoșul a fost alături de stăpânul lui toate aceste zile.
După înmormântare Nabakea îl luă acasă. Dar până în zori pintenogul se strecură printre nuielușele cotețului, revenind la cimitirul din marginea orașului. Groparii nu l-au alungat, ba chiar prinseră a-l ocroti când slăbi și câinii vagabonzi începură să-i dea târcoale. Așa a ținut-o pintenogul câteva săptămâini în șir. Până către mijlocul iernii, când la Andijan se zvoni că undeva, la Ucikuduk, lângă Marea Aral, a fost încendiată o mașină "Mercedes", în care arsese stăpânul ei, o autoritate mafiotă fără urechea dreaptă, cu tot cu paza de corp și un lupan cu dinți de aur. Se usca, refuza să mănânce. Stătea obelisc în picioare, pe mormânt în văzul tuturor celor care vizitau cimitirul, parcă nedorind ca cineva să-l consoleze. Ochii lui nu mai erau fulgerători și nu mai semănau atât de sălbatici ca odinioară. El nu mai visa să se avânte în lupte pe terasa copiilor străzii.
În prima zi de februarie, când la Andijan fulguia domol, iar vântul rece bătea dinspre crestele Tean-Șanilor, pintenogul se prăbuși peste mormântul lui Dâlșot. Vântul, din ce în ce mai năpraznic, răsfira penetul îngălbenit al cocoșului, apoi i-l peptăna înapoi,
răsfoind parcă ultimele pagini triste ale unui epos oriental.
*****

CATACOMBA

În tabăra afaceriștilor, proxeneților și prostituatelor fu o mare bucurie când, după zece zile de arest, Mihai Cănățuie a fost pus în libertate. Justiția fu nevoită să recunoască alibiul. Mihai, stăpânul cazinoului din chiar preajma pieței centrale, deveni dintr-o dată și mai autoritar în lumea interlopă. Trebuia să fi dovedit o nemaipomenită dibăcie dacă a reușit să convingă, fără a mitui sau fără ravagii de-ale amicilor săi asupra anchetatorului de la procuratura orașului, că nu el este vinovat de sinuciderea Catacombei.
Mihai era considerat dintotdeauna autoritar și puternic. Întreg orașul îl admira când ieșea la plimbare cu familia, în zilele de odihnă: un landou cu doi gemeni înainte, alți doi feciorași de vreo cinci anișori, tot gemeni, pe care nu-i slăbea din ochi nici pentru o clipă, iar în brațe-și ducea fiiculița cât un boboc. Soția, gravidă, venea pe urmele lui, ducând de mânuțe alte două fiice gemene... Drept că parte de cunoscuții lui se amărâseră când l-au văzut liber. Erau datori cu sume mari și acum urma să le întoarcă repede cu "dobânzi" grase. Alții au prins a se linguși cu osârdie pe lângă el, deși știau că Mihai nu suferă lingăii. Acum însă îi lăsa să se bucure, mulțumit și el de această confruntare directă cu puterea. Considera că a trecut un important examen al vieții, care-l plasa în lumea delicvenților pe treapta superioară. Devenise deja "șefu'" cazinourilor, unicul om de afaceri care în toată urbea nu plătea tribut grupărilor mafiotice, în capul cărora se afla Ghivi Zerghin. Avea el ce avea cu acest georgian înalt și lat în spate, cu părul negru și nasul acvilin, de vreme ce l-a scutit pentru un an întreg de taxa pe care o încasa de la firmele și oamenii de afaceri mai barosani.
* * *
Amețitoarele succese ale lui Mihai Cănățuie din ultimii ani nu erau nici miraculoase, dar nici nu și le putea explica doar cu acea sosire în oraș la vârsta adolescenței, după care întâmplarea l-a prins într-un ostropăț vertiginos de evenimente. La numai șaisprezece ani venise în megapolisul moldovenesc la o școală de șoferi. Toate avea să le pecetluiască o simplă întâmplare. Singur într-o mare de străini, neștiind pe nimeni, profită de adresa pe care i-o dete un sătean, sfătuindu-l unde ar putea să închirieze o odaie. Stăpâna, o femeie de vreo 40 de ani, aflând că e de la Ineasca, satul
ei natal, tocmai se cutremură. Privindu-l pieziș pe sub streașina mâinii, după ce află al cui e, șovăi încurcată. Dar avea mare nevoie de bani și când băiatul îi întinse biștarii, dânsa căzu de acord.
-- Credeam că sătenii m-au uitat, zise ea într-un târziu, parcă pentru sine. Dar ca să vezi...
Era văduvă, avea o casă cu trei odăi. De veche ce era, se așezase straniu oarecum pe o coastă. De jur-împrejur numai bălți cu stufării înalte, și numai la poarta curții mici se rupea spre una din străzile noi o cărărușă străjuită de câteva sălcii bătrâne cu două bănci sub pletele lor. Avea trei fiice, una mai mică decât alta. Cea mai mare era aproape de vârsta lui, cea mijlocie venea din urma el la un an și ceva, și doar mezina abia trecuse în clasa a cincea. Erau una mai frumoasă decât alta. Citeai pe fețele lor contururile mamei, pe care le avuse, probabil, la cea dintâi tinerețe. Erau tustrele zbânțuite, și maică-sa obosea să le tot strunească atunci când se întorcea de la fabrica de mezeluri, unde lucra în sudoarea frunții pentru un salariu de nimic. Chița, căci așa îi zicea gazdei, îi spuse din primele zile că toate cele trei sunt rodul unei dragoste fugare cu bărbați diferiți. Dânsul era primul bărbat în casa ei de la părăsirea Ineascăi, căci de atunci le purta o ură incurabilă. Mihai însă se dovedi cuminte și gospodăros. Dis-de-dimineață pleca la lecții, și după prânz, venind acasă, găsea pentru toate preocupări și nu le slăbea o clipă. Copilele îi purtau frica, punându-i mai apoi și o poreclă: "Jandarmul Europei". Întorcându-se de la serviciu, Chița găsea ordine în casă, în grădină și curte. Pentru Mihai femeia rămânea multă vreme o enigmă, până într-o duminică seara, când avea să i se destăinuie singură. Îl chemă în odaia ei și, neașteptat de binevoitoare, îl servi cu plăcinte și vin. După o lungă ezitare, oftă, își aruncă cu un gest rebel părul despletit pe spate și prinse a-i mărturisi:
-- Crud a glumit viața cu mine... Bărbaților le place frumusețea, dar n-am întâlnit vreunul care să o poată păstra cu adevărat. Vorbesc cuvinte frumoase, dar... Ori poate că n-am fost eu prudentă? Și pe fața ei, atinsă de riduri, se prelinseră două lacrimi amare... După prima dragoste am născut-o pe Maria. Copil din flori... Tata n-a putut
suporta rușinea, a reparat în grabă casa din păduricea Stănica, cea de după crestele Lipăgăului, și m-a trimis acolo. Când Măriuța se ridică copăcel, cu ea în brațe lucram ca mulgătoare la ferma de vaci. Apoi mi-am încurcat viața cu un șofer. Băiat bun, dar căsătorit. Mă ajuta la toate. Să nu fi fost el, o pierdeam pe Măriuța. Mi-aducea și de mâncare, mă ducea cu mașina unde aveam nevoie, dar ce folos. În Crășnășeni avea familie, doi copii, și când veni ziua, plecă la cuibul lui, lăsându-mă însărcinată... Pe Anișoara am născut-o de-acum având un mic comând. Mă ajuta Măriuța la legănat. De la o vreme mă luasem soră dreaptă cu viața și credeam că am s-o pornesc de la început, că am să le dovedesc pe toate...
Îndrăgisem pădurea. O descoperii atât de frumoasă! Ascundea parcă o lume de miracol și taine și mă legăna serile cu o chemare tinerească, cu un dor nesecat, neexplicat de patimi și de viață. Sub acoperișul casei mele se adăposteau oamenii pădurarului, drept răsplată îmi aduceau vreascuri și la portiță nu lipseau niciodată stivele de lemne. Sunt mulți ani de când am plecat, dar scârta de lemne trebuie să fie și astăzi... Să nu mă fi părăsit șoferul de la Crășnășeni, poate că aș fi avut o viață fericită la Stănica. Ne iubeam, dar el... plecăâ definitiv când Anișoara împlinise abia doi ani.
Într-o zi mă întâlni cel mai de seamă gospodar al satului. Mă luă din drum cu limuzina și... se îndrăgosti de mine. Pe cât era de bogat și mare, pe atât de fricos. Îmi dădea târcoale numai în puterea nopții, pe furiș, ca să nu-l zăpcească cineva... Cum a aflat că am să nasc un copil, s-a făcut mort în păpușoi și nu l-am mai avut alături. Se temea ca de moarte să nu-l divulg. De la el am născut mezina. Surorile au poreclit-o, nu știu de ce, Catacomba. Și bună botezată a rămas... La Stănica am mai locuit încă trei ani. Gospodarul major al satului, de câteori mă întâlnea, mă silea să părăsesc Stănica, Ineasca. M-am împotrivit cu înverșunare, dar când mi-a cumpărat bojdeuca asta la
Chișinău și m-a asigurat și cu serviciu, n-am mai rezistat ispitei. Iată așa m-am pomenit cu toată familia aici. De atunci au trecut aproape zece ani, dar nici un ajutor, nici sprijin nu mai am de nicăieri. Deși... nu mai murim de foame...
Stelele încremeniseră la geam, lumânările din candelabru se căzneau să se stingă când Chița sfârși povestea vieții ei. Repetă același gest rebel, și câteva șuvițe ce-i lunecaseră peste frunte, peste sâni, se rânduiră într-o unduire duioasă în lanul de secară ce lunecă domol pe spate. Șuvița de lumânare tremură rușinată, mai clipoci de câteva ori și se stinse. Mihai simți cum îl învăluie o aromă dulce de câmpie și un fior enigmatic îi mișcă brațele spre mâinile femeii. Degetele se învolburară ușor și o vagă compătimire fu absorbită de flăcările unui dor crud și năvalnic. În odaia de alături fetele dormeau duse. Chița se prăbuși ca altădată în fântânile dragostei, lăsând patimile să inghită corpul fierbinte și vânjos al tânărului. Un basm de altădată se strecură în bojdeuca ei de la marginea orașului și numai petecul de cer străjuia la geam, aducând miros proaspăt și aproape real de pădure...
-- Nu mai aștept nimic de la viață, șopti dânsa târziu câtre zori, când focul patimilor se mai potoli și veni vremea să plece la serviciu. Tot ce a avut să-mi dăruiască deja mi-a dăruit... sfârși ea, urmărind cu patimă ochii băiatului îmberb, care-i fulgerau năpraznic
tinerețea ascunsă și vămuită de vâltoarea anilor. Buzele ei, încă rumene, musteau șoapte de blândețe, parcă felicitându-l că din acea noapte el a devenit bărbat...
Pe cât de simple par lucrurile uneori, pe atât sunt de încâlcite. După noaptea ceea Chița îl ocolea și nu-i mai permisese să se strecoare în așternutul ei, deși privirile flăcăului o chemau lacom, o seduceau. Venea obosită de la serviciu, și doar că îi mai ajungeau puteri să-i mărturisească câte ceva din marile taine ale vieții sale. Mihai continua să le pună la respect pe cele trei fete ale ei. La un an de când stătea în gazdă, Maria se făcu domnișoară de-a binelea și, când îi întâlnea privirile, roșea de fiecare dată până în măduva oaselor. Anișoara era o zgâtie turbulentă, năstrușnică în felul ei,
fără a da cuiva ascultare. Numai Catacomba îndeplinea ca o școlariță poruncile lui. Maria mereu îi căuta ochii, mereu se așeza alături de el. Într-o zi îi spuse deschis că îl iubește. I se mărturisi și maică-si. Urma în acel an să dea admiterea la școala Normală din Orhei, dar patima pentru Mihai îi întuneca orice judecată. Se îndrăgostise pentru prima oară și Chița îi dete frâu liber acestui dor crud. Nu s-a mirat deloc când i-a surprins pe amândoi în așternut... Numai că dragostea Mariei se dovedi efemeră. Până la urmă deveni studentă și, plecând la Orhei, se acomodă repede cu viața de acolo, se
amoreză a două oară de un băiat din anii superiori și se căsători în același an. Locuiau într-o cameră la cămin, venea acasă rar și se străduia să nu dea ochii cu Mihai...
Curând și Mihai trebuia să absolvească școala, să se aganjeze în serviciu și nu-l mai înfricoșă răceala Mariei. Chița nu reuși nici ea să se dezmeticească atunci când simți că găzdașul o curtează deja pe Anișoara. Dar când îi declară că Anișoara trebuie să-i devină soție, fiindcă e gravidă, femeia se împotrivi înverșunat. Ruptura se produse brusc. Mihai își găsi de urgentă altă gazdă și plecă de la Chița și de la Anișoara, care între timp începu să vânture cavaler după cavaler. Îi ademenea serile pe banca de sub sălciile din poartă, fumând și spunând bancuri pipărate. În ziua când i-a părăsit, unicul suflet care regreta plecarea lui era Catacomba. Plângea de se cutremura cămașa pe dânsa. Avea deja un trupușor mlădios și sânii începeau să-i împungă cămășuica de satin.
-- Rămâi la noi, bade Mihai, sughița fetișcana. Rămâi, "Jandarmul Europei"... Vreau să mergem împreună la Ineasca, la casa noastră de la Stănica. Mi-i dor...
-- Să se ducă, o întrerupse poruncitor Chița. Destul că și-a bătut joc de surorile tale.
După plecarea lui de la Chița, viața-i luă brusc o altă întorsătură. Întâlni o fetișcană de la ziaristică și se căsători. Avea socri bogați și obținură degrabă un apartament. În numai cinci-șase ani soția îi aduse pe lume șapte copilași. Era șofer de curse lungi și situația trebuia să-l mulțumească. Se părea că nu mai poate schimba nimica. Doar undeva în străfundurile subconștientului îl mai rodea din vreme în vreme o insatisfacție mută și confuză. De aceea când Basarabia fu cuprinsă de mișcarea de eliberare națională. Mihai se scufundă chiar în inima evenimentelor, fără să știe clar ce vrea și încotro îl duc ele.
* * *
Rămaseseră în urmă mitingurile numeroase, asaltul Ministerului de Interne, grevele rusofonilor, și confruntările cu căzăcimea rusească și unitățile armatei sovietice. Poliția acum mai că nu se solidariza cu demonstranții, rusofonii luaseră frica atestării privind cunoașterea limbii de stat; cei mai tari de fire și cei naivi au avut răbdarea să manifeste la aerodromul de la Mărculești și să petreacă trupele unității de parașutiști din Chișinău. Mulți dintre liderii evenimentelor de stradă se catapultaseră de la tribunele din piață în cele ale Parlamentului. Sfârși subit și cu un rezultat absolut neașteptat războiul de la Nistru... Senzația unei mari trădări cuprinse toată suflarea românească, acea care, într-un fel sau altul, mișca odinioară carul restructurării.
Mihai Cănățuie se pomeni într-o vreme absolut derutat. Incertitudinea unei răscruci de mai multe drumuri, toate ducând în neunde, puse stăpânire pe întreaga lui fire. Patrioții de ieri schimbară mândria lor națională pe patima businessului. Toată republica, de la conducerea de vârf și până la cel mai simplu căruțaș de la țară, se transformă într-o bișnițărie gigantică. Porțile Europei se deschiseră în fața fostei închisori a popoarelor socialiste, și acum în vama de la Leușeni cozile se lungeau până la kilometrul zece.
La început Mihai se pomeni absolut nepregătit pentru această viață, în care totul se vindea și totul se cumpăra. Înt-un timp visa să devină fotoreporter. Foarte degrabă, așteptând noi evenimente stradale, se pomeni absorbit ba de jocurile de noroc, ba de intermedierea unor afaceri. În sfârșit, îndemnat de Emil Coșuleț, un prieten isteț și neinfricat din Transnistria, câștigă încrederea a două doamne impozante, practicând vreo două luni proxenetul. A codoșit mai întâi pe Calea Victoriei din București, apoi pe podul ce leagă Europa cu Asia, spre Istanbul. Pricepu îndată că e un business prolific, dar periculos. Au fost, de fapt, cele mai triste și mai grele luni din viața lui. S-a întors acasă cu puțini bani și stors de oboseală. O vreme nu dorea nimic. Numai când puterea locală aproape că legaliză prostituția și o duzină de ziare de bulevard împânziră urbea cu anunțuri ce propuneau duduițe pentru masaj în orice oră a zilei și
nopții, lui Mihai îi veni în gând că cea mai veche profesiune a umanității poate fi și profiabilă. Nu avu nevoie de prea multe sfaturi cum să-și deschidă un cazinou -- știa pe la ce uși să umble, cum să anticipe răspunsurile afirmative ale funcționarilor. După numai câteva luni fu în stare să arendeze clădirea vechiului comitet municipal de partid, în care își stabili curând cazinoul "La botul calului". Ajunse deja să aleagă din mulțimea de fete tinerele care urmau să deservească bărbații de toate vârstele. Concurența deveni mare și avea chiar dificultăți la angajare și concediere. Ca să se mai debaraseze de grijile suplimentare, o angajase pe Foniculeasa, o gâgăuță stătută de la Ceadâr-Lunga, cu fața aspră și prudentă, care supraveghea duduițele să nu prindă în adaos, să nu se molipsească de boli venerice. Tot ea mai supraveghea sala video, unde erau instruite nou-venitele cu filme erotice, sexy, deprinzându-le marea artă a farmecelor. ȘI tot Foniculeasa recepționa comenzile la telefon, trecând în registru adresele și alte date necesare pentru verificare și control. Treptat devenise inima cazinoului, lui Mihai revenindu-i misiunea de patron și parlamentar cu vârfurile lumii interlope.
Uneori Mihai era ademenit de vreo duduiță nouă. O proteja personal, având grijă să o supună mai întâi testelor Foniculesei. Dar de la o vreme renunță cu totul la clientele cazinoului său -- nu dorea să se compromită în ochii subalternilor. I se duse faima de om bogat, purtându-i-se respectul. Avea un adevărat conac la marginea orașului cu pivniță, frigidere pline cu bucate gustoase, garaj pentru limuzină. Copiii și soția și-i îmbrăca după ultimul cuvânt al modei. Nu ducea lipsă de nimic și-și putea permite orice. Numai că de la o vreme, pe măsură ce afacerea prospera, Mihai simțea cum i se atrofiază instinctele amoroase. Trecea nepăsător pe lângă atâtea gagele care l-ar fi potopit cu gingășii și dezmierdări. În ochii lui femeia se devalorizase și nu era decât o marfă, nici măcar prea căutată. O recunoștea doar pe buna lui soție, gospodină minunată, care îl înțelegea și-l susținea în ceea ce făcea și agonisea.
* * *
Într-un noembrie mohorât, prin Foniculeasa se ceru în audiență o femeie. Mihai n-avea nici o plăcere s-o primească, îi era silă de rugămințile clientelor care se vroiau angajate la "firma" lui. Dar insistența femeii precumpăni și el se pomeni în biroul său modern cu Chița. Îmbătrânise, încât era mai să n-o recunoască. Fața-i scofâlcită era pământie, brăzdată de riduri, mișcările -- obosite, câțiva dinți îi lipseau. Mihai se cutremură -- nici să creadă că odată anume această femeie l-a făcut bărbat.
-- Ce-ai venit? o întrebă, simțind un gust amar în gură.
-- Să te rog... Două fiice s-au măritat și au emigrat cu familiile dincolo de Ural, iar eu cu Catacomba... Ne prăpădim. Am auzit că ai o firmă bogată... Pe lângă toate, eu mai sunt și cu un picior în groapă, n-am bani pentru leacuri. Catacomba e frumoasă, fragedă și are nevoie de supravegherea dumitale. Ea nu-ți este străină...
-- N-am să-ți aranjez fiica la mine, zise Mihai hotărât, netezindu-și frizura. Ieși de la birou, scoase din costumul de catifea o pereche de chei și deschise un safeu. Scociorî de acolo un șomoiag de bancnote și i le întinse. Þine, pentru tot ce ai nevoie. Ajutor umanitar de o singură dată. Dar pe Catacomba las-o în pace...
Femeia încremeni. Fixă cu o privire tâmpă șomoiagul de bani și părea să fi pierdut darul vorbirii. Expresia neroadă în care încremeni Chița îl străpunse cu fiori de geață. El se repezi spre ea și o atinse ușor cu mâna în care ținea banii.
-- Þine...
Chița tresări din încremeneala tâmpă și se aruncă în genunchi, repezindu-se să-i sărute mâinile. Gestul îl enervă la culme și el o ridică de subsuori cu o smucitură bruscă:
-- Dacă nu termini, o pățești rău... Pleacă. Am terminat discuția... Și pe Catacomba s-o lași în pace.
-- Mulțumesc, șopti Chița printre lacrimi. N-am să te uit nicicând. Împreună cu fiică-mea vom aprinde lumânări la biserică întru sănătatea dumitale...
Și dispăru ca să n-o mai vadă niciodată. Muri chiar a doua zi în brațele Catacombei. Ultimele ei cuvinte au fost ca ca s-o înmormânteze la Stănica, la acea margine de pădure, lângă casa veche, străjuită de o scârtă de vreascuri uscate. Cu banii de la Mihai, Catacomba rândui tot ritualul înmormântării, ieșind și din alte datorii în care intrase Chița.
La câteva săptămâini după moartea mamei veni totuși la cazinoul lui Mihai. Răsări în biroul lui parcă pe nepusă masă. Era frumoasă, ca lacrima. El n-o văzuse câțiva ani încheiați, și acum o privea uluit, fără să poată rosti un cuvânt. Avea trăsăturile feței foarte cunoscute și totodată nespus de atrăgătoare. Fata îi povesti cu tristețe despre ultimele zile ale Chiței, care au coincis cu plecarea cocostârcilor de la cuibul din preajma casei lor, și... îl rugă s-o ia în serviciu.
-- Știu să dansez, recit, cânt la chitară... Cred că am să-ți fiu de folos și am să atrag clienții... termină ea cu o naivitate vădită.
-- Știi tu ce se petrece aici? dori Mihai s-o descoase. Ești un copil încă...
-- Înainte de moarte mama m-a încredințat că numai dumneata ai să mă salvezi în vremea asta încâlcită. Că ai să mă ocrotești de orice murdărie. Și eu am crezut-o, sfârși ea printre sughițuri.
Mihai simți cum îl învăluie furia, dar umerii firavi și tandri, săltând în ritmul sughițurilor, îl înmuiară. Îi luă căpușorul în palmele lui mari și cu degetele ștergându-i lacrimile, i-l ridică de pe birou. Doi ochi negri de tăciune, nu prea mari, îl priveau prin
miriadele de lumini ce jucau în lacrimi, implorând ajutor. "Unde mai văzuse acești ochi?" se întrebă. Și în clipa aceea simți că-i deveniseră scumpi și dragi. Îi dădu un pahar cu apă și-o așeză într-un fotoliu să-și mai revină. Căzu pe gânduri. Apariția neașteptată a Catacombei, frumusețea ei verde și crudă, amintirea Chiței, doi ochi prea cunoscuți -- îi atinseră niște coarde de mult amorțite, dar nemâncate încă de rugina lacomă a banului. Să arunce această copilă fragedă la moara plăcerilor? Își dădea seama că ar face o crimă, un mare păcat.
Și el o angajă ca secretară în biroul său. Acum Catacomba era zilnic alături. Se obișnui s-o vadă citind romane de tot soiul, să-i asculte balivernele despre visul de a se face scriitoare sau cel puțin ziaristă.
-- Ce milă mi-i de cocostârci, îi spuse odată ca din senin. Și-au părăsit casele și au plecat în țările calde. Acuma cuiburile lor sunt reci și pustii, de parcă n-ar fi fost în ele viață niciodată... Așa e și casa noastră de la Stănica...
În altă situație asemenea mărturisi l-ar fi enervat cel puțin. În cazul Catacombei, cu fiecare destăinuire copilărească a fetei, Mihai simțea tot mai mult, că devin apropiați. Își aminti că în tinerețe asemenea lucruri îl frământau și pe el. Deveni complect atașat de copilă. Îi plăcea s-o aibă în preajmă când pleca în deplasări mai îndelungate. Prezența ei îi înlesnea rezolvarea multor chestiuni, mai ales când acestea depindeau de unii funcționari înalți. O învăță chiar să conducă și mașina, provocând astfel și mai mult ura clientelor cazinoului. Ele ar fi vrut s-o aibă alături în nopțile de orgii, să se tăvălească în așternuturile cazone cu mutre buhăite, cu clienți antipatici, uneori fiind nevoite să satisfacă niște instincte de-a dreptul sălbatice, numai să nu aibă vreo reclamație și să nu ajungă în stradă.
Toate acestea însă treceau pe lângă Mihai.
Doar când într-o zi unul din demnitari îi făcu aluzie că o dorește anume pe Catacomba, Mihai simți o înjunghiere ușoară tocmai la rinichi. Refuză delicat, dar un vierme îndărătnic prinse a-i roade din acea zi sufletul. Catacomba, prin felul ei de a fi, îi trezi în subconștient ceva uitat parcă de mult. Simțea tot mai aprigă dorința de a o avea, de a o poseda. Dar când găsi un moment prielnic să o seducă, fata se împotrivi înverșunat.
-- Vrei să-ți bați joc de sentimentele mele? Nu m-ai pregătit pentru o dragoste mare, domnule patron.
-- De unde știi tu ce-i aceea dragoste? întrebă Mihai, simțind cum fierbințeala sângelui îi umple de patimă întreaga ființă.
-- Poate nu știu ce-i o dragoste mare și adevărată, dar visez să o am anume așa. Atâta știu -- că nu poate fi frumoasă și sinceră, dacă nu este reciprocă. Altfel, e un simplu instinct animalic. Mama îmi spunea: "Să te ferești, draga mea, de bărbații care vorbesc cuvinte frumoase. În spatele lor totdeauna stă ascunsă minciuna..." Vrei să spui că nu-i așa?
Și până ca Mihai, năucit de îndrăzneala copilei, să-i răspundă, Catacomba șopti:
-- Aș vrea să iubesc și eu așa precum ar dori cineva să mă iubească...
Nu-și putea explica furia care-l cuprinse. Se întorceau de la Orhei, stăteau pe malul râului, și bărbatul la picioarele căruia cădea orice femeie dintre cele mai frumoase ale cazinoului, anticipându-i cea mai mică dorință, acum era refuzat de o fetișcană. Își dădu seama pentru prima dată că el nu le avea, pe angajatele cazinoului, decât ca pe niște vite de muncă. Parcă citindu-i gândurile, Catacomba mai adaugă:
-- Oare nu înțelegi că nu sunt o vită, ci domnișoară. Un om, poate... cel mai scump pentru tine. Și cu o mișcare rebelă, își aruncă părul pe spate. Unde mai întâlnise gestul acesta Mihai? Ah, da, la Chița, în acea prima seară a lui de bărbat.
-- “Eu nu-ți permit să te îndrăgostești de mine...” Nu-ți permit, sfărâmă el cuvintele cu buzele încrețite.
Fierbea. Să se lase păgubaș? Asta însemna să nu fie el primul bărbat în cazinourile orașului. Să o posede cu forța? Însemna să dea dreptate fetișcanei. Dar nu dorea să posede o vită. S-ar fi considerat și el o brută. Și un gând de răzbunare încolți în străfundurile creierului. Până la Chișinău conduse "Mercedesul" ca un apucat, și tot drumul nu scoaseră amândoi un cuvânt.
A doua zi furia lui trecu în panică. Se gândi să o dea pentru câteva zile pe mâna Foniculesei, pentru "prelucrare". Găgăuzoaica fu bucuroasă să invețe minte o puștoaică ce veni aici cu gândul să se facă bogată. O supuse mai întâi procedurii din sala video. Fata privea cu greață imaginile pornografice, tot mai nădăjduind că patronului îi va trece mâinia. Foniculeasa era tot atât de respingătoare ca și cadrele video. Trebuia să fi trecut de 40 de ani, avea trupul ca din topor și o față mare, cu mustăți negre și priviri seci. Comenzile le trecea într-un registru, ținut pururea subsuoară. La șold, asemeni unui temnicer, purta un portchei, cu cheițe lucitoare de la camerele hotelului. Mai avea și un clopoțel argintiu pe care-l ștergea întruna cu o batistă, ca să lucească. În toiul zilei, bărbați bine, parcându-și mașinile luxoase lângă cazinou, intaru la matroană. Ea scotea un album cu fotografiile amazoanelor, clienții făcând singuri alegerea. Unii își comandau din timp clienta pentru seară, cei mai mulți însă se tocmeau ad-hoc. Și atunci Foniculeasa scotea fata din odaia lor, o mai prezenta o dată, "pe viu", în fața clientului, și după ce se înțelegeau din preț și timp, perechea dispărea dincolo de numărul aurit al unei uși de hotel. Totul era calculat și supravegheat minut cu minut. Îndată ce ușa se închidea în urma lor, Foniculeasa punea deșteptătorul. Când camera se nimerea alături de biroul Foniculesei, la urechile Catacombei ajungeau gemete de plăcere, râsul fals sau țipetele caragioase, masochiste ale celor dedați desfrâului. Prima zi îi stârniră un soi de curiozitate, mai târziu însă începură să-i provoace grețuri. Când ora fixată expira, Foniculeasa suna strident din clopoțelul argintiu, silind clientul să iasă și să plătească pentru plăcere până la un cent. Banii erau mistuiți de safeul cazinoului, al cărui stăpân era Mihai. În urma perechilor camerele luxoase mai păstrau fum de țigară, iar pe masă -- savarine, sticle cu rom, pahare cu frișcă. Uneori într-o singură odaie intrau mai multe fete și mai mulți bărbați în vârstă...
Munca Foniculesei era grea, deși pe fața ei citeai o satisfacție severă și importanță. Despre toate acestea Catacomba mai știa și din discuțiile pe care le purta șeful cu clienții mai barosani. Dar până nu de mult toate păreau să nu o privească pe ea. Acum însă se lovi nemijlocit de scenele oribile ale cazinoului. Se gândi cu groază cât de ușor era se accepte atunci, în prima zi, rolul de amazoană. Acum începu să-și amintească limpede și alte lucruri, cărora, fiind în anticameră, nu le dădea importanță. Adeseori bărbații care intrau la Mihai o scrutau din cap până-n picioare, îi făceau complimente. Catacomba flirta cu ei, ceea ce o amuza deosebit. Când ieșeau, bărbații își luau rămas bun cu priviri pline de subînțelesuri. Acum aceste amintiri o dezgustau. Într-o zi la cazinou intrară trei adolescenți. Au discutat îndelung cu Foniculeasa, care le refuza categoric serviciile. Până la urmă îi strecurară câteva bancnote verzi și dânsa se mai îmbună, spunându-le să treacă mâine pe la aceiași oră. A doua zi flăcăuandrii sosiră fără întârziere și Foniculeasa îi conduse în odaia cu televizoare de unde ieșiră în compania a trei adolescente fragede, pe care Catacomba le vedea întâia oară.
-- La sigur, sunt toate virgine? întreba cel mai răsărit dintre ei, descoperind lipsa unui dinte dinainte. Noi plătim pentru marfă nouă.
-- O să plătiți mamelor, ele așteaptă în hol, strecură scurt Foniculeasa. Ele au dat consimțământul.
-- O.K., plioscăi lunganul și dispăru după întreaga ceată în odaie.
Catacomba căzu în friguri. Încerca să-și stăpânească cumva clănțănitul dinților, dar tremuriciul insuportabil nu o slăbea. Găgăuzoaica o fixa cu cătături reci și fata își dădu seama că nu are nici o scăpare. "Te așteaptă același lucru", rânjeau privirile ei de gheață. Se opri din tremurat imediat ce din odaia care-i înghiți pe tineri străbătu un țipăt ca de cuțit, care se mistui degrabă într-un oftat molatec de plăcere... Foniculeasa tresări pe ascuns și iar aruncă o privire îngrijorată în hol. Inima Catacombei se făcu cât un purice. De cum se întronă tăcerea, clănțănitul o cuprinse din nou. Abia după ce sună deșteptătorul, iar tinerii îmbujorați și rumegând gumă părăsiră cazinoul, se opri din tremur. Ieși glonț din biroul găgăuzoaicei și o zbughi săgeată pe coridorul lung. Scările le urcă dintr-o răsuflare. Izbi ușa și se năpusti ghiulea în biroul lui Mihai. Înlemni la mijlocul încăperii, neizbutind să-și ostoiască răsuflarea sacadată. Părea că inima va să-i spargă pieptul și să se avânte, ca un vulturaș în zări nemărginite, undeva, în urma cocostârcilor...
Mihai păru să fie mirat, dar numai pe o clipă. Aprinse calm bricheta și o duse întâi la capătul țigării oaspetelui din cabinet. Catacomba îl recunoscu pe Ghivi Zerghin, nașul celor mai influente grupări mafiotice din metropolă. Era unul dintre primii mafioți căruia patronul îi căuta insistent prietenia. Auzise despre el la una din întâlnirile pe care Mihai le avu nu demult în Pădurea Taberei și la care o luase, pentru prestanță, și pe ea. Din discuția pe care o avuseră atunci înțelese că Mihai încerca să scape de câteva grupări influente, care-l storceau de prea mulți bani, și să obțină oblăduirea lui Zerghin. Era de acord să-i plătească o soldă solidă numai lui, pentru a fi sigur că îl ocrotește de țopârlani.
După o pauză lungă, în tăcerea căreia Catacombei i se păru că aude cum urcă fumul de țigară spre lustrele luxoase ale biroului, ea șopti inconștient:
-- Sunt gata, bădiță Mihai.
Bărbații schimbară câteva sclipiri de priviri. Mihai trase adânc din lulea -- o lulea cu c.. de leu drept ornament -- și, slobozind fumul în inele, zise calm, cât putu de dulce:
-- Bine. Vino-ți în fire...
Catacomba păru să fi reacționat neașteptat de calm, și asta îl făcu pe patron să-i dăruiască chiar în zâmbet, ca pe vremuri. Ieși în anticameră. Găsi biroul cum îl lăsase acum aproape o săptămâna. Toaleta tânjea după ea și toate păreau că-i zâmbeau bucuroase că s-a întors la ele.
Nu avu nevoie de prea mult timp pentru sulemeneli. Învățase a-și îngriji fața de dimineață, peste zi doar corectând câte ceva din puținele farduri pe care și le aplica. Þinea mult la frumusețea ei naturală.
Foniculeasa trecu grăbită în biroul patronului. Ușa întredeschisă lăsă să ajungă la urechile ei fraza scurtă a lui Mihai:
-- Camera 13. Lux. Pentru mine personal.
Ieșind, matroana îi aruncă de la ușă o privire plină de ură. Reveni peste un sfert de ceas cu cheile.
-- Urmează-mă, ordonă ea scurt, și fără să aștepte porni spre odaia din celălalt capăt al coridorului, cu un etaj mai sus. Îi deschise ușa și, după ce o introduse, îi intinse cheia:
-- Sper că patronului n-o să-i pui deșteptătorul, nu se reținu s-o înghimpe Catacomba.
-- A fost ordin cu rezervă de șampanie pentru noapte...
Pe măsuța josuță o sticlă de șampanie și două pocale de cristal făceau companie unui sfeșnic negru în stil clasic. Foniculeasa aprinse lumânarea și ieși izbind ușa.
Ceasul de pe perete bătu ora zece. Dincolo de întunericul de peste geam, lumini și claxoane scurte se căzneau să mențină iluzia unei urbe civilizate. Noaptea căzuse peste oraș înghițind spațiul pieței, al gării. Mii de geamuri luminate încercau zadarnic să-i sfârtece giulgiul negru. Întunericul își instaura legile, misterele sale de taină.
Abia își dăduse frâu liber visurilor, când ușa se deschise și din semiîntunericul holului îngust, la lumina lumânării, apăru figura masivă și grosolană a lui... Ghivi Zerghin. Catacomba mai păstră câteva clipe zâmbetul splendid, pregătit special pentru Mihai, apoi înlemni. Cât pe-aci să scoată un țipăt, dar se abținu. Un tăiș rece de cuțit îi spintecă creierul.
Înțelese totul. Mihai o vânduse... Un țiuit strident îi împunse auzul, îi luă picioarele și fata căzu secerată pe canapeaua moale... Cât se află în leșin, nu putea să știe. Se trezi în brațe vânjoase -- bătrânul lup nu se pierdu cu firea, știu cum s-o aducă în simțiri -- și Catacomba ar fi dat mult să nu mai țină minte nimic din ceea ce urmă...
Sună miezul nopții când Mihai închise ușa biroului. Se simțea obosit și cu o povară pe suflet, după o zi suprasolicitată în afaceri și evenimente. O zdreanță de țipăt de fetișcană răzbi până la urechile lui de undeva din celălalt capăt al coridorului. Șovăi un moment-două, după care întoarse de două ori cheia în broască și porni hotărât spre
ieșire...
Noaptea târziu, după orele trei, un bărbat zdravăn, cu fața grosolană, ieși din camera 13 a celui mai vestit cazinou din oraș, coborî măsurat șI satisfăcut scările și se lungi obosit pe bancheta din spate a unei "Volgi" negre, nou-nouțe, care-l aștepta jos. Un hârcâit scurt de motor, două șuvițe de fum albiu însoțite de muzica turațiilor și limuzina se smuci din loc, pierzându-se peste numai câteva clipe în pânzele tuciurii ale nopții...
* * *
Dimineața Mihai fu mirat când gâsi ușa biroului deschisă. Cheie avea doar Catacomba. O găsi sporovăind la samovar.
-- Luați o cafea, domnule patron? Avea glasul calm, cu o pronunțată doză de răceală.
-- Cu plăcere, îi răspunse. Dacă se poate, două lingurițe de zahăr și mai puțină zeflemea.
Fata surâse. Răspunsul lui o dezarmă. Cu același gest rebel își aruncă părul pe spate și zise:
-- Am așteptat să fii tu primul bărbat... Cât de mult am așteptat. Deși știam că e cel mai mare păcat...
-- Iubirea nu e un păcat, puicuțo. E cea mai mare și cea mai frumoasă taină pe care Dumnezeu a uitat-o pe Pământ...
-- Era să fie un mare păcat, desigur... Fiindcă... tu ești fratele meu.
De această dată glasul ei sună stins. Și îi povesti cum Chița, cu limbă de moarte, i se spovedi că ei au același tată. Anume el, tatăl lui, a silit-o să părăsească acea casă de la Stănica. Se temea de vorbele lumii și trebui să pună capăt bănuielilor din familie. Chița n-a dorit niciodată să plece de la Stănica.
-- De-aceea te-a acceptat în gazdă, socotind că ai să ne fii mai mult ca frate. Și tu...
Un munte de liniște începu să apese spațiul de câțiva pași dintre cei doi din biroul luxos. Samovarul prinse a fluiera, dar nici unul nu îndrăznea să facă primul mișcarea.
-- Lasă-mă singur, rosti Mihai într-un târziu. Să nu mă deranjeze nimeni.
Trecu cam la vreo oră când o sună să intre. Stătea la biroul mare nucăriu, într-o poză resemnată și cu capul scufundat între umeri. Scoase din sertarul mesei un șomoiog de dolari, iar din buzunarul drept cheile de la "Mercedes" și le puse peste bancnotele verzi.
-- Þine. Și pleacă... Nu vreau să răspund pentru ceea ce-a făcut un părinte în tinerețea lui. El a avut tinerețea lui și el deja... a îmbătrânit... Deaceea ... pleacă!
-- Numai împreună cu dumneata. Vreau să mi-l arăți pe tata.
-- Tu nu mai ai dreptul să-i spui așa. Tu aparții altei lumi și în cercul meu tu nu mai poți avea un viitor onorabil. Mama ta a fost pentru plăceri și tu, după Zerghin, aparții tuturora...
-- Eu sunt sora ta, bade... Sora ta pe care n-ai avut grijă s-o aperi de mârșăveniile bordelului tău!.. Unde e prea mult întuneric, viața nu mai poate avea lumină...Curajul fetei păru să-l scoată din starea de depresiune:
-- Pleacă... Nu-mi încerca răbdarea. Și niciodată să nu te mai văd pe-aici!
De astă dată glasul era hotărât și străin. Catacomba luă banii, abia cuprinzându-i în palmă, cheile, se răsuci brusc și cu obrajii înșiruiți de lacrimi, ieși fără să spună un cuvânt.
* * *
Era o zi uscată de toamnă, cu nori tulburi. Un "Mercedes" luxos cu o fetișcană oacheșă la volan traversă dintr-un capăt în altul Ineasca, apoi coti spre pădure și stopă la casa de la Stănica. O vreme fata se plimbă pe potecile cenușii ale pădurii, mângâind ramurile stejarilor scorburoși. Apoi intră în casa cu două odăi și o sobă mare în mijloc. De câți ani nu mai trăise nimeni în ea? Reveni apoi la mormântul din ogradă, străjuit de o cruce și o piatră de marmură la căpătâi...
Din depărtare, peste colinele Lipăgăului vântul mâna o îngânare duioasă de cântec slobozit dintr-un fluier de la stână. De acolo, din dealul stânei, ai fi putut vedea cum fata tăbârci o scară și o rezemă de scârta de lângă poartă. Aburcă cu greu pe scârtă o canistră plină cu benzină, o destupă și o prăvăli. Lichidul se prelinse repede printre vreascurile uscate cum se strecoară soarta omului prin catacombele vieții. Scăpără o brichetă în mâinile ei... O flacără uriașă se repezi îndată spre cer, mistuind făptura firavă din vârf. Două brațe se încolăciră într-un gest de salvare zadarnică. Peste sat cădea amurgul și sătenii au luat lumina focului drept zariștea înserării. Abia dimineață, când oamenii pădurarului se abătuseră, după obicei, pe la casa din Stănica, găsiră în locul scârtei o moviliță de cenuță la poalele nucului. Pe unul din ramurile pârjolite ale nucului bătrân se legăna o brățară de aur, care trebuia să fi împodobit brațul unei femei deosebit de frumoase. Vântul mâna așchii de cenușă în două cu smicele de bancnote arse. La poarta aproape putredă stătea un "Mercedes" luxos, cu portiera deschisă și cu un bilețel pe bancheta din față: "Ah, Mihai, Mihai! Viața e o noapte, viața e o zi..."


SUPERMARKET — CREMATORIU
Piesă în două acte și șase tablouri

PERSONAJELE:

Ion Raropu, șomer, fost ziarist, care-și încearcă mereu norocul în afaceri
Vasile Daraban, președinte al unei companii din lumea subterană, deputat în parlament
Aglaia, soția lui Vasile Daraban
Isaia, juristul companiei
Filimon Bodiu, un reprezentant al lumii interlope
Adelaida, o tînără care suferă de obezitate
Albert, businessman, fiul președintelui țării
În diferite scene apar businessmeni (unul cu mustață, ministru din Transnistria, înalt și tuciuriu, altul fără de mustață, gras și chel), femei frumoase, modiste și dansatoare de un strip-tease vulgar; muzicanți, bodyguarzi, mușterii cheflii, cerșetori, muncitori de diferite vîrste, angajați la finisarea cafenelei.

A C T U L I

Tabloul 1.O scenă cu două niveluri. La primul nivel, aplecați asupra mesei de operație, cîțiva medici cu fețe concentrate sunt preocupați de o operație importantă. O liniște profundă, spartă arareori de zăngănitul bisturiului, căzut peste un obiect de ferox.
La nivelul doi — un birou larg, cu masă grea, luxoasă, înconjurată de scaune cu speteze înalte, aidoma unor tronuri împărătești. Pe peretele din față atîrnă un ceasornic cu cifre aurite. Pe o măsuță cu rotile — sticle cu diferite vinuri, care servesc drept probe. Pe ceilalți pereți se văd cîteva reproduceri din S. Dali, iar lîngă ușa de la intrare, pe perete, este afișat jurămîntul lui Hipocrate.
Vasile Daraban poartă convorbiri telefonice, rînduind celularele. Curînd își face apariția Albert, într-un costum alb, cu pantofi negri, bine lustruiți, urmat de o delegație de businessmeni, toți îmbrăcați sobru, în negru. O habă de vreme discută agitați. Albert desface niște documente tehnice, pe care le admiră cu toții. Apoi, delegația părăsește biroul, după care își face apariția Isaia, cu o mină tristă, rătăcită.
Vasile (după ce mai isprăvește convorbirile telefonice, privindu-l sufocat): Ce, este? Iar nu se potrivește ceva? De ce ar trebui să te dădăcesc ca pe un copil? Tu trebuie să fii nașul tuturor tranzacțiilor noastre. Acuma avem o afacere cu oameni din Australia.
Isaia: Dom’le șef, afacerea cu businessmenii australieni nu prea cadrează cu legislația în vigoare. Cîtă bătaie de cap și ce cheltuieli enorme am suportat anul trecut, cînd nu m-ați ascultat. Am în vedere traficul de nou-născuți peste hotare.
Vasile: Îndreptățiri naive! Anul trecut nu eram parlamentar, nu-l aveam de prieten pe Albert! Lucrurile mari se hotărăsc la nivel înalt! Ești băiat bun... Nu știu de ce preferi să rămîi singur, în găoacea ta. Fii prezent la întîlnirile pe care le am cu oamenii de afaceri. Știi doar, la ultimele sindrofii a participat însuși feciorul președintelui țării! Chiar odinioară ne-a prezentat un proiect mișto, finanțat de Banca Mondială printr-un credit solid... Și, în general, azi e o zi bună. Adineaori am primit o ofertă de la un miliardar din Sydney. Ne cere să-i trimitem un rinichi, pentru a i-l transplanta nurorii sale. Îți închipui ce bănet? Să fim serioși...
Isaia: Și totuși, e o încălcare de lege...
Vasile: Poate vrei să spui că nu avem lege? Păi, la ședința următoare a legislativului o facem! Avem echipa noastră care ne va susține! Tu muncește! Fii solemn!
Isaia: Oricum, afacerea contravine convențiilor internaționale!
Vasile: (descumpănit): De nu cheltuiam atîta cu tine, demult angajam pe altcineva. Nu-i mare jurist acela care știe să respecte legea, ci acela care reușește s-o evite. (Îi face șmecher din deget, după care apasă pe un buton, adresîndu-i-se secretarei:” Să intre Filimon!”) Anul trecut, cînd a trebuit să-ți cumpăr vilă și mașină, ai demonstrat cu genialitate cum să evităm pedeapsa penală și dosarul a fost clasat... Îți sunt recunoscător!.. ( În birou apare Filimon Bodiu, care îl salută doar pe Vasile.)
Isaia: Ce ar trebui să mă oblige și anul acesta?
Vasile: Dorința de a merge cu noi într-o nouă afacere, mult mai bănoasă. Dar de-acum va trebui să-ți demonstrezi talentul pentru totdeauna. Să chibzuiești asupra unui contract privind un transplant peste ocean, pe continentul verde.
Filimon Bodiu: Las’ pe mine, patronule! Doctorii noștri de-acuma au reușit să conserve rinichiul, iar chestia juridică e pe seama lui (arată către Isaia). Firma noastră are soluții pentru orice situație!
Vasile: Juristul meu nu e prea hotărît să muncească așa cum trebuie.
Filimon Bodiu: Mănăstirea ma… Las’ pe mine, șefu’. Principalul este să-l conving să facă copii. Doar sunt paza și securitatea firmei! (Îl ia la braț pe Isaia și, neașteptînd alte indicații, ies amîndoi afară, exact în timpul cînd în birou dă năvală Ion Raropu)
Vasile (privindu-l ca pe un străin): Iar ai venit cu vreo idee fantastică? N-am timp pentru tine. Spune repede ce vrei?
Ion Raropu: Repede o fac numai motanii.
Vasile: Ieri ți-am dat bani cu-mprumut. Azi ce-mi mai ceri?
Ion (încurcat puțin): Cu banii luați ieri am comandat, în Icikeria, piei de cal, ca să facem încălțăminte pentru armata națională.
Vasile: Ce-ai făcut, nechibzuitule! Ai dat pe vînt banii tăi, care sunt, de fapt, ai mei. Doar cecenii poartă război cu rușii, iar războiul trece totul la pierderi. Să fim serioși!
Ion: Sunt oameni curajoși cecenii. Moldovenii trebuie să-i ajute. Ei, cîndva o să ne răsplătească înzecit... Am venit la tine cu altă chestiune urgentă, despre care știe și Aglaia, și-i de acord... E o idee fantastică! În Japonia ideile sunt foarte costisitoare!
Vasile: Nu am ochii tăiați cu rogozul și nici tu nu ești din Port-Artur! Ia zi mai bine cînd o să-ți astîmperi aiurelile tale? Ori crezi că dacă ești consăteanul meu, prieten de copilărie, am să cheltuiesc banii după capul tău prost?
Ion: Vreau și eu să decolez din mizerie, frate. Am opt copii și vreo șase femei. Toți cer de mîncare, iar eu trebuie să-i hrănesc. Să le asigur viitorul.
Vasile: Mai concret!?
Ion: Știu, bani deja n-o să-mi mai dai, deși sunt dator tuturora. Mi se pare, uneori, că și copacii de pe stradă stau cu mîinile întinse către mine, cerîndu-mi datoriile. (Se așază mai comod pe scaun.) Am gajat apartamentul să obțin împrumut bancar, dar pentru a-mi realiza visul am nevoie de încă un apartament. Să-l gajez contra altui împrumut. Știind că tu și soția ta aveți cîte un apartament...
Vasile: Nu cumva-mi ceri să vînd unul din ele?
Ion: N-ai priceput! În istoria civilizațiilor și în biografiile bărbaților lumii, în momente cruciale, salvarea a fost totdeauna ...femeia! Deși femeile, cu comorile de sub fustă, sunt într-un război veșnic cu bărbații…
Vasile (iritat): Lasă, omule, demagogia și spune-mi odată ce dorești, că n-am vreme de pierdut! Dacă nu, chem bodyguarzii și-o să te dea afară!
Ion: Dă-mi voe să-mi înregistrez căsătoria cu soția dumitale.
Vasile (mereu întrerupt de telefoanele celulare pe care le rînduiește agitat, încă nu a conștientizat propunerea): N-am înțeles!? Cum adică? Soția mea fidelă, gospodină și frumoasă…
Ion: Nu vorbi despre frumusețea femeilor. Soția ta e simpatică. Iar femeile frumoase totdeauna-s curve!
Vasile (contrariat de-a binelea): Consătene! Vrei cu tot dinadinsul să-ți dau la bot?!
Ion: Nu te supăra. Ideea care mi-a venit acum cîteva săptămîni poate depăși toate pronosticurile. Eu divorțez de a mea, tu de a ta și ambii devenim flăcăi. Apoi, chiar a doua zi eu mă însor cu soția ta...
Vasile (amuzat peste măsură): Iar eu mă însor cu femeia ta?
Ion: În nici un caz, amice!
Vasile: De ce ?
Ion: Ehe-he-e, cine nu știe ce curvar ești! O să vrei să faci cu ea liuliuțu’ în pat!
Vasile: Păi, așa se vor schimba situațiile.
Ion: Divorțurile și însurătorile noastre vor fi numai pe hîrtie. Fiecare va dormi cu cine are de dormit la casa lui! Eu mă-nsor cu Aglaia pentru a mă folosi de apartamentul ei, pe care-l voi gaja, obținînd un împrumut de la bancă.
Vasile: Și mai apoi?
Ion: Banii împrumutați tocmai o să-mi ajungă ca să construiesc un supermarket și o benzinărie la viaductul de la Orhei. (Nerăbdător): Cum nu înțelegi dumneata, fire de businessman ce ești!?
Vasile: Da de ce să nu-ți realizezi ideea asta cu una din amantele dumitale?
Ion: Amantele mele au îmbătrînit și sunt sărace. Dacă, în tinerețe, fetele devin amante ale directorilor de fabrici de mezeluri, de cum le trece vîrsta, le poți aprecia numai la kilogram... Rar dintre ele care rămîn pricopsite la vîrsta mea... Aglaia dumitale are bună avere! (Împăciuitor.) Soția dumitale știe despre afacerea mea și nu-i împotrivă… să-mi devină ...soție. (Visător.) Magazinul și benzinăria vor fi amplasate pe cea mai aglomerată arteră a țării. Pe-acolo vor trece mii, milioane de oameni, capabili să facă negoț!... De cum îmi realizez visul, îndată îți restitui femeia.
Vasile (aruncă necăjit celularul pe masă și umflă nările sufocat): Mda! O situație ce miroase a hoit și dați-mi voie să vărs! Te pomenești că ideile tale mîine-poimîine te vor face președinte al țării!
Ion: Și de ce mă rog crezi că nu s-ar putea întîmpla și așa ceva? Azi fiecare, nebun sau teafăr, se dorește voievod! Bărbații, mai ales cei care devin impotenți, își acoperă goliciunea cu o hlamidă politică! Solicită puterea adică! Cu puterea politică se cuceresc toate celelalte. Chiar și adevărul istoric! Ca să facem o abatere de la temă. La Moscova, cu ajutorul Tiraspolului, s-au descoperit niște cioburi de oale, cu inscripții de pe timpurile cneazului Oleg. Savanții, chipurile, în secolul trecut, le-au găsit îngropate pe malul... Nistrului! Astăzi separatiștii vorbesc necontenit, referindu-se la această falsificare savantă, că Transnistria este pămînt strămoșesc al Rusiei!
Vasile: Iar o dai cu politica! Te-ai deprins să sucești mințile oamenilor. Nu degeaba ai fost cel mai capabil din clasă. Astăzi sunt alte vremuri. Să fim corecți!
Ion: Da, vremurile nu sunt din cele mai ilustre. Dacă am ajuns pînă și copii să facem ... dintr-un rămășag, ce să mai zic?
Vasile (vrînd să scape de această discuție neroadă): Oricum, hai s-o încheiem cu palavrele. N-am bani!
Ion (visător): Dac-aș avea împrumutul cela! Cu bani ești frumos, deștept, văzut! Unii încearcă să cucerească cu bani cerul, pămîntul. Numai nemurirea nu o pot cuceri! Oricît s-ar îmbîrzoi bogații să cucerească nemurirea, pînă la urmă îi cucerește... moartea! Iaca, au trecut două mii de ani, dar n-am auzit să fi înviat cineva ca Hristos.
Vasile: Învierea lui Hristos o fi și ea o poveste?!
Ion: Așa a fost și așa va fi... Religia este pentru cei bătrîni, iar eu sunt în floarea vieții și, ca fiece om normal, am nevoie de bani! Nu vreau să îmbătrînesc sărac. Am văzut bătrînețea tatălui meu... Nu mă tem atît de moarte, cît de bătrînețe!
Vasile (necăjit că se grăbește): Cu tine n-o termini degrabă nici pre viață, nici pre moarte! (În birou intră Aglaia, fardată, care privește, trufaș, cu luare-aminte mai întîi spre soț, apoi către Ion. I-auzi, dragă, ce s-a apucat consăteanul ista al nostru de capul meu? Ia, cărați-vă de-aici!
Aglaia (către Ion): Și cum se va chema supermarketul nostru?
Ion (grăbit): “Aici doar Patria nu se vinde!”
Aglaia: Ghebos!
Ion (ridicîndu-se de pe scaun, iradiind de bucurie, privește în ochii înflăcărați ai femeii și se adresează cu precauție către Vasile): Care va să zică, îi dai voie să se căsătorească cu mine? Dînsa știe problema mea și... e de-acord?
Vasile (către Aglaia): Ce nu-ți ajunge de te potrivești aventurierului ista? Avem un cazinou cu mai multe niveluri, îl finisăm deja... Degrabă vom adopta legea potrivită în Parlament... Ori vrei să aduni miliarde? Îngăduiește! Să fim serioși!
Aglaia: Ideea lui nu este deloc aventură. Lasă-l în pace, că știe ce face!
(După o mică ezitare, Vasile dă a lehamite din mîini și reîncepe, enervat, hora celularelor.)

Tabloul 2

O cafenea cu mai multe niveluri, aidoma turnului Babel. La primul nivel, cu mese acoperite în galben, tineri discută. La intrare — calici și cerșetori. La demisol e o saună. Se aud țipete vesele de fetișcane, instigate de bărbații tunși, rași peste cheliile pline de cicatrice. Printre împușcăturile asurzitoare de șampanie răsună voci de extaz intim. “Muhamed! Așot! Revaz! Mai încet!”
La nivelul doi cîntă muzica, pe terasă dansează perechi. Prin unghere stau glastre cu flori mari, artificiale, de diferite culori. Pe scenă fetișcane prezintă moda și improvizează elemente erotice, înainte de a coborî în demisol, la saună, însoțite de bărbați de diferite vîrste. Deasupra terasei, meșterii finisează acoperișul. Lumea mereu suie și coboară scările în formă de spirală, care unesc nivelurile între ele. Peste unul sînt înarmați cu celulare.
Din cînd în cînd, pe terasa de la primul nivel, apar alte fetișcane semigoale, care dansează strip-tease voluptuoase, provocînd ovații. Treptat, printre tineri, apar tot mai mulți cerșetori.
La nivelul întîi stau la o masă Aglaia și Isaia.
Aglaia (către Isaia): Veselește-mă, apostole Isaia! Un jurist cu pondere, precum ești, trebuie să știe a-și distra amanta. Mai ales dacă-i soția patronului său!
Isaia: Mai atent cu declarații de-acest fel! Dacă află soțul tău, n-o să mă curățe! Mai ieri m-a dat pe mîna cuțitarului cela de Filimon și iar am încălcat legea. Compania, în loc să exporteze producția agricolă, precum își are menirea, în realitate, face capital enorm cu exportul de organe umane pentru transplant...
Aglaia: Știu totul! Soțul e o mangafa! Deunăzi, fără nici un fel de scrupule, m-a împrumutat pentru o vreme amicului său de copilărie. Acuma sunt femeie recăsătorită cu un coate-rupte, care crede că mafia o să-i dea voie să-și realizeze ideea... Iar tu... Hai, nu fi botos! Îndreaptă-ți ochelarii și privește. Tot ce e în jur îmi aparține! Dar vreau mai mult de la viață, fiindcă merit. Cu soțul meu exist, dar eu vreau să trăiesc! Îmi plac banii, ca la toată lumea, dar n-aș prefera să fiu absorbită de ei. Soțul meu a devenit un adevărat criminal!
Isaia: Ca mai întreaga noastră societate!
Aglaia: Lasă tînguielile! Dacă realizăm cu Ion Raropu ideea, o să zburăm pe Planeta fericirii!
Isaia (revenindu-și din mrejele tristeții): Amîndoi?
Aglaia: De ce nu? N-ai dorit cîndva să te căsătorești cu mine? Crezi că nu merităm o căsnicie fericită? Fie și furată!
Isaia: N-am vrut atunci să fac păcate... Poate de aceea și azi mă complac în burlăcie... Erai pe-atunci fiica unui mare funcționar de partid, obișnuită să trăiești fără lipsuri materiale. Nu aveam cum să te asigur îndeajuns, fără de bani, scuză-mă! Să nu regreți. Soțul tău e medic, savant, parlamentar, businessman!
Aglaia: Ptiu! Totdeauna am fost cu Vasile doar două subiecte separate ale dreptului civil! Un medic ratat. Dar are ceva talent, dacă a reușit să angajeze în compania lui specialiști de un înalt profesionalism!
Isaia: Totuși, familia este un lucru sfînt. De la Dumnezeu… Dar ce se întîmplă? Astăzi noi vrem moralitate, după ce am permis ca femeile noastre să umple Europa cu prostituate... Vinovați suntem numai noi, bărbații. Istoria și femeile n-au să ne-o ierte...
Aglaia: Iubitul meu bărbat! Am studiat destulă psihologie ca să pot face deducții. Morbul societății noastre este că familiile, din cauza factorului material, pe jumătate sunt sănătoase, pe jumătate bolnave. Linie mediană nu există. Primele s-au molipsit de un atavism cronic pe viață, celelalte suferă de mizerie acută... Și nimeni, deocamdată, nu a găsit remediul combaterii acestor maladii...
Isaia: Mi-a ghicit nu demult o vrăjitoare că din toate nevoile o să mă salveze o femeie! Mizez pe forța unei doamne, ce va veni să mă răpească din mizeria timpului, ca să mă ducă pe un făgaș unde m-aș lipsi de obligațiuni neclare... Eu cred în viitor!
Aglaia: Ce naivitate! Femeia azi este depersonalizată, iubite! Zece lei este taxa unei ședințe de plăceri trupești. Oare nu vezi ce se întîmplă în jur? E o chestie stranie. Musulmanii, care practică haremul, nicicînd nu admit depersonalizarea femeilor lor, precum o fac creștinii. Și nu-i vorba numai de o discriminare a femeilor, are loc degradarea societății în ansamblu!
(O melodie cu ritm domol îi aduce pe amîndoi pe terasa de dans. De la nivelul doi, pe scări, coboară fete, dezbrăcîndu-se din mers, urmate de tineri ce chicotesc. Printre cei rămași la nivelul doi, la masă, stă Filimon Bodiu cu Adelaida. Băiatul e tuns chilug, cu cicatrice pe tîmplă. Pe pieptu-i dezgolit și păros, spînzură un lănțișor de aur, ca și brățara de la mîna tatuată. La șold poartă pistol.)
Filimon (nemulțumit): Mănăstirea mă-sii… Ai venit pe capul meu la o vreme nepotrivită. Azi aș fi vrut să mă dedau și eu nițel desfrîului, și taman tu! (După o pauză) Ar fi bine să mai ții regim alimentar... Ia uite în jur ce duduițe, ce timp frumos! De-ai mai ști și ce sume se joacă astăzi!
Adelaida (încîntată, cu fața înseninată de bucuria întîlnirii): Da, seara e feerică, dragule! Am lăsat Ineasca și lucrul la grădiniță, numai să te văd măcar o clipă, iubitule!...
Filimon: Nu-mi zi atîta “iubitule”, mama mănăstirilor, astăzi toată lumea iubește doar banii! (Își ridică picioarele pe masă, scoate demonstrativ pistolul, fluturîndu-l cu dibăcie pe mîini.) Fără bani viața pare un bărbat înalt, chipeș, lat în spate, dar... impotent. Þi-ar plăcea să fii iubita unui impotent? Eu nu iubesc și n-am iubit niciodată pe nimeni! În societatea noastră există familii, relații, dar nu prea văd dragoste... Majoritatea trăiesc cu pasiunile, ca și mine.
Adelaida: O pasiune frumoasă e o virtute, dragule!
Filimon: Mi-ar plăcea să fiu mereu cu ochii pe oamenii de afaceri. Aceștia sunt ingenioși, știu cum să acapareze o parte din venitul social, iar eu, prin furt, tîlhărie, șantaj, le iau bani pentru a-i împărți corect între cei neavuți. Adică între cei care au fost furați. (El face un truc, de parcă ar fi avut un rival în față, de la care a parat o lovitură.) Cei de la poliție, procuratură au făcut studii de mormînjală, încît azi sunt preacurviți, ignoranți, cu o aroganță evidentă față de oamenii simpli de la țară. Astăzi obidiții noștri țărani nu mai au de unde aștepta salvarea, decît numai de la unul alde mine. (Suflă sufocat în țeava pistolului.)
Adelaida: În zadar zici că nu există dragoste. Știu, o iubești pe soția patronului tău, Aglaia, și mi-i milă de tine, dragule, căci ... ea nu te place.
Filimon: Dînsa nu mă p l a - c e (o imită) pentru trecutul meu. Bunelul meu i-a gîtuit pe comuniști la Ciulucani, iar eu i-am urmat cauza. Am vrut să fac revoluție, dar m-au pus la zdup. Într-o vreme, pe cînd devenisem medic și eu, era să mă fac activist de-al comuniștilor! În viață lucrurile, adeseori, se întorc neașteptat cu fundul în sus, fire-ar al dracului de viață…
Adelaida (visătoare): Eu, chiar neiubită, m-aș simți fericită să devin soția ta! Trebuie numai să practic sportul, să mă fac nițel mai suplă... Nu-mi închipui să mă cunun cu altul! Þii minte, cînd te-au judecat prima oară în sat, la club? Eram o școlăriță, m-ai ademenit… de după gratii, cu privirile tale superbe. Apoi scrisorile celea fantastice pe care mi le scriai din pușcărie! Cîte promisiuni, doamne!.. Îmi plăcea și-mi place și-acum să mă joc acasă ...cu păpușile. Știu că ai să rîzi de mine, dar poți să rîzi, nu-mi pasă. Am un ursuleț, pe care l-am poreclit “Filimon”. Îi place și lui să se joace cu revolverul și să rotească banii la “Cazinou”.
Filimon: Ptiu, numai păpușă n-am mai fost! Ia ascultă aici, la badea, fetico. Vrei să te duc la cununie, așa-i? Eu însă nu doresc. Și nici moralul nu-mi permite. Oare nu înțelegi că eu trec prin viața asta ca un turist... cu pantalonii descheiați? Ce fel de nuntă să faci cu mine? Am înțeles că în Occident tinerii mai întîi fac sex, casă, nasc copii, îi cresc, apoi înregistrează căsătoria.
Adelaida: Dar ai promis cîndva... Ori astăzi ai alte vise?
Filimon: E numai unul. Major! Aș vrea să întrunesc, la o masă de joc, toți afaceriștii, actualii și foștii miniștri toți bogătașii din țărișoara asta și să le cîștig banii, mama lor de golani. Ca mai apoi să plec la țară, să adun acolo toți țăranii Moldovei și să le restitui ceea ce le aparține. Mai ales aș ajuta femeile. Pe cele tinere, la fel...
Adelaida: Care, în marea lor majoritate, devin mame singure și niciodată mirese cununate... De-ai ști cît de mult aș vrea să fiu mireasă, să joc la nunta mea într-o rochie albă, largă, cu vornicei și druște. Ai visat vreodată să ai o mireasă alături, în iureșul unei hore ca aceasta?
(Pe terasa de la nivelul întîi tocmai s-a declanșat o horă amețitoare, care nu se potolește pînă la finele tabloului.)
Filimon: Da, de asemenea marafeturi noi, moldovenii, suntem meșteri, mănăstirea cui ne are! De dimineață putem uita de mîncare, numai să cîntăm și să jucăm la nesfîrșit hora. Dansurile noastre sunt amețitoare și lungi cît Ciulucul. Poți nebuni de-atîta învîrtitură! (Iar scoate revolverul și suflă în țeavă.) A nu pierde seara în zadar, vreau să-ți propun un cîștig, drăguțo!
Adelaida: Să fac business, ca mai întîi, precum ai zis că se face în țări străine, să adun avere?
Filimon: Există altă posibilitate de a deveni bogată… (După o pauză enigmatică) Actele au fost perfectate deja pe numele tău, de Isaia, juristul nostru. S-au autentificat notarial. Trebuie să-ți dai acordul, pentru a ferici un om bogat din Australia.
Adelaida: Dac-aș ști că n-o să mor, fac totul pentru tine! Þie doar nu-ți trebuie o moarte de om în plus?
Filimon: Nu fi proastă, mor numai lașii! Noi, după afacerea asta, am avea de toate, mai ales dolari! Oamenii pot să se îmbogățească prin diferite metode. (Privește mișcat în jur.) Cum să-ți permiți toate plăcerile vieții dacă nu agonisind bani? Acuma, mănăstirea mă-sii, sunt lefter, și sper, cu ajutorul tău, care-mi ești demult o prietenă fidelă... Ee-eh, mama ei de viață…
( Scena de la primul nivel, unde, după multe tropăieli, Aglaia și Isaia revin la masă.)
Isaia: Ce păcat că aici nu putem admira azurul cerului de seară. Jos au loc orgii, sus se muncește, iar noi, în linia de mijloc, ne frămîntăm mințile cum să ne asigurăm viitorul. Le-aș schimba pe toate dintr-o singură lovitură…
Aglaia: Mizează, omule, pe propriile-ți puteri. Cu mintea ta, să fi fost un evreu, demult erai cunoscut în Europa. Ce folos că ești jurist talentat, scrii cărți, realizezi muzică! Duci viața unei gîze! Îți convine să trăiești după standard depășit. Fără abateri de la normele morale, închis în găoacea ta, în perfecțiunea unui melc. Ești deștept, cu studii superioare!...
Isaia: Astăzi toată lumea are studii superioare, dar grijă unul de altul mai puțin... Să fi rămas gospodar în sat și să nu fi venit la oraș... Orașul devine cu fiece zi tot mai insuportabil pentru mine. Nu pot fi liniștit cînd văd că țara e bogată iar oamenii trăiesc sărac... Știi de ce călătoresc prea mult miniștrii noștri peste hotare?.. (Amărît răspunde). Ca să se învețe cum se îmbogățesc acolo hoții și tîlharii... Nu pot la oraș mai mult. Vreau acasă, la satul unde m-am născut... Să mă-ntorc acolo, la mormintele mamei și tatei.
Aglaia: Gata! Termină cu spovedaniile. Fii bărbat! Vrei să-ți plîng de milă? Trăim azi ca să ne fie bine, iar mîine o să aibă cine ne duce la cimitir. Loc pentru tristețe găsesc și acasă! Doresc să mă simt comod alături de tine.
Isaia (mirat): De ce, mă rog, ai intrat în afacere cu idealistul cela de Ion Raropu? Ești avidă după bani, ei înseamnă pentru tine totul. De fapt, nu am nevoie de argumente, știu că ai să mă copleșești cu o sumedenie de palavre, îndreptățindu-te...
Aglaia: Pălăvrăgeala e prima profesie a românului! (Se întinde și cască a plăcere.) Da, sunt obsedată de realizarea ideii lui Ion. Pasiunea de moment face ca sufletul meu să nu fie nici acasă, nici pe drum... Dar să știi, ești unicul om lîngă care simt adevărata plăcere de a trăi. Atît doar că cu tine nu-i interesant să faci business.
Isaia: Mda! Realizează ceea ce te preocupă. Pînă una- alta, grăbește-te!

Tabloul 3

O poiană la margine de codru. În zare, printre ramuri, se conturează orașul Orhei. Jos, pe iarbă, un așternut cu băuturi și bucate, la care stau Ion și Aglaia, scăldați în luminile soarelui de vară. Alături staționează un autoturism luxos, cu ușile deschise.
Ion Raropu (parcă vorbind cu sine însuși): Am 40 de ani împliniți și cîntăresc peste 100 de kilograme... Abia acum am înțeles ce înseamnă o viață frumoasă. Ce-ar fi să trăiesc așa o sută-două de ani, ca cioara, dacă nu m-ar pizmui dușmanii, vizibili și invizibili, dacă nu mi-ar pune piedici oriunde și oricănd. Un businessman adevărat croiește sute de planuri, dar îi izbutesc puține. Și visul meu e gata să devină realitate. Mizez pe succes. Alături te am pe tine, dulce femeie! (Către Aglaia, plin de admirație.) Cu tine poți să cucerești imperii! Ce ingenios și cît de energic ai dirijat pînă acuma construcția de la răscruce! Curînd o dăm în exploatare și vom deveni avuți. Invidioșilor o să le crape bășica udului!
Aglaia (somnoroasă): Mai tacă-ți fleanca... Avem încă nevoie de cîteva sume rotunde pînă să finisăm toatele. Și cînd mă gîndesc că trebuie să mă milogesc iar, să plîng cu mîna întinsă în fața lui Vasilică al meu...
Ion: Nu va trebui! Las’ pe mine. Sfătuiește-mă doar cum să-l conving. După atîtea săptămîni de chinuri zbuciumate, pentru asta am ieșit la iarbă verde, să ne mai relaxăm, să mai facem regulă în gînduri, în planuri, să ne mai odihnim, la urma urmei...
Aglaia: Spune vreo idee, știi bine a le ticlui. Ești deștept!
Ion: E adevărat, sunt deștept! Mai bine eram prost. Deși vorba ceea: prost să fii, noroc să ai… Dar, cum zice prietenul meu: dacă nu mai sunt și eu prost, dar iute că norocul nu mai dă buzna peste mine…
Aglaia: Se vede că nu ești chiar prost cu totul.
Ion: Toate belelele vin de la faptul că-s sărac. Sărac și prost. Ori cum o dai, tot acolo iese. Anume din cauza sărăciei m-a părăsit soția, prima femeie din viața mea. Apoi a doua, a treia… Nu s-au repezit să lege căsnicie cu mine nici cele care mi-au plodit baistrucii… Măcar fă-te homo… Cu părere de rău, stimată doamnă, în țara asta proștii sunt la modă. Numai ei au noroc – fac business, politică și bani. Numai ei trăiesc suficient de bine. Și de ce? Fiindcă-s toți de-o baie. Sau, cum s-ar spune în filosofia ta, au aceeași mentalitate. Se susțin reciproc în posturi și la furat. Alte probleme – de morală, de patrimoniu – nu-și fac. De aceea trăiesc și (cu ironie) b o - g a t, î m p ă - r ă - t e ș - t e. Bogăția fără margini și luxul fals – asta este Patria lor.
Aglaia: Da știi că într-adevăr ai ceva grăunțe în dimirlia ceea a dumitale? Altminteri nu ai vedea așa de clar realitatea noastră. Ascultă, de ce nu emigrezi în Occident? Doar pomenești mereu de el. Acolo intelectul se prețuiește altfel și s-ar putea să-ți fie bine.
Ion: Imposibil! Deja m-am pomenit în capcană! Eu nu-mi aparțin mie, ci copiilor... (După o pauză de tăcere, visător.) Aș emigra, dar vezi că unde-i bine, nu-i de mine, dar unde-i rău – hop și eu. Aș pleca în Germania, Franța, America, dar mi-au luat-o alții înainte. Care cu jumătate de secol, care cu un secol și jumătate… Și mie ce-mi rămîne – Grecia, Turcia? La cules măsline sau la tencuit veceuri? Cu bună știință, în Occident, aș realiza multe din ideile mele! Dar cînd simt ce atitudine au unii străini față de noi și ce investiții fac, îmi trece pofta și de Occident. Uite, turcii care-au venit să ne reconstruiască drumurile! Toarnă asfalt, care se spală după prima ploaie. Dar și mai mult se spală comisioanele. Sume fabuloase în buzunare naționale, dar și internaționale. Aici toți sunt de un neam – cel din economiile subterane. Vai de țărișoara noastră! Cîți escroci, nătărăi de talie mondială trec pe la treuca noastră națională, străjuită de politicieni mediocri!. Toți vin mai mult să spele niște bani decît să investească. . .
Aglaia (a lehamite): Deștept-deștept, dar începi să mă plictisești! Hai să vorbim mai bine despre copiii tăi.
Ion: Ba hai să-i facem pe ai noștri, “legitimi”, precum spune un cunoscut de-al meu. Doar suntem soț și soție!
Aglaia: Ce îndrugi, mă?
Ion: De bună seamă, nu ți-ar strica și ție un copil. Doar nu ți-a rodit pîntecul niciodată încă...
Aglaia: Ascultîndu-te, mîna singură adună degetele într-o ciucă. Nu-mi închipui să mă culc cu tine. Nu te iubesc nici măcar un piculeț.
Ion: Se iubește numai Patria, stimată doamnă! Celelalte “iobiri” sunt relații. Sexuale, conjugale etc.
Aglaia: Patria? Tu mai vorbești de Patrie? Care Patrie — jumătate aici, și jumătate dincolo? Simți tu oare Patria sub picioare?
Ion (patetic): Patria nu o simți sub picioare, ci la inimă. Dacă o ai în inimă și mai are ði cine o moșteni, atunci ea nu moare, nu se pierde în istorie, oricîte hoarde ar năvăli, oricît ar croi-o străinii pe placul lor. Cîndva, copiii mei vor realiza visuri și mai frumoase decît noi... Azi toată lumea mă condamnă pentru că am plodit mulți copii, dar, cîndva, aceiași oameni vor privi altfel lucrurile. Copiii pe care îi am tot Patrie se cheamă...
Aglaia (dînd a lehamite din mînă): Încetează! Nu mi-au plăcut niciodată asemenea discuții. Politica nu hotărăște nimica. Pondere pot avea doar faptele realizate...
Ion: Politica, dragă, hotărăște totul. Suntem de-o seamă și cunoști: cine e la cîrmă, acela dirijează...
Aglaia: Să plecăm chiar acuma la Vasile. Mi-am amintit că are o întrunire de afaceri, la care va asista și Albert... (Grăbită, își ridică haina, își ia geanta și se îndreaptă spre limuzină, grăbindu-l și pe Ion.)
Ion: Chiar dacă nu mă întreci în înțelepciune, totuna ești o adevărată femeie de afaceri. Ce simț, domnule, vulpe adevărată! Încă un credit, un supermarket, o benzinărie la cel mai minunat loc! Și inima ta toată! Nu trece nici un an-doi și ne vom cuceri nișa printre oameni; vom deveni bogați. Ne vom extinde afacerile în Europa, chiar în America. Un pic de noroc și vom deschide o rețea întreagă de supermarkete, de McDonald’s-uri, de…
Aglaia (întrerupîndu-l): Vorbă lungă sărăcia omului! Mai ales cînd e deșartă… Trebuie să ne grăbim!
Ion (un pic dezamăgit): Să sperăm că ne vom odihni în curînd mai mult. Și mai cu folos…
(Aglaia pornește motorul. Ion se repede spre mașină, apoi se întoarce și ticsește un sandviș în gură, face cu privirile un ocol mesei bogate, dorind parcă să o pună pe toată, grămadă, în gură, dar pînă la urmă dă din mînă a pagubă și o ia fuga spre mașina care claxonează mereu.)

A C T U L II

Tabloul 4
(Biroul lui Vasile Daraban, plin cu oameni de afaceri. Cîțiva bărbați, în halate albe, își primesc solda chiar din mîna patronului. Filimon Bodiu, zîmbind tuturora, flutură din degete, face gestul că totul va fi și mai bine. Cînd bărbații în halate albe ies, pe ușă apare Albert, într-un pardesiu lung, cu o pălărie cu borurile albe. Îl cuprinde pe Vasile, felicitîndu-l și mulțumindu-i pentru contribuția lui la aprobarea unei legi în Parlament. ”În sfîrșit, radiază el, transplantul de organe se admite! În sfîrșit!” Și, aplecîndu-se către urechea lui: “Chiar mîine să treci pe la “Victoria Bank”, să-ți ridici onorariul. Uite-așa-mi placi!” Văzîndu-l pe Filimon, îl îmbrățișează și pe acesta: ”Businessul cu organele umane este deja legiferat! În sfîrșit!Acum trebuie să ne orientăm spre alte afaceri profitabile.” M-am gîndit... Cu acest business o să se ocupe fratele și cu Filimon... Va fi mai sigur...”
Anume în acest moment în birou intră Aglaia cu Ion Raropu. În același timp, la primul nivel, de desubtul scenei, cîțiva medici o aduc pe Adelaida la masa de operație. O silesc să se dezbrace. Fata le îndeplinește porunca, pune mîinile în semn de rugăciune și, îndreptîndu-și privirile spre cer, se roagă: ”Doamne, Dumnezeule, întărește-mă să-l ajut pe omul iubit. Ajută-mă, Doamne Iisuse Hristoase!” Medicii o culcă pe masa de operație și, curînd, încep operația.
(În biroul lui Vasile Daraban e mare agitație, mai ales că Aglaia a izbutit să-i șoptească scopul vizitei lor.)
Vasile: Domnule Albert, onorată asistență, permiteți-mi să vă comunic! (Arată către cei doi, Ion și Aglaia) Această femeie și săteanul meu s-au orientat la vremea cuvenită și azi e pe sfîrșite realizarea ideii lor fenomenale. La răscrucea drumurilor, pe viaductul de la Orhei, pe magistrala principală a republicii, supunîndu-se unui risc nemaipomenit, în aceste condiții de criză totală, au construit un supermarket și o benzinărie. (Cei prezenți aprobă cu aplauze frenetice, lingușitoare.) Vă mai comunic că acești doi domni sunt... soț și soție! Deci, e un business de familie (Din nou aplauze.) Să fim solemni!
Aglaia (puțin oțărîtă către el): Dar mai laconic și cu mai puțină pompă nu se poate?
Vasile: Desigur, desigur! (Către cei prezenți, cu aceeași emfază.) Onorată asistentă! De fapt, mai e nițel de tot, niște fleacuri, pînă să tăiem panglica. Și ca să nu pățim ca țiganul care s-a înecat la mal, mai e nevoie de un credit suplimentar. Mic de tot, cît o picătură în mare… Vorba e că acești doi oameni de afaceri mai au de finisat obiectivele respective și, precum vă este bine cunoscut, adeseori cheltuielile depășesc oferta. Ei roagă să le acordați un împrumut... Mic de tot, cît o picătură în mare.
Albert (trezit din frenezia victoriei legislative și ciulind urechile): Din cîte știu, Banca Mondială încă nu a aprobat definitiv creditul pentru reconstrucția magistralei pe acel sector...
Ion (calm): Ești puțin dezinformat, stimabile. Acolo demult lucrează buldozerele și altă tehnică grea, nivelînd pămîntul...
Aglaia: S-au instalat demult și semnele rutiere...
Albert (după o pauză cu subînțelesuri): Știu că în pădurea de la Strășeni, pe unde mai trece o arteră, se construiește și acolo un supermarket și o benzinărie.
Ion (zîmbind a izbîndă): Fiecare cu businessul lui!
Albert: Să fie așa cum ziceți!
Businessmanul cu mustață (foarte atent, ca și celălalt, la dialogul dintre cei doi): Eu pot să împrumut s u m a m a r e, f r u m o s ă, dar trebuit asigurat creditul. Trebuit contract de gaj...
Ion: Dacă se poate... Deja nu mai avem ce gaja... Dar vă asigur. . .
Aglaia (autoritar): Afacerea noastră, precum au calculat economiștii, va aduce profit chiar din prima lună de activitate.
Businessmanul fără de mustață (nesigur pe situație): Sunt gata să vă împrumut o sută de lei.
Businessmanul cu mustață: Eu, la fel, una suta de leu!
Albert: Deocamdată, nu sunt gata să vă ajut cu nimic. Afacerile mele se află într-o situație financiară precară.
Aglaia (cu ironie): Sunt sume derizorii. E catastrofal de puțin.
Vasile (luînd apărarea celor prezenți, către Ion și Aglaia): Nu pot oamenii acuma să vă ajute. Asta-i situația!
(Deodată, de la primul nivel, se aude strigătul prelung de durere al Adelaidei, încît se lasă o tăcere mormîntală. Primul care sparge tăcerea, după o pauză cam îndelungată, este Filimon.)
Filimon (ca pentru sine): Acuma, dacă va fi nevoie, bani se vor găsi...
Aglaia (neîmpăcată, încearcă să-l convingă pe Vasile): De ce nu vrei să fii garantul creditelor, de care mai avem nevoie? Doar știi că afacerea noastră e pe sfîrșite și, iată-iată, ne va aduce profit, și vom rambursa împrumutul?
Vasile (zîmbește pe sub mustață): Soțul tău să-și bată capul. Să fim corecți!
Aglaia: Adică e o răzbunare din partea dumitale?
Vasile: Cred că ar fi timpul să recunoști că și așa am făcut destule pentru tine pînă acum. În rest și mai departe — sunt chestiunile tale personale. (Pe un ton dur.) Astăzi am o întrunire serioasă cu oamenii pe care-i vezi și nu am cînd să mă tîrguiesc cu voi. Să nu-mi faci scene, nu e în interesul tău. La urma urmei, nu mai suntem soț și soție, nu am fost cu adevărat niciodată, nici rudă nu-mi mai ești, așa că descurcă-te singură cum știi. (Către Filimon.) Condu-i, te rog, afară.
Filimon (luîndu-i cam neglijent la braț): Mergem! (Aglaia cearcă să se rețină, Filimon însă o îmbrîncește ușurel, silind-o să iasă): Poate reușesc eu să vă acord un împrumut cu dobîndă.
Aglaia (un timp mîndră, dar pînă la urmă ieșindu-și din fire, reușește să-i strige lui Vasile deja din ușă): Ești o dihanie, ligioană impotentă! Vreau s-o știe toată lumea! Eðti doar umbra lui Albert.

Tabloul 5

(O terasă improvizată pe un teren viran ce seamănă mai degrabă a șantier, în zarea căruia se vede orașul Orhei. Nu departe – două limuzine luxoase, ale lui Ion și Aglaiei. Pe planul doi se conturează supermarketul și benzinăria. Cei doi se servesc cu șampanie și alune.)
Ion: Bravo lui Filimon! A crezut în afacerea noastră! Ce băiat! Ce om! Ne-a dat un patrimoniu întreg, peste trei-patru zile finisăm construcțiile.
Aglaia: Niciodată nu am crezut în mărinimia lui. Să nu fie ceva murdar la mijloc. Nu ai văzut cum ne-a expulzat din biroul neghiobului celuia de ex-soț, ca pe doi prizonieri?
Ion: Alungă gîndurile netrebnice. Zilele acestea mă simt fericit!
Aglaia (apatic): Ia spune, ce e fericirea pentru tine, Ioane?
Ion: Cînd, de dimineață, măcar un gînd frumos îmi străbate scăfîrlia și gîndul acesta frumos îl pot spune altora...
Aglaia: Straniu totuși... Pînă mai ieri, îmi doream un singur lucru: să punem cît mai curînd afacerea pe roate. Să achităm datoriile, să retrocedăm ex-soțului apartamentul gajat, iar pe Isaia să-l fac juristul companiei mele. Să nu mai depindă nici o clipă de burduhănosul cela de ex-soț… Acum însă simt că toate acestea-s efemere. Nu mi-i destul pentru a fi fericită. Plus că mai am și o presimțire rea, o neliniște îmi dă tîrcoale. (se alintă) Mă poți consola?
Ion: Angajăm bodyguarzi ... Locurile pe aici, știe toată lumea, sunt pline de miracole, se pun limuzinele singure în mișcare, chiar și-atunci cînd sînt cu frîna trasă. De-a stînga viaductului vom construi o pistă pentru elicoptere, cu parcări moderne. Dacă va fi nevoie, vom comanda și o barcarolă luxoasă, cu care vom duce turiștii la Trebujeni, pe Răut...
Aglaia: Ești un idealist incurabil, ca totdeauna!
Ion: Iar tu o materialistă prea ortodoxă. Ne cunoaștem de-atîta vreme, facem afaceri bune împreună, dar tot la mogîldeața ceea de Isaia ți-i gîndul. Ce-ai găsit bun la el, zău, nu pricep? Nu cred să fie prea ingenios în dragoste, de vreme ce nu-i prea curajos în afaceri.
Aglaia (gînditoare): Are el un ceva pe care nu-l ai tu…
Ion (cu gînd să o seducă): De unde știi că nu am acel ceva mai ceva ca al lui Isaia? Ai gustat vreodată de zici așa? Uite ce afacere bună am pus la cale! Să știi că și în dragoste nu-s mai puțin ingenios. Zău, nu ar fi mare păcat să încercăm…
Aglaia (cu dezgust): Stai frumos acolo unde stai. Nu permit oricui să intre în sufletul meu, mai ales încălțat cu cizme. Nu este bine cînd faci gară din intimitate... Mi-i bine cu tine în vîltoarea afacerilor, și doar atît. Fii bun și te bucură că ai izbutit, măcar și prin această metodă, să fericești o femeie. Dar să știi că pentru mine asta e prea puțin…
Ion: Mă consolează sinceritatea ta, dar nu mă face fericit. Fie cum spui!
(Mulțumiți, o habă, beau amîndoi șampanie, fiecare cu gîndurile sale. Melodia unui tango celebru se revarsă din boxele uneia din cele două limuzine, și cei doi se prind în dans, păstrînd la început o distanță pudică, treptat însă lipindu-se tot mai aproape și mai strîns unul de altul. Pe neașteptate, în dreptul lor se oprește mașina lui Filimon. În aceeași clipă, din ea coboară un grup de hlandani vînjoși, care-i înconjoară din toate părțile. Filimon pare sufocat, nările lui se umflă, aidoma unui drogat. Aglaia cearcă să-i zîmbească, dar el face un gest plin de nemulțumire și revoltă.)
Filimon: Hulubași ai păcii din codrii seculari ai Orheiului!.. Mănăstirea și arhanghelii mamei voastre de golani! De ce nu m-ați preîntîmpinat, animalelor, cînd v-am dat banii, că afacerea voastră este ratată? Bleaghi!
Ion: În nici un caz! Ieri am vorbit cu inginerii turci, care de mîine încep să toarne asfalt pe magistrală. E nevoie doar de o săptămînă și pe lîngă supermarketul și benzinăria noastră vor circula mii de autoturisme...
Filimon (îi arată brutal ciuca): Boule! Ați întîrziat. Deja s-a decis totul! Președintele țării a emis o dispoziție prin care Banca Mondială oferă un credit lui Albert și companiei sale...
Aglaia (strîmbîndu-l): Ce are creditul de la Banca Mondială cu construcția drumului și afacerea noastră?
(Între timp, vlăjganii au înconjurat limuzinele celor doi și stau de-a gata să pornească motoarele la semnalul lui Filimon.)
Ion: Nu te neliniști, băiete. Împrumutul cu dobîndă ți-l rambursăm după cum ne-am înțeles.
Aglaia (sesizînd mișcarea vlăjganilor): Iar dacă gîndești că autoturismele noastre trebuie să le dai oamenilor tăi, înseamnă că ai fost pus la cale numai de Vasilică al meu.
Filimon: A fost al dumitale. S-a căsătorit chiar ieri, cu o mironosiță de 18 ani.
Aglaia: Cu-atît mai bine. Fiecare-și făurește fericirea cum și cu cine poate. Sărmana duduie, habar n-are ce o așteaptă.
Filimon: Bă naivilor, bă! Ia ascultați aici, la badea, chilia și sfeștania mamei voastre de afacere. Bă proștilor, bă, lînă-n cap și minte-n cur! Prin dispoziția Președintelui țării s-a decis ca magistrala principală a Republicii Moldova să treacă, datorită creditului obținut, nu pe la Orhei, ci pe la Strășeni. Adică va ocoli Orheiul la o distanță de peste 50 de kilometri. Tocmai pe lîngă pragul benzinăriei și supermarketului pe care Albert, feciorașul președintelui, l-a construit nu demult, într-o noapte!
Ion (șocat): Hai, nu mă înnebuni. Care dispoziție, ce fel de Strășeni? (Către Aglaia): E adevărat?
Filimon: Eu vorbesc sau vaca rage! (Pune mîinile pe șolduri, îi privește cu răutate.) Bleaghi! Iată cum facem! Mașinile voastre sunt confiscate. Le luăm cu noi. Ca să-mi acopăr cheltuielile, supermarketul și benzinăria voastră trec, de asemenea, în posesia mea, ca materiale de construcție. Aflarea lor în acest loc este inutilă... Și încă ceva... Pentru că m-ați indus în eroare, o să-mi plătiți mie și ciracilor mei un tribut. Zece mii de dolari! Nici o vorbă de prisos!
Ion: Frate, de unde să iau eu atîta bănet? Cînd am pierdut și casa și masa de la cei opt copii ai mei?
Filimon: Simplu de tot! Chiar eu te ajut. Una din odraslele tale va dona un rinichi... Este de unde, dacă zici c-ai plodit tocmai opt. (Rîzînd sarcastic): Văd că ești un bărbat de prăsilă, ce te costă să mai faci vreo nouă? Și în genere, poți face un business minunat dacă trăiești bine cu badea. De la unul un rinichi, de la altul un ochi, de la al treilea un strămeleag – ha-ha-ha! —, că o fi tot de prăsilă, ca și al tătîne-su… Mîine-poimîine s-ar putea să ne trebuiască poate chiar și odorași, mici de tot, de o zi-două. Și te faci cel mai bogat om din lume! Ai prins ideea? Iar tu (se adresează Aglaiei) ... o să te achiți cu patrimoniul rămas de la fostul soț, pe care, slavă domnului, nu ai izbutit să-l departajezi.
Ion: Aiureli! Aiureli! Cum, copiii mei… ei sunt Patria mea! Voi îmi schilodiți Patria!
Filimon: Care Patrie, bă, mănăstirea și sfeștania mumei tale… Acolo ți-i Patria, sub prohab? Las-o dom’le, oi fi eu prost, dar nu de tot!
Ion (aiurit de-a binelea, urlă): De ce-e? Doar am muncit cinstit, am fost sincer? De ce ar trebui ca cineva să se îmbogățească numai pentru că este fiul președintelui ?
Filimon: Asta-i, bă-ă, e-co-no-mi-e de pia-ță-ă! Acolo unde sunt oameni bogați, trebuie să fie și cît mai mulți robi!
Ion (strigă disperat): Nu, domnilor, nu vă grăbiți! Poate e o dezinformare la mijloc! Ne-am riscat viața, cu bani împrumutați, am construit un edificu modern. Priviți-l în zare cîte de frumos e! Nu se poate! Nu se poate! Clădirea e un monument istoric, la urma urmei. Nici vorbă nu poate fi să o demolăm, chiar dacă magistrala nu va trece pe acolo…
Filimon (considerînd spectacolul încheiat și făcînd semn ciracilor să pornească motoarele, gata să plece): Basta! Am zis! Petrecere plăcută în continuare, hulubașilor!
Aglaia (încercînd să-l rețină și umilindu-se): Te rog, ia-mă pînă la șosea. Nu vreau să rămîn în cîrca smintitului ista (arată către Ion.)
Filimon: Cum, îl lași așa, de unul singur? Nu vezi că l-a apucat damblaua? E păcat, cucoano! Ș-apoi parcă vă giugiuleați odinioară?
Aglaia (umilindu-se și mai mult): Te rog, nu mă chinui. Mi-e silă…
Filimon: Și nu te temi cu-atîția armăsari în limuzină? Vezi bine, drumul trece prin Codrii Orheiului, pe la poteca lui Kotovski…
Aglaia (cu voce stinsă): Mi-e totuna…
Ion (pierdut cu totul): Pentru Dumnezeu, nu se poate! Nu-i adevărat! Domnilor, nu-i adevărat! (Alergînd cînd spre Aglaia, cînd spre Filimon, care urcă într-o limuzină): Nu-i a-de-vă-ra-a-a-at! Nu cred… Doamne-e-e...
Filimon: Poți să crezi, poți să nu crezi, de-acuma e tîrziu. Pe locul unde ți-ai înălțat supermarketul se preconizează să se deschidă un nou cimitir al orheienilor... Așa a decis ieri în ședință primăria locală. Adevărat, au fost unele proteste, dar a învins prostimea... Un cimitir de însemnătate locală! (Pornește motorul, apoi mai aruncă o frază): Deocamdată postul de director al cimitirului este lvacant. Încă o idee, stimabile!
(Aglaia urcă cu Filimon. Limuzinele pornesc, lăsîndu-l pe Ion cu brațele întinse, care mai vrea să protesteze ceva, dar e tîrziu.)
Ion: Ce tîmpenie! Cîtă muncă, cîte zbateri, cîți nervi, umilințe! Ca pînă la urmă... Cimitir de însemnătate locală! În această margine de Europă noi toți suntem de însemnătate locală!.. De ce trebuie să se îmbogățească cineva numai pentru că-i fiulcuiva? Nu-i adevărat! Nu se-e-e po-o-a-a-ate-e-e-e-e… La sigur, cine ne are de oameni? De subiecți ai dreptului universal? Există o singură echitate socială, și ea se numește moartea... (După o pauză mai îndelungată.) Ei, bine, calmează-te, Ioane! Dacă mai poți gîndi, inventează ceva, vreo idee salvatoare! În numele copiilor, pe care mișeii pot să mi-i pedepsească... Director, a? (isteric): Ha-ha-ha! (Chibzuind, frămîntat.) Dar de ce, mă rog, să se demoleze supermarketul numai că acolo o să se facă un cimitir? Director… știi că-i o idee și asta?! Viața noastră de azi e ca un iad, și multă lume încă are de pătimit. Oare n-ar fi mai bine ca din acel splendid edificiu de pe teritoriul cimitirului să se facă... un crematoriu? Iată idea! (Grăbit, caută ceva, dar negăsind, dispare grăbit în direcția Orheiului.)

Tabloul 6

(Aceeași scenă ca în actul 1, tabloul 2. Printre tinerii care se odihnesc sunt și Albert, împreună cu Vasile, Aglaia, Filimon. De o parte stă Isaia. Văzînd-o pe Adelaida, se cutremură. Cu excepția lui Isaia, toți sunt tunși chilug, beau și se veselesc. Ciconesc pocale cu șampanie și strigă entuziasmeți:”Victorie! Victorie!”. Albert, împreună cu Filimon, cu cîte-o duduiță, dispar și se face o pauză la toate nivelurile. Numai Adelaida, care în zdrențe cerșește parcă grăbită, parcă aiurită, își face semnul crucii, tot vociferînd pronunțat: ”Doamne, ajută-mă Doamne...” Ajutați-mă, oameni buni!..” Apoi privește cu ochii în van și întreabă absentă: “Te-au făcut fericit banii mei, Filimoane?” Un rinichi costă mult, Filimoane!
(Nu zăbavă, apare Ion, grav tulburat. Trece printre lume, părînd să caute pe cineva. Vede publicul, se repede să le ceară ceva, dar se oprește brusc, de cum îi recunoaște.)
Ion: Aceleași mutre cunoscute, ce nu prezintă nici un interes. Toți sunt doar niște animale ce consumă băutură și mîncare. Nu mai am nici o idee… Neavînd bani, nu poți fi preocupat de idei... Oricît de înțelept ai fi, viața uneori te face să dormi și ... în copac. Copacul are ramuri trainice... Și asta e o realitate! Doar să ne păzim să nu cădem jos prea de sus. Oare ce se mai poate întîmpla mîine?
(Se aprind din nou luminile și pe terasa din mijloc reîncepe defilarea fetelor frumoase. Apoi încep să defileze toți. Nimănui nu-i pasă de scîrțîitul ușii de la veceu, care, deschizîndu-se, descoperă corpul lui Isaia, spînzurat de o țeavă.)
Cade cortina.

ÎMBÃTRÎNEȘTE VÎNTUL…

“…din dreptate se naște moartea.” (Moravia)



Trenul gonea în taina întunericului.A doua noapte,Mariana Dumbrăveanu, ghemuită pe o saltea, acoperindu-și picioarele umflate cu două pleduri urmărea, printre crăpăturile mîncate de rugină ale tavanului, sclipiri de stele și de lună.Afară,prins de clanța ușii se bălăbănea un talaghir,arareori lovindu-se peste șenilele căii ferate, slobozind un zgomot și mai mare.După ziua călduroasă,înăbușitoare, se făcu răcoare.Mărfarul transportase cîndva plante etero-oleginoase.Mirosea a parfum ieftin.Monotonia drumului o obosise, cădea mereu în toropeală.Numai cînd plodul prindea să se zvîrcolească și să bată din picioare, pe fața ei necăjită de nesomn se contura zîmbetul, iar vocea ei gingașă șoptea printre buzele-i uscate: “ Hai, puiul mamei,liniștește-te!.. Ești cu mămica...”
...Vlăjganii tunși pe cap ,îmbrăcați în pantaloni și tunici negre , au împins-o ca pe o vită în vagon. Înainte de a zăvorî ușa i-au dat salteaua, plapumele,merindele.Cineva din gașcă a avertizat-o să nu se neliniștească,sau , ferit-a sfîntul, să întreprindă ceva nechibzuit. Dacă o să-i dea prin cap să sară din mers ?...O să se omoare,precum s-a mai întîmplat cu multe dintre alde dînsa... Unul dintre bîieți, sașiu, gîngăvit ceva a mai adăugat,dar dînsa nu-i auzi cuvintele.El a rînjit și... i-a arătat amenințător un hanger de pe vremea haiducilor,smotrind-o să fie cu mintea senină... Va călători două zile și două nopți.La destinație o vor întîlni...Să fi avut actele în regulă, traversa fără probleme traversa frontierele . De-atîta au ales mărfarul...
Odată cu pornirea trenului, Mariana chibzuia că o să-și pună capăt zilelor,sau dacă vor staționa undeva, o să bată cu pumnii în pereții de metal ,cerînd să i se deschidă ... Dar, amintindu-și de polițiștii de pe litoral,pleoapele ochilor i se închideau a disperare... Nu mai avea nici un chef ca să le ceară ajutor...E zadarnic ajutorul lor! Totul li s-a plătit dinainte... “De voi sări din mers pot ucide pruncul...și n-o să-l văd niciodată...Puiul mamei!.. De nu te apăr eu,apoi cine?..Hai,lasă,lasă nu te zbate,fii liniștit...Trage mama nădejde... Mai este bunul Dumnezeu...” în vreme ce trenul își continua calea dînsa, nu a putut face mare lucru. A hotărît să stea cuminte, cu speranța, că ajungînd acolo unde trebuia să ajungă va putea naște copilul... Burta mare o făcea greoaie,abia de izbutea să se miște... Spera clipă de clipă c-o să i se deschidă, au s-o hrănească și o vor pune îndată în supraveghere medicală. Din cînd în cînd netezea burta ca să liniștească zbînțuitul .Chipul mereu i se lumina prin acel întuneric: “ Voi avea o fetiță, sau poate...un băiețel... Ori doi gemeni... Ba nu, neamurile noastre n-au avut gemeni...” Pe fața-i galbenă se profilă un zîmbet milos, gingaș. Pe buze i se strecurară șoaptele: “Puișorul mamei...Eu sînt deacuma mămică?..măicuță!..”
Glasul roților continua să-i țiuie în urechi.Printre crăpăturile vagonului, de-afară răzbăteau valuri de frig, zgribulindu-i spatele.
La o stație, unde trenul s-a oprit pentru cîteva minute, zări vis a vis un eșalon cu vite . Probabil erau duse la abator. Animalele se înghesuiau în vagoane, scoțînd mugete jalnice... “Avem aceiași soartă, gîndi Mariana. Ele, ca și mine nu au acuma nici o salvare...merg acolo unde le duc oameniii...Dar...de ce să fiu numai cu tristețea?..Pruncul vrea să mă liniștesc...Așa simt că vrea dînsul...Hai,liniștește-te, puiul mamei...” Toate gîndurile ei ,trecură deodată la evenimentele de mai ieri ...Amintirile o cutremurau ușor.La nici 17 ani,ea, Mariana Dumbrăveanu avea presimțireatrăiește un război ale oamenilor, că bătrînețea îi pătrunde prin firele de la tîmplele atinse ușurel de o pojghiță a cărunteței.Tresări. Deosebea pe pereții reci pete de mucegai,paianjeni bătuți de funigine,parcă mirosea a praf de pușcă...O năvăleau gîndurile,faptele nesăbuite, căutînd dezlegarea frămîntărilor.” Unde-or fi mama,tata? De ce n-au venit după mine? Ba da: sunt vinovată...Nu le-am dat ascultare... Unica fiică n-a dat ascultare părinților...Ușernică,ușuratică, m-am dat pradă sentimentelor false...”
Cînd în Moldova se declanșară,mizeria ,sărăcia și hoția la nivelul cel mai înalt al puterii,oamenii simpli de la țară,mai ales, au umplut lumea căutîndu-și salvarea,în lucrul peste hotare.Spre Europa și America au plecat în jur de un milion de suflete disperate. Au plecat vertiginos de repede: în cîțiva ani, total ignorați, să îndeplinească cele mai josnice și necinstite obligațiuni contra bani. Aveau grijă de bătrînii,mai ales bogați,ce mergeau zi de zi la frizerie,sau să plimbe cîini... Toate hoiturile țărilor civilizate ale Europei ajunseseră în grija bietelor moldovence! Restaurantele și barurile de noapte au fost complectate cu multiplele domnișoare din Moldova,care curînd se prostituau,devenind piesele de schimb ale plăcerilor bărbaților iubitori de aventuri și de profit... în acea situație, unii din emigranți trăiau cu grija de a se întoarce, alții, de cum au dat de o viață mai decentă au și uitat de patrie, copii lăsîndu-și pe seama rudelor, de izbeliște. Părinții Marianei au nimerit în aceiași situație...
După universitate, au lucrat la școala din Ineasca.Constituia o familie de intelectuali,obișnuită precum multiplele prin satele Moldovei pînă la începutul anilor 90.Părinții s-au străduit să-i dea Marianei educație aleasă,dar cînd au venit vremurile,că nu primeau cu lunile salarii,lunecînd din ce în ce mai adînc în întunericul nedeterminării,au emigrat:mama în Cipru, tata în Portugalia. Mariana a fost lăsată în sama mătușii... La înceut telefonau odată pe săptămînă, apoi odată în lună, în trei luni...iar în ultima vreme parcă uitaseră de ea. Aveau grijă doar să-i trimtă cu regularitate bani . Ea le ducea dorul,vroia să fie cu dînșii... La chemările Marianei, părinții o vesteau că nu e departe clipa în care familia lor se va reîntregi... Promisiuni care nu erau decît...iluzii... Ea absolvi școala din sat și,cu ajutorul banilor veniți din străinătate de la părinți, intră să învețe mai departe la un Colegiu din centrul capitalei...Numai după un an de studenție au venit vremuri neînțelese de ea .Clădirea căminului de fete se afla în preajma restaurantului “Beluno”. Seara,băieți elegant îmbrăcați, care mereu se roteau în jurul restaurantului, de parcă aveau acolo viză de reședință, din cînd în cînd veneau la ele cu buchete de flori invitîndu-le la distracții.Cînd a făcut cunoștință cu Andrei Roibu, băiat de la nord,cu pile peste tot,precum obișnuia dînsul să se laude, viața Marianei deveni ademenitoare,seducătoare...
-- La Chișinău există deja mafia oamenilor de la nordul Moldovei, continua să declare Alexei. Ei pătrund peste tot se laudă,se susțin unul pe altul ca evreii și,unde încap “nordiștii”, nu se dau ieșiți de-acolo niciodată! Ei sunt bogați ca dihorii de putoare! mai surîdea el netezindu-și lanțul gros , lucitor de la gît,capul tuns chilug,cercelul cu piatră din ureche .
Cu vreo doi ani mai mare decît ea, junele izbutise să călătorească prin Germania,Franța,Italia...De-acolo adusese automobile învechite, cu motoare sofisticate pe care le vindea scump oamenilor avuți. Alexei recunoștea că cele mai bogate impresii i-au rămas de la călătoriile în Italia, o țară feerică...îi promisese că în viitor o să călătorească la nordul Italiei,acolo țara e dezvoltată nu ca la sudul ei, însă pentru a merge pe Apenini, e nevoie să cunoști limba lui Adriano Celentano...Mariana, începu stăruitoare să însușească ,apoi să vorbească pasionată italiana. îndrăgise canțonetele,vocea Rafaelei Cara, Toto Cutughio , a lui Luciano Pavaroti...
La sfîrșitul anului școlar,într-o chidie de mai , la cămin,Alexei a sedus-o ...i-a insuflat încrederea că între ei se aprinde focul unei mirifice iubiri... Vreo săptămînă mergeau împreună seară de seară la recepții , întîlniri în restauranul “Beluno” cu fel de fel de oameni de afaceri veniți din Grecia,Turcia, Italia ... Acolo dînsa observa cum fetele se aalăturau la vizitatorii Moldovei,primid de la ei cadouri, țigări...După o perioadă de vreme acele domnișoare cădeau în mrejele plăcerilor, ca să fie invitate de-a pleca în occident...Erau și mai frumoase și mai drăguțe printre ele. Mariana însă devenise un deosebit obiect de atenție și interes. Alexei o curta galant și nu permitea nimănui din gașca lui, de a i-o sufla de sub nas... Nu prea înaltă,mereu veselă,surîzătoare,cu părul negru și gene lungi ,negre,care-i umbreau obrajii și fața plină de candoare.își împletea gîțe mici,care se lăsau domol, moale pe la tîmple .Nasul ei cîrn era subțire,transparent, obișbuit parcă să miroase parfumuri.Divă sadea! Sadea regină! Cînd zîmbea parcă aprindea toată căldura pămîntului în inima bărbaților.
Trăia în așteptarea unor evenimente superbe. Toate-au fost bune, pînă cînd Mariana simți că e gravidă..Cum numai Alexei avea parte de destăinuirile ei , nu avea cui împărtăși bucuria...Băiatul se schimbase .A vizitat din ce în ce mai rara, hoinărind nopțile prin alte locuri publice, motivîndu-i că este antrenat în realizarea unei noi afaceri... și a mai curtat-o pînă dînsa ajunse la termenul sarcinii de peste trei luni, pînă “nordistul” a dispărut din oraș. La neliniștea ei, băieții din gașcă,îi mărturisi că Alexei e nevoit să se ascundă de poliție... A fugit în Romînia ,poate în Italia...De,așa e tinerețea cu temperamentul și nechibzuințele sale!Cînd va sosi momentul, se va întoarce. Ce trebuie să facă dînsa? Să-l aștepte!..Să sufere așteptîndu-l... Dragostea,iubirea , în primul rînd înseamnă răbdare, suferință... Probabil există o șansă ca să plece la el,în Italia...Cei din gașcă o liniștiră că n-are de ce-și face probleme cu sarcina. Alexei Roibu o așteaptă se va căsători cu ea...
Era sfîrșit de vara, orașul mai era în floare. într-o seară cu ploaie măruntă trei inși din gașca lui Alexei,cu scăfîrliile chele,cu urmele unor răni cicatrizate pe de-asupra urechilor , au venit cu o mașină neagră,modernă.
--Alexei dorește să nu mai stai la Chișinău... El așa dorește. E timpul!,zise unul dintre ei.Mai întîi mergem pînă la Constanța, într-o plimbare,apoi s-a vedea...
S-a îmbrăcat frumos într-un costum alb ca neaua, cu floricele rozove pe la poale, neștiind că plimbarea ,va dura o veșnicie. Deși Alexei plecase de la ea în mod misterios,ea avea presimțirea că el e undeva pe-aproape, o dorește... Peste noapte s-a pomenit în Romînia. La răsăritul soarelui trezind-o din somnul dulce de pe bancheta din spatele mașinii, unul dintre băieți oferindu-i un buchet de zorele o vesti ,cu aere de importanță:
-- Ești în altă țară, ! Dacă o să fii ascultătoare,fetico, viața ta va fi o sărbătoare.
-- Cu Alexei?.. dădu ea să afle.
--El ... A plecat în deplasare în Papua Noua Guineie...
--O să-l aștept oriunde...Oricînd,îndrăzni să îngîne Mariana.
--Altfel nici nu poate fi, aprecie unul dintre însoțitori.
La Constanța, băieții de la Chișinău aveau fixată o întîlnire într-o cafenea cu o grupă de chinezi. Lusin ,căpetenia acestora, un tip uscat și smead ca o prăjină,fără doi dinți la maxilarul de sus,căruia cînd rîdea limba îi ieșea afară ca la șarpele boa...vorbea stîlcit romînește... Pe neașteptate chișinăuienii,chișinăuenii au dispărut undeva pe malul mării și Mariana s-a pomenit față-n față cu chinezii zîmbitori,ageri la priviri ...
-- Nu zice mîrc,o preveni deodată Lusin.Tu a noastră deja.Noi patronii tăi!..
-- Dar Alexei?făcu ea naivă,înțelegînd că a nimerit într-o cursă.
--El la tine este aici,și chinezul îi arătă locul inimii.Așteptat,căutat cuminte!
S-au cazat la un hotel de mîina a treia: cu ușile și geamurile dezbîrnate,cu mobilierul defect. Chinezii o supravegheau mereu.Unul dintre ei, Laoși, se pretindea medic și consulta cu regularitate cum decurgea sarcina.I se dădu medicamente , o hrăneau cu multe fructe și legume,era plimbată pe litoral ...însă de cum însera, nu-i se permitea să iasă afară pînă în zori. Noii stăpîni erau gentili uneori,avînd grija să-i satisfacă multe dorințe: îi procurau haine simple și comode, o lăsau să doarmă cît voiește, într-o odaie cu Lusin,care adeseori o smotrea parcă-n glumă, parcă-n serios, cînd ea încerca să ceară limpezirea lucrurilor:
-- Noi la tine plătit banii... Mulți,mulți bani... ca să fii ascultătoare... Alexei așteaptă la tine copil...
-- Minciuni! se revolta Mariana. El, probabil, nu știe nimica...Dacă nu-mi dați drumul acasă,o să mă înnec! încercă să-l sperie ea cu fața înlăcrimată... Vreau să chemați poliția...
-- Toți păzim la tine... și poliția, reproșa Lusin rînji, țuguind buzele ca să-i iasă limba afară. Cugetînd îndelung, își mijea ochii asiatici: Poliția nostra! Plătit la ea mult ca tu a noastră cuminte! Pe tine hrănim ,lecuim apoi... plecăm peste granița ...
Se descuraja ascultîndu-le mărturisirile.Nu mai cerca să caute dreptate...Pe litoral,în dricul amezii,cîrduri de țigani furau ,jefuiau ce li se nimerea în cale.Păgubașii revoltați veneau cu reclamații la cei care patrulau plaja,dar polițiștii, recurgeau doar la niște formalități, reținîndu-i, iar peste cîteva ore să-i pună în libertate ... Þiganii reîncepeau îndată...eternele lor pasiuni.
A trecut vara,toamna și într-o seară de decembrie ,Mariana a fost dusă într-un fundac de peron,unde pe linia moartă stătea vagonul, negru și pustiu.
-- Tu n-are acte, zise Lusin.Noi tot cu trenul,din urma ta,cu altul...La noi actele regulă...O s-așteptăm pe tine la Italia... zise chinezul,iar țuguindu-și buzele, rînjind... Noi împușcăm la tine dacă faci șmecherie... apoi în cele din urmă adăugă liniștit: Dacă o să fie la noi bine,la tine tot o să fie bine. O să dăm mulți bani...
La acea oră tîrzie Mariana călătorea în direcția unei capcane infame, cu presimțirea reală de victimă ingenuă.Nu putea cuprinde cu mintea-i tînără această adevărată ingerniță groaznică. Recapitulînd toate amintirile evenimentelor trecute,își aminti sfaturile de la mama și tata,care atunci cînd o petreceau la vreo încercare, o îndemnau,o încurajau:” Fii răbdătoare , ascultătoare,ca să poți ajunge departe...Cînd ai vreo cumpănă în cale, mergi la biserică...Bunul Dumnezeu de toți oamenii are grijă și-i ocrotește...” și ea suferea răbdătoare. Drumul vieții ei ca un fluviu al abundenței, continua în direcția necunoscută,unde trebuia s-o aștepte cineva .. Adeseori simțea și era sustrasă de la toate necazurile de zbaterile plodului de sub inimă... Cu gîndul la făt, era cuprinsă de un sentiment de gingășie,de curiozitate și frămîntată de întrebări:” Doamne,Doamne! Cum o s-arate copilul meu. Va fi băiat sau fată?! Desigur că va fi un băiețel...”
Această floare gingașă a plaiului nostru,într-o totală ignoranță a maturilor, continua să-și ducă soarta pe un drum al rușinii universale, despre care cu cîțiva ani în urmă Europa, Australia, America nu se pomenea să le aibă...
Curioase lucruri se întîmplă în lumea contemporană! în unele țări, în miezul continentului african, din cauza secetei și războaielor interetnice mor milioane de suflete fără ca omenirea să bată clopotele de alarmă... Totodată...cînd pe malul Iordanului palestinienii zborotăiesc evreii cu pietre, televiziunea transmite evenimentul imediat în toată lumea... Un președinte realizează un roman amoros cu subalterna și pentru că a fost depistat de către oponenții politici mapamondul, cu ochii la ecrane, urmărește zi de zi destăinuirile lui pline de pudoare...
Micuța basarabeană călătorea acuma în van și oamenii din jur, indiferenți parcă, dădeau din mîini,lăsînd-o să se descurce , cum poate...
După o zi și o noapte trenul se opri într-o gară. Grănicerii , escortați de dulăi zănatici, au lovit cu răngi peste pereții de metal al vagoanelor.Mariana se ghemui și mai tare,strîngîndu-și burta mare în brațe.Fătul se zbătea alarmat...”Puiul mamei,liniștește-te... Hai cu mama...” Nu s-a întîmplat nimic deosebit și trenul porni șuierînd mai departe...pînă se opri într-un amurg plin de negură,în preajma munților împăduriți. După o pauză îndelungată, de așteptare,ușa vagonului se deschise ... în prag o așteptau patru vlăjgani printre care îl recunoscu pe Lusin.Chinezul ce purta o chepcă neagră ca smoala pe cap rînji învingător:
-- La noi,Italia,Alioșa! Mariana,bravisimo!
De-asupra caselor din jur se lăsă întunericul.De la trecători auzea frumoasa limbă italiană.Bărbații o escortau din toate părțile.Lusin o ducea la braț ca pe o amantă... Aidoma unui ostatec a fost dusă într-un hotel, să facă baie. După calea anevoioasă,plodul, cînd dînsa se scufundă în cada călduță,se opri din zbînțuială. Observîndu-i liniștea,Mariana surîse printre lacrimi ,și a cîta oară șopti cu voce plină de gingășie: “Puiul mamei,pui! Þi-i bine cu mama, îngerașule?..”
După baie altă consultantă, ascultînd bătăile inimii ei, a plodului spuse,că sarcina decurge normal, și nu există temei de îngrijorare. Mirosea a mușcate. Medicul îi zîmbi prietenos și o asigură că în curînd... o să nască! Mai are cîteva zile...
Noaptea Mariana dormi liniștită.în zori le-a spus stăpînilor că dorește să se spovedească la biserică... Unul dintre străjeri spuse cu amabilitate,păstrînd o privire țintită către dînsa:
-- Nu uita că suntem supuși urmăririlor... Dar, mergem.E un lucru nobil.Suntem chinezi,dar ... creștini! Ne-ai convins că ești cuminte... Pînă la prînz cînd vor veni negustorii canadieni,avem vreme ...
--Negustori,să mă pețească?cercă a se mira Mariana.
--Nu pune întrebări de prisos, drăguțo! îi răspunse santinela cu multă compasiune.Noi îndeplinim misiunea de a avea grijă de o sclavă pe post de ... incubator.
Neînțelegînd aproape nimic,Mariana fu condusă la biserica din Polezella. în bazilica medievală era răcoare și pustiu.Preotul, după ce-i ascultă zguduit spovedania, a oftat cu fața în palmele-i uscățive,căzînd într-o grea tristețe:
-- Toată lumea s-a criminalizat,copila mea! Totul e în corupție. La putere e banul dracului! Mulți dintre confrați au încercat să se revolte,dar... au primit cîte un glonte în frunte...Societatea noastră toată e pereclitată de a primi un glonte în frunte...
--Ce-a mai rămas pentru salvare, padre? întrebă Mariana cu tremurici în voce?
-- Speranțe în puterea lui Dumnezeu, răspunse preotul cu amabilitate devotă,evlavioasă.Răbdare în credință,copila mea!
La întoarcerea,în hotel Mariana simți în prag contractații dure, frecvente dureri pronunțate. Bărbații deveniră agitați...Lusin nu mai zîmbea ca înainte.Avea o față severă ,concentrată. Curînd la hotel veniră niște bărbați tunși de asemenea chilug,care ...vorbeau în grai basarabean. Þineau mîinile în șolduri, gata să se încaiere cu toate armatele pămîntului. Atleții escortaseră o pereche tînără: un bărbat slab,cu barba abia crescută ,în ochelari,ce căuta speriat în jur, și o femeie cu o înflătură mare la burtă, fără vreun semn vădit de suferință... Lusin o lăuda întruna pe Mariana ca pe o marfă... Le zise că tatăl copilului este un judocan vestit din Moldova...și tot atunci,spre surprinderea și marea ei uimire,pe ușă intră în toată înălțimea și frumusețea,Alexei, adevăratul tată al viitorului copil...Mariana înțepeni pentru o clipă, de-asupra ochilor se iscă o iradiere de speranță. însă,Alexei avea o față gravă,împovărată de griji.
Lusin îi molipsi pe toți cu un rîs printre buzele țuguiate, după ce obținu patru pachete cu bancnote de la bărbatul de lîngă femeia pseudogravidă ...
-- Alexei,dragule... se cutremură Mariana.
-- Luați-o! strigă enervat băiatul.Nu vedeți,chiombilor, c-o să fete!?.
Vlăjganii o duseră într-o încăpere uriașă, medievală cu jaluzele la geamurile arcuite... Au urcat-o pe-o masă de-aluminiu,acoperită cu cearșafuri reci ,i-au prins picioarele în niște chingi de piele și au îndreptat asupra-i proiectoare puternice. Bărbați în halate cenușii, cu măști pe față și mănuși medicale pe mîini se pregătiră să primească nașterea... Vorbeau ceva între ei foarte încet...Mariana striga ,dădea să-l cheme pe Alexei, se zbătea în convulsii. Contracțiile deveneau din ce în ce mai frecvente, durerile mai acute. I s-au pus cîteva injecții,însă durerile nu slăbiră...
-- Mai este pînă i se vor porni apele? auzi dînsa glasul lui Alexei.
-- Peste cîteva ore, răspunse o voce în italiană.
Vremea se depăna încet.Bărbatul,care venise alături de femeia gravidă,adusese un case, îl deschise și îl lăsă la discreția lui Alexei.Băiatul, împreună cu doi dintre complicii lui,numărară atent pachetele cu bancnote, după care făcu atent cu degetul că totul este în ordine...
La miezul nopții, de afară, de pe caldarîmul străzii se auziră rafale de automat,apoi sunet strident de la ghinioanele polițiștilor.
--Nu faceți panică! le ordonă Alexei, dispărînd cu caseu-ul pe ușă. Au venit autohtonii la treucă...să-și ia porția... Totul e-n regulă, îi asigură el, însoțit de niște umbre de persoane,care vorbeau între ei în grai basarabean...Primiți nașterea!
După miezul nopții,mistuită de dureri groaznice, Mariana desluși cum soția canadianului, cu ochii oțărîți de spaimă își descheie bluza și aruncă din sîn o pernă neagră ca smoala...Cu strigăte și țipete de durere, trezind îngrijorarea celor prezenți,Mariana îl forțase pe unul dintre medicii asistenți să-i acopere gura, urlînd la ea:
-- Calmează-te, nu zbiera caracudă, tîrfă rusească!.. Zi “mersi!” că ai prilejul să faci un ban normal...Nu urla,dacă nu ai vrut să rămîi în țara ta puturoasă ,în frig, întuneric și mizerie...
Durerile păreau nesfîrșite.Mariana simțea că iată, iată își pierde conștiința... Cînd, deodată, simți o relativă ușurare,cum din trupul ei lunecă un ghemuleț viu,care tot atunci slobozi un glas strident și sănătos...Buzele-i crăpate de arsură,ale Marianei,căutau însetate de a vedea ceva,dar,ochii i se acopereau cu o perdea de lacrimi de speranță că s-a realizat,a dat viață unui om nou ... Dar tot atunci ea desluși,cum femeia canadianului, înveli ghemulețul umed,țipător în niște scutece și, grăbită, însoțită de bărbat dispăru din încăperea care se întunecă, odată cu stingerea luminilor de lîngă masa de operație...
Dezlegată, Mariana fu pusă pe o targă, dusă pentru starea de convalescență la hotel...în vîltoarea nopții..simțea că este furată, pustiită de nenorocire .Scoase un strigăt supraomenesc și căzu în leșin...
Cînd își reveni doi din bărbații, care-i primiră sarcina îi controlau pulsul.Ea căuta copilul cu ochi disperați,dar nu vedea,nu auzea nimic... E mamă, a născut un copil și încă nu l-a văzut: e băiat sau fată? “Cum arăți tu, puiul mamei, puișor!?.îngerașule!..Aurașule!..”
--Calmează-te, zise unul dintre bărbați.Ești tînără...La lumina mizeriei de azi nu-ți trebuie belea pe cap...ai născut un copil din flori..
-- Unde-i fătul meu? întrebă ea, simțind cum din ugerele pieptului se preling picături călduțe de lapte.
-- E plecat departe, într-o țară bogată , în condiții minunate,ocrotit de legi sănătoase...
După două zile petrecute în delir,Mariana,revenindu-și,se pomeni cu Alexei în odaie.Băiatul avea o față liniștită, ochii lui exprimau o stare de adeforie...
-- Ești maladeață! o lăudă el. Te-ai ținut bine...Alexei scoase din buzunarul din dos al sacoului un pachet de dolari,numără o parte și i le vîrî în sutienii umezi de scurgerea laptelui: Ia-i, pentru un trai decent la Chișinău...
Mica basarabeancă îl urmări cu priviri înlăcrimate și,deodată ajunse la isterie:
-- Ai făcut o crimă,banditule!..
-- închide-ți fleanca! o izbi Alexei enervat. Ai noroc că-mi ești cunoscută...Poate de-atîta te corcolesc, îți dau bani și te trimit acasă...Altfel îndeplineai acest rol de incubator de cîte ori aș fi dorit eu...Piei din ochii mei!.. Chiar mîine ,dimnecioară, sî-ți i-ai tălpășiîa de pe meleagurile-acestea...
Pînă la gara din Trisete a fost adusă într-o mașină, de către Lusin,care își pusese în ajun dinți de aur, mari,sănătoși...
Erau sărbătorile Crăciunului,ajun de An Nou.Omenirea se pregătea să întîmpine un nou mileniu.Pe peron era multă lume,veselie,cînta fanfara militară.
-- Calmează la tine,îi zise chinezul.. Să te fi purtat altfel,nu primeai la tine atîta dolar...Alexei băiat darnic la tine.Cunoaște, a spus...La anul așteptăm de la “Beluno” încă odată pe tine aici...Dacă ai cunoscute “Beluno”,Chișinev,nu da sfaturi proaste... Pentru tot copilul plătim la dolari...Bărbatul îi puse în buzunarul costumului niște acte, după care o ajută ca să urce în vagonul de clasa întîi. O să călătorești împărătește, îi surîse Lusin,ca să nu i se mai vadă limba printre buzele țuguiate.Actele în regulă... ca ale cetățeanului expulzat din țară.Nu îngrijora. Ai venit în Italia ilegal...Pleci legal...Þi-a mers bine,repetă plin de încredere încontinuu chinezul,de parcă se antrena în vorbire romînească.
--Unde e copilul meu? întrebă disperată Mariana.E băiat sau fată.?Spune,te implor,pentru Dumnezeu...
-- Nu te căzni, minți Lusin,ghicind în ochii ei o tristețe lugubră... Ai născut adulterin mort...
Pe peronul aglomerat trenul porni spre o periferie a Europei.Era zi senină, cu mult soare .Tristețea, însă,era vădită printre unii care petreceau trenul. La un colț de peron, se adunase alt pîlc de oameni în vîrstă deja,după toate semnele rătăciți prin părțile locului.Cercau să se bucure că în ajunul sărbătorii dar privirile lor demascau mai mult o stare a vremii de război...Spre marea surprindere a Marianei, oamenii , după ce mai închinară cîte-un păhăruț de grappa,se cuprinse la braț, începură să improvizeze o horă și vocea lor plină de nostalgie cutremura peronul:
“ Cu străini am stat la masă
și cu ei am ospătat,
Dar gîndindu-ne acasă,
Multe lacrimi am vărsat.
Este-o vatră strămoșască
și-o căsuță dedesubt...
Ea e casa părintească
Unde laptele am supt...”
Un frigușor zăbovit pe crengile copacilor pișca de obraji.Printre lume ici colo mai erau cîte un pîlc de polițiști,îmbrăcați de sărbătoare. Unul dintre ei, văzînd-o la fereastra vagonului îi zîmbi, dîndu-i militărește onorul... Cu fiece clipă în care trenul se îndepărta de acel oraș în sufletul Marianei prindea să vîjîe vîntul ,începeau să i se întunece privirile...
La sfîrșitul mileniului ea trecea prin viață cu un vînt îmbătrînit rămas parcă în urma destinului nemaifiind în stare să mîne frigurile ,s-adune din nou florile înmiresmate pe cîmpii... Cînd avea să aibă loc împrospătarea lui nu putea ști nimeni, niici chiar bunul Dumnezeu.Pentru ea îmbătrînise vîntul...îmbătrînește vîntul?..
Drumul șerpuia printre munții Dalmației,părînd nesfîrșit de trist.în calea ei nu era nici o speranță care să-i fi surîs .Undeva, în această lume plină de rele, de cîteva zile se dezlănțuia vocea stridentă a unui prunc,care căuta disperat ugerele mamei lui, pe care nu le va simți niciodată...

în loc de epilog

Mariana n-a vrut să ierte... Pe Alexei l-a revăzut după doi ani, în restaurantul “Beluno”.Ea devenise gestionara unei frizerii și își procurase o garsonieră în centrul orașului. El se făcu și mai bogat,cu priviri autoritare o urmărea arogant, chiar cinic.Era înarmat cu pistol,pe care, demonstrativ îl purta la șold ca polițiștii.
--Dorești să mai faci un trafic? o întrebă dînsul.De-acuma taxa incubatoruluie mare.Cu mult mai mare...
--Cunoști unde-i copilul meu? E băiat,fată?..
--Aruncă tîmpeniile din cap și chibzuiește cum să faci parale,fato! o ținti el cu privirile. Te-am întrebat: dorești să faci un ban?.. Nu mă afectează sentimentele...
-- Cu cine să-l doresc?
-- Măcar și cu mine.
-- Iar cu tine? îi tremură vocea Marianei.
--Oare nu ți-ar fi plăcut să mai faci odată sex?
--”Sex” e un cuvînt urît... Oare între noi n-a fost dragoste...
-- Dragostea,precum a spus-o cineva, e un bulhac de spermă...Hai, să ne grăbim ... Mîine plec ...Afacerea continuă.
-- îndeplinește-mi dorința..Ultima pe care o pot avea față de tine... Vreau să fac dragoste, la pădure, în amurg de seară... Doar sunt o fire credulă,romantică...
Ochii ei sclipiră gingaș, apoi indulgenți.Alexei se cutremură parcă de frumusețea ei.Răsuci cheile de la mașină în jurul degetului, o mai măsură odată din cap pînă-n picioare ca pe o victimă ușor dobîndită și...căzu de-acord.
-- Prefer și eu romantică uneori, zise el.Mergem la Vadul lui Vodă, apoi , peste trei-patru luni vii în Italia...Este o comandă extrem de favorabilă din partea unor proprietari ale minelor de briliante dinRepublica Sud Africană...
Mariana vroia să aibă de la el un copil...Au mers împreună în pădurea de la Vadul lui Vodă...Peste iarba mătăsoasă a mijlocului de vară el a iubit-o cu patimă și extaz... Cum numai s-a îmbrăcat să plece, Mariana, neobservat scoase revolverul lui din sacou și descărcă două focuri în tîmplele lui... Cu speranța, că totuși ea va deveni mamă,a îngropat cadavru în rîpa din preajmă și,se întoarse la Chișinău...

UN VIS FLÃMÂND ÎN LUMÂNARE

"Idei nebune roiau în mintea mea,
Nepăsătoare la cultul zeilor. "

Horațiu

Femeia a fost și rămâne o taină pe care, oricât am dezvălui-o , devine tot mai enigmatică. Felicia Aramă avuse o tinerețe cu ani de studenție , voiajuri prin locuri istorice și străinătate cu oameni interesanți , după care mai lucra și ca profesoară de limba engleză într-un liceu din oraș. S-a căsătorit cu Nicodim , un bărbat și mai în vârstă decât ea , angajat la procuratură. Pururi dedicat serviciului, soțul se pierdea uneori prin deplasări cu săptămânile. Și dânsa se consacrase elevilor săi - căuta să-i învețe să scie și să citească în limba lui Shakespeare și Byron, apoi să-și croiască destinele. Viața de familie nu le era tristă, dar monotonă. S-a abținut la vreme să aibă copii, iar când și i-a dorit , n-a mai fost în stare să-i nască. Acuma, atinse vârsta și, ambii se pensionaserăA dorit să mai lucreze.Colectivul liceului, însă, i-a făcut o petrecere de pomină și-ideveni incomod să mai ridice glasul...
Nicodim avansase în bătrâneșe , era bolnav și capricios. Felicia – încă tânără și în putere, tânjind după un trai activ cu voiajuri și oameni interesanți. Soțul parcă nu mai dorea nimica - avea hipertonie. Apartamentul lor de la etajul opt devenise și mai posomorât. Zile în șir , dacă îl mai slăbeau bolile , Nicodim juca domino la măsuța de sub pergola adumbrită de sălcii înalte și pletoase cu bărbații din curte. Dacă revenea în casă, mânca în tăcere tainul său dietetic, lua un ziar și citea până adormea cu fața la perete. Felicia îi rămânea totuși fidelă soțului, deși adeseori în oraș bărbați din mașini luxoase cercau s-o acosteze. Frumoasă, prea mult mai tînără decât era în realitate; avea o talie mai puțin suplă, încât oricine o viedea, o credea femeie cu sete de viață, netrecută de vârsta a doua. Pentru a mai scurta din monotonia vieții, uneori trăgea cu piciorul pe la cumnată-sa, ce locuia într-o casă din preajma blocului, împreună cu nepotul Stelea. Cumnata era cam pitpalacă de fire, iar feciorul ei , un tânăr întreprinzător, înregistrase deja succese în afaceri. Cumnata fusese și ea profesoară, divorțase de când Stelea era în clasele mici. Apoi nu mai dori să se căsătorească, dedicându-se, parcă, întru totul gospodăriei, fiului și creșterii câinilor de soi, pe care-i vindea apoi unor oameni înstăriți . Era de fapt, un mic bussines al ei , în care era îndrumată și supravegheată de fiu. În sezonul estival mai prefera să-și petreacă timpul la băi , aducând de acolo multe impresii plăcute și palavre despre aventurile amotoase ale bărbaților și femeilor. O cicălea pe Felicia să nu uite că mai e încă tânără și prezintă interes pentru bărbați.
-- Morala, sfiiciunea, incomoditatea? zicea cumnata când au mers întâmplător la terasa din apropiere , unde cânta muzica și se veseleau studenții.. Lasăle pe toate-n cui! Viața e una. Egoismul e în inima fiecărui soț gelos și impotent , mai ales... S-au amestecat amândouă neîndemnatice printre junii gălăgioși, turbulenți. În pauzele dintre dansuri, însă, Felicia desprinse cu urechea o replică ce-i ustură auzul.
-- Priviți, cum se zbihuie bătrânelele! Oare nu le-a fost de-ajuns țâța vieții tinere? Înghesuie hudițele! Caraghioase-s sărmanele!.. Se pomeni insultată și gândi necăjită:" Asta e! A venit vremea altora să se scalde în plăcerile vieții. Deja alți tineri stau la coadă la ghișeul bucuriilor , să le obțină din tot plinul..."
-- Nu ceda femeie! o îndemnă cumnată-sa , ghicindu-i necazul. Pentru bucuria vieții uneori trebuie să te lupți ca s-o dobândești cu... pumnii. Trezește-l pe Nicodim din hibernare și-ai să te minunezi... Femeia chiar și după menopauză poate deveni un vulcan... Numai să aibă cine i-l aprinde.
-- E toi de vară, bărbate , îndrăzni Felicia într-o zi să-l înduplece. Poate mergem la mare , la munte ? Am muncit o viață pentru ca s-avem odihnă...
-- De-ajuns cât ne-a fost bine. Drumurile noastre știi bine unde duc - la cimitir...
Femeia înghiți noduri și-i dădu ascultare.Nicodim fusese prevenit de medici că o promenadă la mare sau la munte poate avea urmări imprevizibile. Ea se consolă din nou între pereții casei. Avea grijă mereu să spele, să gospodărească, să meargă la magazin pentru a respecta cu strictețe dieta soțului. Invidia morțiș viața cumnatei și a nepotului , care erau mereu veseli, luminoși la față și se bucură când au intrat pe la ei într-o seară cu un cățeluș, dog german , în brațe.
-- Îl chiamă Aristid, zise nepotul. Iată, uncheșule , vă rog să-l aveți în pază până trecem cu traiul la vila din Ineasca.
-- Cheltuiala are s-o achite Stelea, adăugă cumnata. Până s-a termina construcția vilei...
-- N-am suferit potăi în casă, bălmăji supărat Nicodim. Dar dacă trebuie...
-- Nu m-aș despărți de coteiaș. Dar mai avem încă trei de la o cățea. În casă nu-i strâmt, își întări rugămintea cumnată-sa.
-- Fie, făcu Nicodim într-un târziu.Dar să ai grijă , nepoate , căci pensia nu prea ne-ajunge să hrănim și câinii.
Coteiașul le aduse o bună doză de mângâiere. Felicia și Nicodim îkl admirau cum se gudură, citind în ochișorii lui pătrunzători o imensă curiozitate. Diminețile , Nicodim se obișnui să-l plimbe pe potecile păduricii de la Ciocana , ca la întoarcere Felicia să-l hrănească. Aristid se obișnui repede cu băile calde și înmiremate , îi plăcea să se bălăcească în apă.Când își scutura blana plușată, stropii zburau în toate părțile,, stârnind țipetele copilărești ale Feliciei. Ieșea din baie cu halatul ud lioarcă. Ea de la un timp se dezbrăca, scăldându-se împreună cu Aristid. Blana plușată îi mângâia prin atingerea ei, plăcut trupul, stârnindu-i fiori fiori, aproape uitați de vreme. Câinele creștea frumos, devenea isteț, priceput la comenzile lor. Nicodim deși era sever cu el, să simtă că în casă persistă o autoritate majoră, îl iubea la nebunie. Povestea tuturora mișcările și dibăcia cânișorului, înțelepciunea lui și se bucura că are cu ce să-l crească.
Stelea intra arareori, le lăsa bani și se bucura împreună cu ei de hârjoana cânelui. Dogul se făcea tot mai puternic. Avea cap mare , corpul -- osos, urechile -- ca niște pâlnii ascuțite, îndreptate înainte, ochii -- ingectați. Uneori devenea fioros. Prieten se făcuse doar cu stăpânii lui. De la un timp , văzându-l pe Stelea , în ochelari de soare , tuns chilug , în blugi negri și cămașă tărcată, lătra răsunător , astâmpărându-se cu greu. Blocurile din vecinătate, pe care le urmărea Aristid de la înălțimea geamului, erau c-am vechi. Locatarii primiseră apartamente imediat după război și adeseori lumea din jur era tulburată de marșuri funerare , petrecându-i rând pe rând pe cei care-și mâncaseră mălaiul spre locul de veci. La geam , Aristid, care devenea tot mai curios și înțelept, urmărea procesiunile, înclina capul când pe-o parte , când pe alta , strâduindu-se să înțeleagă ce-o mai fi însemnând toată povestea cu flori , panglici negre , sicrie împânzite în roșu și bocete...
Sănătatea soțului se șubrezea și spre mijlocul verii căzu la pat , încât nu mai putea ieși afară să-l plimbe pe Aristid. Casa deveni din nou tristă. Câinele , mai ales serile , se punea pe un urlet sinistru , înspăimântând lumea din jur. Se ridica în două labe , țintea ochii scânteietori la fața crispată a stăpânului de pe patul de suferințe și pe blana neagră ca smoala a obrazului se prelingeau lacrimi argintii. Felicia încercă de câteva ori să-l scoată la plimbare , dar câinele se împotrivea rânjindu-și colții. O dată chiar începu înnebunit să sfâșie încălțămintea de la pragul ușii.
-- Sloboziți-l , o rugă soțul. Fără de mine n-are să plece nicăieri. E ca un copil.
Peste oraș se lăsa noaptea. Felicia , descumpănită, se lăsa ademenită de visătoarea "Sonată a lunii" venită ca un ecou din unul din apartamentele vecine. Cineva o interpreta la pian... Mai avea obiceiul în acele clipe de nostalgii albastre să aprindă o lumânare groasă de ceară și, închisă în odăița sa, își pironea privirile uscate la făclia jucăușă, retrăind în gândul ei amintirile vieții trecute. Învâluită de misterul singurătății, uneori simțea că în trupul ei, la cei cincizeci de ani, se stinge definitiv ghemul plăcerilor din anii mai tineri. Nu mai credea că un fior , o mângâiere de bărbat o mai poate readuce la ele. " Ca să vezi... medita dânsa. Omului totul i se dă în viață cu țârâita, la o anumită vreme. Þi-ai primit porția de plăceri în tinerețe, bucură-te la moment, apoi dă-te la o parte, fiindcă vin din urma ta alții. Iar dacă nu respecți consecutivitatea, subordonarea -- de-asupra tuturora stă cocoțată Morala, cu judecătoria oamenilor. Și-atunci - păzea! Plăcerile corpului sunt o planetă aparte, pe care mai ales femeia trebuie s-o locuiască limitat, să o schimbe pe lipsuri și răbdare. Cu soțul bolnav și Morala , în același timp. Și dacă planeta o părăsește soțul, trebuie să o părăsească cu certitudine și femeia sănătoasă. Așa cere și sfânta Scriptură. Așa cere Morala , așa cere timpul pe care îl trăiești până ajungi nevoit să părăsești planeta tinereței, cu pasiunile ei pronunțate și toate slăbiciunele trupești..."
Obsedată de aceste gânduri , o deșteptă Aristid. Nici nu observă când deschise ușa, se strecură în odaia ei și se lungi pe dușumea, punându-și capul mare pe labe și urmărind-o posomorât, în sfârâitul făcliei de lumânare, deveni... gelos. Deschise larg ochii lui prudenți, ridică capul enorm de pe labe și mârâi amenințător. Se dorea stăpân pe tot ce sufla în acest spațiu pe care începea să-l domine. Pe la un miez de noapte Felicia a chemat "Salvarea" și Nicodim fu dus la spital. Urletul câinelui nu contenea cât stăpânul lui lipsi.. Mereu dărăpăna tapetele cu ghearele, răsturna tot ce-i ieșea în cale , iar când medicii, neavând ce-i face soțului , l-au trimis acasă. Aristid îl întîlni în prag , descumpănit. Þinut de subțiori și răsuflând greu , câinele îl mirosi de-a mărunțelul , mai mârâi o dată nemulțumit , apoi se retrase cu capul aplecat în colțul său și mai mult nu se apropie de stăpân.
-- Presimte apusul meu , zise necăjit Nicodim , cu barba tremurândă de neputință. Leacurile mi-au schimbat mirosul ; nu mă mai suferă nici el...
Făclia lumânării ardea toată noaptea lângă căpătâiul lui Nicodim. Privirile Feliciei , contopindu-se uneori cu acele ale lui Aristid, parcă măsurau clipele veșniciei, acompaniate de ritmurile orologiului mare de pe perete. Într-o noapte , înspre zori stăpânul își dădu sufletul. L-au înmormântat fără pompă și aproape uitat de foștii colegi de serviciu. Atunci Felicia simți că rămâne singură-singurea. Cele mai mari semne de durere și neîmpăcare le-a manifestat Aristid. Schelălăia sufocat , alergând în jurul cortegiului. Arareori , oprindu-se locului , ridica botul cu botniță albă spre cer și urla a jale.
... În casă au rămas în doi.. Aristid devenea mai capricios , mai nărăvos simțind parcă - cel mai puternic devenise acuma dânsul! O urmărea pe stăpână la tot pasul cu priviri fugare și vigilente. Mârâia nemulțumit când ea zăbovea la magazin când pălăvrăgea prea mult la telefon. Îi cerșea mereu atenția , și Felicia abea le isprăvea pe toate , devenind acum mai harnică decât în vremea când trăia Nicodim. Într-o seară, după ce-l hrănise , încercă să-l băiască. Trecuse peste o lună de la moartea soțului, iar dogul nu se dădea intrat în cadă. Începuse să miroase iute a câine vagabond și Felicia nu suferea mizeria. A umplut cada cu apa călduță , ca de obicei se dezbrăcă , intră în apă și îmbie îndelung dulăul. Aristid se mai sclifosi o vreme , dar până la urmă cedă îmbierilor. Alături , în baia mare , Felicia îi spălă blana cu buretele și îi făcu tualeta cu care era obișnuit de mic. Câinele se gudură mulțumit, netezindu-și capul de corpul ei umed și fierbinte. După ce împlini tot ritualul, Felicia îl îndemna să iasă. Plin de plăcere și proaspăt , acum câinele parcă ar mai fi zăbovit în cadă , alături de femeie. Ieși totuși în coridor, dar rămase uimit să o urmărească pe stăpână.Lăsând ușa deschisă, femeia se clăti , și până a se înfășura în șervetul mare și bătut cu flori, începu să spele până la albeață , după cum obișnuia ,cada mare. Și-atunci, cum stătea aplecată , simți la spate răsuflarea blândă și caldă a lui Aristid.... O limbă fierbinte și plină de gingășie, ce prinse a-i linge goliciunea , îi strecură prin tot corpul un val de
plăcere, tulbure și înspăimântătoare. Era un fior care izbucnise instantaneu din străfundurile ființei ei , aidoma erupției unui vulcan care mulți ani fusese stins și adormit. Încercă să se ridice , dar tot atunci simți că Aristid se așternu pe spatele ei. Îi simți greutatea și fierbințeala. Mișcările dogului o tulburară și mai tare , voi să se împotrivească, dar o forță păgână o slăbea și o supunea. Planeta firii ei albastre o cuprinse în toată puterea cu nebunia trupului ei de femeie, dominând-o. Dogul își înfipse ghearele sufocat în pielea fină a șalelor ei . Din gura-i larg deschisă se prelingeau peste spatele femeii șiroaie de bale, iar mișcările lui tot mai ritmice îi trimiteau miriade de săgeți, după care în corpul femeii se răspândi parcă o stare de ușurare , o eliberare trupească după atâțea ani zbuciumați ai vieții. Ochii dogului o priveau cu gingășie și căldură. Se lungi în mijlocul odăii ,dar când femeia, tulburată încă, se întinse , goală , în așternut, își culcă capul mare și negru ca dohotul peste sânii ei vlăguiți , relaxați , aliniindu-se lângă corpul dulce , întins pe canapea. Dezmeticindu-se , sufletul Feliciei prinse a se zbate ca o gazelă în ghearele necruțătoare ale tigrului din savană. În toată firea izbucni un scâncet nevinovat de femeie, și tot atunci câinele ,parcă simțindu-i starea, continuă să-i mângâie locurile vulnerabile, care spărgeau căile luminoase și nesecate către izvorul plăcerilor, pe care îl poate regăsi o fire încă plină de rodul și dorințele dragostei. Lipsită deja de orice voință , fără a se mai împotrivi , se dădu pradă valurilor oceanice de păcate și satisfacții.
" Acesta e universul omului, gândi ea. Din vinovăția noastră egoistă , uneori stăvilim cu Morala calea spre norocul ce-i dat să-l avem de la natură, de la Dumnezeu. Bine-a zis cine-a zis: " Omul trăiește o viață, dar o trăiește ... în fiecare zi. "
Într-un târziu, Felicia aprinse făclia lumânării și până în zori urmări mișcările lenoase ale dogului, ce stătea alungit pe covorul moale din preajma patului , cu ochii închiși și capul măran pe labe. Totul în viața ei luă o altă întorsătură. Dintr-un cufăraș uitat scoase bijuteriile și le prinse la gâtul câinelui. Îi confecționă din pufoaica soțului un fel de plastron , pe care i-l îmbrăca atunci când ieșeau la plimbare prin curte în diminețile friguroase. Aristid deveni blând , mai puțin capricios, dar și mai gelos ca înainte. Nu se mai abătea către cățelele vagabonde care-i ieșeau înainte și lătra nervos
când vreun bărbat cerca să lege capăt de vorbă cu Felicia. Dacă se așeza la masă , lua seama ca stăpâna să nu rămână flămândă, iat când se potrivea, în orele de seară, intrau amândoi în baie... Până spre mijlocul primăverii Felicia a început să se obișnuiască cu
lumea ei tainică. Numai în străfundurile cugetului avea presimțirea unei fatalități cu o mare putere. Un vofor rău putea veni pe neașteptate să-i divulge toate păcatele , să-i răpească cu vârtejurile lui patima sălbatică... Într-o seară de mai, veni în vizită nepotul
Stelea. Era împăcat în haine scumpe , la gât purta un lănțișor gros de aur, pe deget un inel mare. Pileag, el urmări cu atenție dogul ce purta botniță frumoasă, apoi dădu Feliciei un șmoiog de dolari, zicându-i cu un ton pizmătareț:
-- Conacul la Ineasca e gata iar Aristid trebuie să-l păzească... Felicia simți că parchetul sub ea prinse să se cutremure. I se întunecă în fața ochilor , totul fu învăluit într-o ceață neagră, buzele-i abia strecurară cuvintele tremurânde:
-- Aristid e al meu... Luați banii iștea înapoi..El, Aristid, e al meu și n-o să vrea...
Stelea , unul din capii autorităților interlope din oraș, nu obișnuia ca cineva să i se opună vrerii lui. Acel copil cuminte ,deodată făcu niște gesturi de fraier cu mâna în care ținea un revolver negru, cu șeava lungă și se răsti la mătușă:
-- Þi-am plătit pentru trudă! Și-apoi hoitul dumitale nu are nevoie la cimitir de bodyguard...
Muți speriată, că uite , curând Stelea o va lipsi de Aristid. Câinele însă prinse a lătra furios la oaspete și Felicia abia de izbuti să-l stăpânească în lesă. Nepotul țâșni ca o furtună afară, iar dogul se aruncă din urma lui cu labele dinainte oprindu-se în ușa închisă. Lătra cu gura larg deschisă, slobozind balele-i printre incisivii fioroși. Pașii ropotitori ai lui Stelea se auziră până în josul scărilor și Felicia , descumpănită , îi urmări de după perdele cum urcă în "Mercedes"-ul negru , luxos, comunicând cu cineva prin telefonul mobil.
A doua zi , telefonă cumnata, năpustindu-se asupra ei cu vorba:
--- Ne-am înțeles de la bun început, femeie. Ai obraz. Stelică nu-și poate găsi astâmpărul și mă tem să nu-ți facă ceva rău. Mai bine i-a potaia și du-o la Ineasca... Îți dăm răgaz o zi și o noapte...
Cîteva zile telefonul tăcu, apoi într-o seară Styelea îi ordonă insistent din stradă la telefonul mobil ca să i-l dea pe Aristid, ori chiar ea, acum, să-l ducă la Ineasca. I se oferă transport încolo și-napoi...
-- Niciodată! strigă dânsa speriată în receptor, urmărind " Mercedes"-ul din curte , la portierele căruia stăteau vreo trei duduițe, îmbrăcate extravagant, așteptând curioase să admire frumusețea dogului. Ce mi-a rămas mie de la viață, nepoate? Altă mângâiere n-am. Fie-ți milă !
-- Þi-ajunge cât te-ai bălăcit în liniște și plăcere, în vreme ce uncheșul putrezește! Lasă aer curat celora care trebuie să-l respire... Cât o să mai aștept răspunsul dumitale!? Crapă răbdăul!!!
Avalanșa de insulte îi stârni lacrimile , apoi izbucni într-un plâns cu hohote. Inima părea să-i spargă pieptul și să plece într-o beznă infinită.Aristid, observându-le, simțindu-le pe toate, se declanșă. Rupea furios perdelele, sfâșia încălțămintea și se izbea înnebunit în ușă ca să i se deschidă. Felicia rămânea absentă în cămară, ascultând cu tremurici în spate insultele grosolane ale lui Stelea și hohotele vesele ale fetelor la telefon. Câinele făce rotocoale, căutând ieșirea și tot lovind cu labele cleampa zăvorului care , deodată , căzu , ușa se întredeschise și dogul, săgetător, ca un leu flămând, zbură peste scări ca să nimerească în curtea plină de lume în jurul răzoarelor de flori.
-- Îna-a-po-oi! strigă de-și sfărâmă vocea Felicia.
Aristid se izbi cu tot corpul în limuzina de la colțul clădirii, cu parbrizul întunecat. Roțile mașinii lăsară pe oglinda asfaltului urme de derapaj.
Surprins , cu mâinile tremurânde, Stelea scăpă telefonul mobil, porni învălmășit motorul, apoi scoase pistolul din toc, dar se reținu. Duduițele abea reușiră se se scufunde după portierele limuzinei.Lumea urmărea înțepenită furia bestială a câinelui, care trecea dintr-o parte în alta , lovind cu labele peste metalul sunător al
automobilului strălucitor, lunecos. Mașina porni încet. Chemările insistente, neliniștite ale Feliciei , care ieșise în curte , nu mai aveau nici un efect asupra lui. Aristid sărea furios, încercând să muște din corpul "Mercedes"-ului. Făcând un salt acrobatic, se pomeni pe capotă, desfăcând larg picioarele, lătrând sălbatec la șofer. Scrâșnind strident cu roțile pe asfalt , mașina puternică o luă brusc din loc, manevră câteva viraje. Câinele mârâi, negru ca tăciunele , la lumina felinarelor de stradă , dezechilibrat, apoi deodată lunecă peste capotă și nimeri sub roțile dinainte. Limuzina trecu îndată peste trupul lui...
De cum lătratul lui Aristid amuți , "Mercedes"-ul o luă într-o goană nebună pe aleea străjuită de plopii de puf alb și dispăru după colțul cartierului , acoperit de vălurile mirositoare ale serii de primăvară. Lățit la pământ, dogul mai răsufla încă. Felicia se aplecă, asupra lui, îi luă capul mare în brațe și prinse a plânge amarnic, strecurând printre sughițuri , cu voce înfundată:
-- Nu muri , dragule! Nu trebuie să mori!..
Aristid o privi cu ochii însângerați, muribunzi. Ea se văzu în lumina pupilelor mari , scânteietoare , care purtau pecetea jalei și compătimirii. Animalul mai încercă să-i lingă fața îndurerată și își dădu duhul...
L-a îngropat la o margine de oraș, mai la vale de cimitir, sădindu-i un salcâm la căpătâi. Din acea zi Felicia simți că i-au fost răpite toate plăcerile pe care poate să le aibă în viață sufletul, ființa unei femei. A fost ultimul val de fericire pe care i l-a dăruit destinul și pe care cu atâta neglijență i l-au răpit oamenii. O voce abia auzită o urmărea din unghere, condamnând-o , fără pic de genă: " Ai vrut mai multe plăceri decât poate să-ți ofere soarta?.. Cum de ai cutezat, cum de ai îndrăznit să ignorezi Morala semenilor tăi ?.." Și la toate frământările nu afla nici o explicație. Totul rămânea o taină pe care , oricât de mult se chinuia s-o dezlege la lumina făcliei de lumânare, ea se ascundea , se ascundea în vâltoatea nemiloasă, necruțătoare a vremii.

MOARTEA E MINUNEA VIEÞII

"Aici, când ctelele-or să-și lese
Pleoapele spre-a ațipi,
Paingii, pânză își vor țese,
Iar viperele vor pui;

Deasupra țestei blestemate
Vei auzi cum, nechemate
Vin haitele de lupi urlând.

Și vrăjitoare veninoase
Și babe-n zbenguieli hidoase
Și hoți cu hoții complotând."

Charles Baudelaire

Sfârșitul meu a venit la mijlocul toamnei, printr-o moarte subită în urma unui accident rutier. Omenirea deja păsișe în mileniul trei. Era o zi însorită, cu frunze aurii, căzătoare de pe nucii mirositori, șopotind în bătaia vântului și sprijinindu-se în zbuciumul lor de gardurile de fier ale grădinilor. Cortegiul îl făceau doar câteva rude apropiate. La căpătâi mă prohodea o singură bocitoare -- sora împovărată de ani, demult încărunțită, pe care n-o văzusem ani în șir, absorbit de serviciul de la oraș. Anume ea a insistat să-mi îndeplinească dorința scrisă în testament: să fiu înmormântat la baștină, lângă părinți. Mulți dintre săteni mă uitaseră. Părăsisem demult satul și acum veniseră din simplă uriozitate să-l revadă pe cel despre care multe știau de la radio și televiziune sau citiseră în ziare. Năsălia o duceau prietenii de copilărie: Ion Vulcanu, meșter la clăditul caselor, Avram, un bărbat chinuit de vitregiile impului (încălcase odată legea, stătuse la pușcărie și avea o duzină de copii), Mihai, ambasador într-o țară balcanică și care se nimerise a fi tocmai în concediu, și al patrulea era Grigore Vulpișoară, altădată cel mai zbânțuit în mahala, întors recent dintr-o expediție pe Lună... Până la cimitirul vechi al satului Grigore, aghesmuit de-a binelea, s-a prăbușit ca un gălătuc sub un gard, fiind înlocuit de moș Aftenie, meșter de căciuli, vestit prin părțile noastre...
Decesul meu se întâmplă pe vreme grea, când oamenii, bizuindu-se pe "inteligența mașinilor", au ajuns ca toate produsele alimentare să fie fabricate pe cale artificială. Se răspândiseră o mulțime de epidemii și boli din această cauză. Cei din cortegiul funerar erau absorbiți de greutățile zilei (de-acum o lună întreagă țara se afla în căutări disperate ale unor vaccinuri efective) și nu le păsa prea mult că unul alde mine s-a prostit cu moartea lui stupidă... Considerau că n-am avut ce dezvolta o asemenea viteză cu automobilul meu supersonic pe șoselele Moldovei nemodernizate.
Auzeam ca prin surdină pașii lor domoli. Preotul sașiu tot vântura cadelnița, răspândind miros de tămâie și tot îndemna cu vocea-i rogogită: "Odihnească-să robul lui Dumnezeu...". Groparii spetiți mă aduc la groapa adânc săpată de lângă prunii scuturați de frunze, găuriți de scorburi. Boaghea de oameni adunată în jurul meu strecoară lacrimi. Parcă ignorând bocetele, preotul, în odăjdii lucitoare, îmi acoperă fața cu o pânză albă, apoi dă semn groparilor să bată capacul sicriului în cuie. Coșciugul coboră apoi în groapă, iar doi gropari îl fixează în coltonul săpat lângă alte sicrie mai vechi. Părinții mei decedaseră cu vreo douăzeci de ani în urmă, sicriele lor erau deja putrede, oasele lor -- adunate într-un colț de groapă la căpătâiul meu. După asta preotul, primul, aruncă peste scândura sunătoare a noului meu lăcaș veșnic o mână de humă, zicând:
-- Să-i fie țărâna ușoară și Dumnezeu să-l aibă în pază...

Apoi, valuri de pământ argilos prinseră a cădea peste mine. La început auzeam un zgomot surd, care se îndepărta tot mai mult undeva spre afară. Lumea, împreună cu preotul, plecase spre casa surorii mele, la praznic. Rămăseseră doar groparii -- ghiduși și glumeți (reușiseră să bea câteva pahare) -- să-mi împlinească movilița mormântului, să fixeze și să întărească crucea de la căpătâi... Tuspatru băuți, glumeau pe seama femeilor mele, care nici una n-a venit să mă petreacă în ultimul drum, lăudându-mă că am fost un om bun, dar prea mult le-am iubit, lăsând în urma mea o întreagă rezervație de copii din flori... Deși, mai ziceau ei veseli, am fost tare ca un armăsar, moartea nu m-a cruțat.

Prima mea noapte în mormânt, precum era de așteptat, s-a dovedit a fi neobișnuită. Tăcere asurzitoare. Mă roade o curiozitate deosebită. De ce? Dumnezeu, când ne dă viață, nu ne înzestrează nici cu noroc, nici cu prosperitate. Atotputernicul parcă ne-ar slobozi pe toți într-un enorm ocol de pe pământ și ne lasă ca să trăim care cum putem. Cel care se decepționează de traiul pământesc ajunge pradă disperării, își duce existența în mizerie. Altul, ingenios, își poartă soarta prin virtuți, devenind lider, ministru, rege. Iar când râul unui destin ajunge la cascadă, în căderea căreia ne aflăm sfârșitul, ne ia în stăpânire Moartea, egalându-ne pe toți în toate. Aici se isprăvesc toate plăcerile, ia sfârșit orice morală chiar.

Trupul meu deja nu mai are nervi. Nu percepe nici plăcerea, nici durerea, nici răceala. Deși un vălurel de căldură dinspre osemintele părinților îl simt încontinuu în primele clipe de aflare acolo. Unele simțiri nu mă părăsesc definitiv. Intuiesc că de-asupra celor doi metri de țărână, ca și peste satul meu pitoresc de la poalele Lipăgăului, cade o noapte adâncă, înstelată și liniștită, cu miros rece de toamnă târzie. Iubitul meu anotimp în viața pământească a fost toamna. Stele mari, chemătoare în sclipirile feerice, cearcă cu razele jucăușe să-și facă drum și să lumineze cât de cât chipul meu distrus de viață, chinuit de patimi. Am fost un om al patimilor, mereu doritor ca în fiecare zi să am o noutate: un eveniment sau un om nou, interesant. Fără de-acestea viața mea era monotonă și tristă... Prunii din țântirim, cu rădăcinile mari, mustăcioase, adânci, freamătă ușor. Iar în satul din vale arareori se aude ba un chiot de veselie, ba o frântură de cântec cuprins de elan tineresc, râul vieții curgea nestingherit în albiile sale.

Am înțeles curând că printre locatarii noi, îngropați aici la cimitir, se iscă un fele de aventuri. Da, da, aventuri. Un cineva a încercat în felul lui să evadeze din coșciug și să-și ademenească amanta care venea îndurerată în amurg să-l deplângă. I-a izbutit să o facă chiar și pe-aceasta. A spart capacul, a dat țărâna la o parte, dar când sforțările lui să se încununeze de succes... Doar un pic de rațiune întreține existența acestor gânduri. Aici, în străfunduri de luturi, nu mai este loc nici pentru compătimire. Nimeni dintre cei vii, rămăși pe pământ, ca să se miște în trup și în gândire, nu dorește să aducă mortul acasă, nici chiar al celui mai scump și mai apropiat inimii martir. Este un adevăr absolut pe care omenirea îl respectă de nevoie cu strictețe milenii de-a rândul. Ceea ce e destinat morții nu mai aparține celor ce pot asculta freamătul copacilor, tălăzuirea valurilor oceanice, vuietul munților, șoaptele codrilor și ale braniștei de pe Lipăgău.

Este cel mfi puternic, cel mai invincibil Imperiu creat de oameni. Și noi, oameni, suntem și rămânem neputincioși: nu-i putem schimba locul și natura. Din primele clipe ale aflării mele în calitate de locuitor deplin al Imperiului, unde fiecare dintre voi, cei vii, veți nimeri neapărat, am dedus că este o mare nerozie să afirm că bătrânețile nu constituie o bucurie a vieții. Nu-i așa. Omul, cu cât trăiește mai mult pe pământ, cu atât mai mult are șansa să se afirme, să afle tainele Universului. În Imperiul Morților există doar o singură taină -- taina Morții. Adică taina de reintoarcere a noastră la viața petrecută pe pământ. Aici, în Imperiul Morților, nu există naștere. Este numai moarte. Deși, ca și pe pământ, În Imperiul Morților tronează Dumnezeu, cu toate că el aici să află mereu în... ambrazură. S-ar părea că El nu are grijă decât de supravegherea lor, ca nu cumva vreo unul să găsească o modalitate de reintoarcere la lumină. Viața pentru mine (recunosc acuma), de fapt, a fost un joc bizar al naivității. Locatar al tărâmului morților fiind, însă, am devenit concentrat, altul chiar, nespus de serios pentru un trăitor de rând. Aici totul există, iar pe pământ totul trăiește.
După o săptămână am auzit deasupra mormântului pași. Au venit celelalte rude și acei copii din depărtare, ce nu izbutiseră să mă petreacă în ultimul drum. Venise și fratele mai mare, om aflat în mare post de conducere în Cetatea de scaun a despotului. Era îmbrăcat pompos, cu automatul subțioară, cu privirile mereu încruntate la stema ce lucea albăstriu în valurile line ale bătrânului Nistru. Era și grăbit. Se uita mereu la ceasul cu briliante de pe mână cu inscripția "Rusia Veșnică". Avu grijă să așeze pe mormânt o coroană frumoasă din crengi de mesteacăn, cu o panglică pe care-mi scria un omagiu. Legă coroana cu sârmă ghimpată, să nu o fure nimeni de acolo, nici vântul să nu o dezbine de cruce. Apoi... se iertă în gând cu mine și plecă grăbit spre poarta cimitirului, unde îl aștepta, zgomotos, elicopterul...
Sora, ca totdeauna este cufundată în durere. Copii rând pe rând pun pe mormânt flori culese de pe văile copilăriei mele, niște flori albe, violete de astre, cimbrișor, pelin, apoi... se postează smirna lângă crucea de stejar cu chipul lui Crist răstignit pe ea, strâmbată în ajun de vacile cirezii care trecuseră pe-aici. Sora, cu mâinile împreunate, bocește răsunător, s-o admire și satul din vale. Așa e datina prin părțile noastre -- să fie apreciat talentul bocitoarelor. Nici unul din cei șapte copii nu plânge, deși ochii lor strălucesc de tristețe. În gând fiecare se ceartă cu... mine. Unul mă condamnă (acel înalt, chipeș, cu pălărie de fetru, a cărui amantă așteptă nerăbdătoare să plece cu limuzina neagră de la poarta cimitirului) că mama lui (una din femeile mele) a murit cu vreo doi ani în urmă din cauza dorului pentru mine, care a uscat-o și acuma nici înmormântată lângă sicriul meu nu e. Este o mare durere pentru un copil atunci când mormintele părinților se află în diferite cimitire. Ca să vezi, abia acuma am descoperit acest adevăr. De la unul din copii mei. Tusșapte sunt bine hrăniți și bine îmbrăcați, convinși că nicicând nu vor ajunge în Imperiul al cărui locuitor deja devenise creatorul lor. Sunt cu toții zgârciți la lacrimi, poate de aceea ca au mame diferite, fiecare posedând diferit grad de educație în această privință. Nici una dintre mamele lor, rămase în viață, nu a venit nici atunci, nici pe urmă la mormânt. Am plecat în lumea morților fără de nevastă, fără să fi fost vreodată mire. Am trăit și am murit veșnic vădăoi, holtei, flăcău...
Unul dintre copii este inginer. A adus brazde verzi de iarbă de pe Lipăgău și le-a așezat configurat pe mormânt. Au legat de nădejde coroanele cu aceeași sârmă, să nu le ia vântul la vale și... au plecat... Vor reveni, inevitabil, în acest Imperiu și ei, unde totul se află în strânsă concordanță și legătură, în funcție de religie. La acel început veneau adesea niște spirite, străine mie, ca să ademenească sufletele noilor răposați spre alte tărâmuri necunoscute. Au venit și la mine, dar căldura din partea osemintelor părinților mei mi-a fost de pavăză. Nici n-am sovăit măcar să le ascult doleanțele. Înțeles-am fără să vreau cauza supărării fiului.

Un adevăr am mai descoperit în sicriu. Dacă în timpul vieții marea mea dorință era să dobândesc cât mai multă liniște sufletească (chiar și moartea a survenit în scrâșnet apocaliptic), apoi în Imperiul subteran marea dorință a cadavrelor este zgomotul. Aici liniștea șuieră... Ai nevoie de gălăgie, de rumoare măcar...
Te întrebi, cititorule, de unde se iscă gândurile acestea, când se știe că în morminte și cavouri totul se distruge. Ba bine că nu. Am descoperit marea minune a morții. Adevărul e că rațiunea noastră acolo (adică aici, în sicriu) nu dispare. Ea se transformă într-un nouraș, și cum devenim schelet se strecoară printre scândurile coșciugului, printre straturile de pământ, ieșind la suprafață. Este o energie puternică, capabilă să schimbe lumea, dar... Acest nouraș, acest nucleu de rațiune acumulată în timpul unui destin omenesc, este invizibil, static, fără glas și fără simț la căldură, frig, dar care dăinuie deasupra movilițelor mormintelor. Și acești nourași de energie statică ai rățiunii, ai intelectului nostru sufletesc, se află acolo, în cimitir, veșnic: și vara, și iarna. Chiar și atunci când locul mormintelor nu se mai distinge. Nourașii rațiunii strămoșilor dăinuie pururi în cimitirele noastre. Vă imaginați?!.
Par a fi totuna acești nourași. Unica deosebire, și cea mai importantă, este ca diferă în funcție de gradul de inteligență, de personalitatea celui decedat. De aici și forța de influență asupra mediului. Astfel, probabil, și explicația de ce uneori moartea necruțătoare și haină se abate asupra unui popor la timpuri de răstriște: pentru a răpi viața celor mai proeminente personalități pe care acel popor le are. Nourașii raționali alcătuiesc acea energie capabilă să miște neamul din impas spre vremuri mai bune. Observă și tu, cititorule: când poporul e în cumpănă și dezastru, încep să moară personălitățile sale de vază...
Dar de ce energia aceasta trebuie să se acumuleze la cimitir? Răspunsul e foatre simplu și convingător: nu este om care să nu viziteze măcar o dată în viața cimitirul. Nimerit acolo, fără să-și dea seama, omul neapărat obține acel impuls enorm de energie care-l mișcă înainte, spre veșnicie. Nu există om pe lume care să nu viziteze cimitirul până a deveni membru plenipotențiar al invincibilului, eternului Imperiu al Morții. Pe pământi, unde se crede că viața este veșnică, de-alungul istoriei umane, apar imperii grandioase, invincibile parcă. Unele prosperă, altele cad în dependență și robie. În cele din urmă, tot oamenii le distrug, că nu le mai rămâne nici amintirea... Imperiul Morților este unic în felul său. El este de nebiruit și se îmbogățește cu fiece zi, cu fiece an, cu fiece veac, sporind tot mai mult patrimoniul planetei Pământ...
Iată că și zilele acestea Imperiul s-a înnoit. Alături de mine au fost aduși un paznic, un ministru, un rege, o mamă cu mulți copii... Am încercat să analizez greșelile vieții mele. Le-am văzut, le-am priceput, însă oricât m-aș strădui, nu mai pot schimba nimic. Totul rămâne static și fără alternativă. Numai osemintele străbunilor, ale părinților de-alături emanau căldură blândă și mângâietoare. Am înțeles ca norocoși sunt acei care au părinți, ale căror oseminte în cimitir există alături, acoperite cu valuri de pământ...
În sfârșit, am descoperit, intuitiv, poate cel mai mare adevăr: natura rămâne un tot întreg cu pământul. Când rudele, prietenii, copiii, continuă să-și trăiască viața lor pământească fără a mai frecventa cimitirele, cu noi, cei din morminte rămâne ea, natura. Din tăriile cerului sclipesc mereu stelele, cu razele lor săgetătoare, cercând să răzbată la scândurile reci ale sicrielor și să mângâie nourii raționali, singurii care de fapt alimentează marea energie ce pune în mișcare viața de pe pământ, fără ca oamenii să bănuiască asemenea adevăr. Acest mare adevăr există doar pentru morți, care, în definitiv, sunt înainte-mergătorii marii minuni ce se numește viață.



G A Z E L A

Fiicei mele Veronica

Pe la mijlocul verii Onisifor se îmbolnăvi grav. Suportă o intervenție chirurgicală, zăcu luna iulie în sala de reanimare, apoi avu o lună de convalescență, iar când își reveni, medicii îl sfătuiră să plece la mare. Împrumută niște bani și se decise să-și aline singurătatea pe litoralul Mării Negre. Ar fi rămas acasă, în atelierul de creație, dar culorile, penerul îl oboseau, unde mai pui că în față-i apărea moartea cunoscutului Ilușa Amarii, care, uitat de prieteni, fusese descoperit mort în propria lui casă, la două săptămâni... Onisifor pentru prima oară se înfricoșă de singurătate. În tinerețe tânjea după o libertate celibatară, acuma, însă, simțea că are nevoie de cineva.
Ajuns la mare pe o căldura plăcută de toamnă, prefera să fie singur. Să nu se mai aventureze ca altă dată în nici o istorie amoroasă. Apa mângâietoare, sirenele abia auzite ale corăbiilor din larg, țipătul pescărușilor, hazul maimuței ghidușe de pe umărul fotografului bărbos, toate aveau harul să-l calmeze. Panorama de eden îi bucura privirile ce mai păstrau o umbră a bolii suportate. Cu mulți ani în urmă se odihnise la mare împreună cu soția și fiica. Era tânăr, fura mereu cu ochii duduile în costume elegante de baie, cu picioarele lor bine proporționate. Acuma așa ceva nu-l mai ademenea. Dormea pe săturate la hotel, apoi, târziu, se spala și cobora la restaurant să ia prânzul. Prin geamurile cu perdele albe în depărtare se contura stânca împădurită, unde se cuibăreau, stinghere, vreo două căsuțe cu acoperiș de olane roșii.
Se ducea mai apoi pe plaja aglomerată, se întindea pe o saltea sub o "ciupercă" și citea fără să se bronzeze, fără să se scalde. Ajuns la patruzeci, consideră că își trăise deja viața activă. Cu zece-cincisprezece ani în urmă femeile se țineau scai de el și era de-ajuns să stea cu ele două-trei seri, ca să le cucerească... Aflând de aventurile lui, soția, femeie deșteaptă și cu mult amor propriu, declară că nu-l mai poate accepta, odată ce a înșelat-o. A fost nevoit să-și părăsească familia, ca printr-o minune să poată procura o garsonieră într-o margine de oraș, consacrându-se câțiva ani în șir creației și... desfrâului. Toți cunoscuții trăiau cu speranța că se va întoarce totuși la familie. Așa credea o vreme și el, dar prea se încurcase cu femeile, și când vroi să se întoarcă, nu se putea determina la care... De la o vreme însă așternutul lui începu să fie vizitat mai mult de boli decât de femei. Acum, la mare, avea un blocnotes. Îl răsfoia, cercând aidoma unui copil care începe să facă primii pași, să însăileze unele gânduri. Era critic de artă, deși se făcuse cunoscut mai mult ca pictor. În ultimul timp se limita doar la publicarea unor observații, ca să dea de înțeles că e vioi și crează... Scrisese un roman, povestiri, avusese o expoziție, se bucurase de apreciere, însă toate acestea țineau de domeniul trecutului. E trist când ești nevoit să constați că străduințele tale au fost zădarnice. Probabil așa gândesc toți oameni de creație.
Poate e cazul să fie indiferent? Cum procedează aproape toți cunoscuții. Trăiesc cu ziua de azi, nu-și fac probleme și sunt fericiți. Oameni de creație au, probabil, alt destin. Pentru ei familia nu e decât un miracol. Începuse chiar să-i invidieze pe cunoscuții care aveau familii trainice, îndepărtându-se de ei. Devenise mizantrop, deși acest cusur își avea originea în caracterul său din anii adolescenței. Egoismul singurătății -- așa putea fi numit sindromul; totdeauna a fost obsedat de femeile plăpânde, gingașe, slabe de înger, dar pe care... tocmai pentru slăbiciunea lor curând le părăsea...
Într-o dimineață, pe când lua micul dejun la restaurant, în fața lui se așează o fată oacheșă, frumos bronzată, cu pletele negre resfirate pe spate. Adolescenta îl privi cu ochi melancolici. Învoluntar, Onisifor tresări. Întră în vorbă cu ea.
-- Vă place aici, la mare? o întrebă.
-- Sunt născută lângă Stânca, răspunse ea, continuând să-l privească țintă.
-- Pasămi-te, v-ați obișnuit cu vileagituriștii...
-- Nu le atrag nici o atenție. Toți sunt de o teapă.
-- Ce aveți în vedere?
-- Îi interesează numai distracțiile.
-- De ce luați micul dejun la restaurant și nu acasă? veni el cu altă întrebare banală.
-- De când a murit mama, sunt singură...
-- Ai cumva frați, surori?
-- N-am pe nimeni. Îmi petrec vacanța. Învăț la Cetatea Albă... Degrabă casa de sub Stâncă va rămâne pustie cu totul.
-- Dă-o cu chirie, trecu el la un ton mai intim.
-- Mama nu avea chiriași. Și mie îmi displac. Surâse evaziv și se vedea lesne că gândurile-i sunt departe. O singură dată mama a ținut un chiriaș, adăugă fata, și de-atunci a rămas cu blestem asupra lui. Pentru că după plăcerea lui m-a născut pe mine... Mă scuzați de sinceritate...
Privirile fetei se încețoșară. Avu senzația că ar cunoaște-o pe fată. Dar de unde? Frământându-și memoria, nici nu observase plecarea ei de lângă dânsul. Când apăru chelnerul, se precipită să achite nota pentu două persoane.
-- Vai de mine, nu e nevoie. Pentru Gazelă plătesc sindicatele. Mama ei a lucrat toată viața la noi și să nu se fi întâmplat accidentul cela stupid...
Până seara căută insistent fata oacheșă, nimerind mereu peste o cruce, cu floricele, însemnând locul unui accident rutier, unde cineva își pierduse viața.
Rămâneau două zile până la plecarea sa de pe litoral. De fapt putea să plece imediat, dar dorința de a o mai îmtâlni o dată pe Gazelă îl ținu pe loc. Se simți ispitit s-o viziteze la casa de după Stâncă din apropiere, dar abandonă acest gând. Ce-ar putea zice fata?
Odată cu lăsarea amurgului, când dinspre codrii Tigheciului adia a poamă coaptă, stând pe cheiul înțesat de pescari cu undițele în valuri, o zări pe fată... Se plimba de una singură, muindu-și picioarele în valurile domoale. Pășea cu mâinile întinse în părți de parcă vroia să-și ia zborul în tăriile cerului. La vârsta ei, se gândi Onisifor, fetele adeseori cunosc deja multe taine ale vieții conjugale... Vor să fie singure.
-- Bună seara, zise el. Admirați marea?
-- Admir pescărușii ce zboară de-asupra Basarabiei, răspunse ea, fără a-și întoarce capul, ca și cum era pregătită pentru acea întâlnire. De când mama nu mai e, visez mereu că zbor. Uneori mi se pare că zborul din vis poate deveni realitate.
-- Înseamnă că ești încă foarte tânără și mai crezi, se bucură el.
-- Zău? se miră fata. Făcu o piruetă, apoi îl întrebă: Unde vă e șevaletul? Nu vă mai frapează zbuciumul talazurilor?
-- De unde știi că pictez? rămase el uluit.
-- Înaintea morții mama mi-a povestit despre dumnevoastră.
-- Despre mine?..
-- Azi dimineață, văzindu-vă, mi-am dat seama că sunteți pictorul care a desenat-o cândva pe mama. Nu vă amintiți de acel portret?
-- Ce îndrugi, fetițo? N-am desenat nimic la voi...
-- Ați fost o săptămână în gazdă la ea, i-ați promis atunci multe... Acesta este adevărul. Mama n-a putut să mintă în gura morții... A fost o mamă bună...
Vorbele fetei îl pironiră locului. Oricât se încruntă să-și amintească vreo aventură amoroasă petrecută pe aceste locuri, nu putea. Era sigur că fata încurcă ceva. Își împreună mâinile ca în fața unei icoane și se jură că nu pricepe nimic.
-- Înseamnă că altcineva, care seamănă cu dumnevoastră, spuse cu amărăciune fata. Dar ați mai fost vreodată aici, la Carolina?
-- De mai multe ori.
-- Și totuși, să știți că mama mi-a spus adevărul. Mi-a arătat fotografia dumnevoastră, într-o carte.
Onisifor rămase perplex. Fata continuă să improvizeze zborul, îndreptându-se cu pași mărunți pe nisipul alb spre casă. El se pomeni istovit și neputincios. În memorie îi licări o vagă amintire din trecutu-i îndepărtat și se zgudui, pricepând că faptele săvârșite o dată pot aduce asemenea urmări în viața unui om ca el. Strigă într-o doară din urma fetei, care deschidea de-acum portița casei de sub Stâncă, casă acoperită cu olane roșii:
-- Luni plec acasă, cu avionul. O spuse și se rușină oarecum. L-ai visat vreodată pe taică-tău?
-- De multe ori... Îl visez mort...
N-a închis ochii toată noaptea, măcinând la moara gândurilor întâlnirea surprinzătoare din ziua ce s-a scurs. Orice om își are apocalipsa propriului destin. Are și judecata de-apoi, aspră judecată, pe care i-o fac propriii lui copii. Ei sunt cei mai obiectivi și severi judecători și e dureroasă această judecată... Și deodată Onisifor își aminti o vară
călduroasă, cu muzică și frigărui pe litoral. Cu prietenul său Andrei acostaseră două tinerele, care se prezentară drept chelnerițe de la restaurant. Cea smolită, ochioasă locuia împreună cu părinții într-o casă veche, împrejmuită de stufării foșnitoare. A stat la ea în gazdă câteva seri, îmbrățișând amândoi fericirea... După despărțire multă vreme nu-și putu aminti cum o cheamă. A revenit de multe ori la Carolina, dar de fiecare dată i se deschidea un peisaj cu totul schimbat. În locul cocioabelor din stufăriile de la poalele colinelor se ridicau edificii pentru vilegiaturiști, iar alte case, mai moderne, răsăiră printre copacii tineri sădiți pe piscurile Stâncii.
A doua zi Onisifor luă calea aerului spre casă. De asupra mării se așternea tot mai pronunțat o plapomă de ceață, iar prin hubloul rotund vedea pescărușii plimbându-se mai liniștiți printre puținii oameni de pe litoral. Avea senzația că se întorcea mai bolnav decât venise. O grea povară îi apăsa sufletul -- o căuta cu privirile pe Gazelă, având presentimentul că e undeva pe aproape și-l urmărește. Dorea s-o mai revadă, să-i mărturisească ceva foarte important, deși nu știa cum ar decurge acel dialog. Mereu simțea că doi ochi îl urmăresc. Vremea era noroasă, dar zborul nu se anulă. Prins destul de strâns cu centura de siguranță, privea prin hublou, nici să-i piese de doamna frumoasă, cu păr bogat, care se lipea de el, mângâindu-l cu răsuflarea caldă. Își rezimă capul de spetează scaunului, așteptând să decoleze avionul. Și iar revăzu limpede un crâmpei din depărtată lui tinerețe... O doamnă alături. S-au plăcut, l-a luat în gazdă câteva zile, cât a pictat-o pe un șevalet, în ulei.
Da, acuma își aduse aminte, a fost ceva. Își acoperi fața cu palmele obosite. Doamne, ce grave urmări poate avea o faptă nesăbuită în anii tinereței...
Privi în ochii doamnei de alături și vru să-și croiască loc, să iasă pe platformă, s-o caută pe fată, dar era prea târziu -- nava aeriană se dezlipise de pământ.
În învălmășeala aerogării, într-un colț al sălii de așteptare stătea Gazela, urmărind prin fereastra mare avionul ce se avânta în înalturi, făcându-se tot mai mic, tot mai mic, până dispăru cu totul din vedere. Un buchetul de trandafiri împrăștia raze sângerii pe chipul dulce de copilă, culegându din când în când câte-o lacrimă fierbinte ce se prelingea de pe obrajii fragezi...

**


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!