agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-25 | |
E vreme despărțirii…Ceasurile bat timide în pereți, amenințând că a venit momentul în care trebuie să împărțim tot ce am adunat împreună! Dar mă întreb, oare există jumătăți egale, oare putem împărți și bun, și rău în așa fel încât să nu nedreptățim pe nici unul dintre noi?... Sau unul va lua numai cu binele, iar celălalt cu răul?
De ce trebuie să pleci? De ce nu putem uni iar drumurile noastre sau de ce nu ignorăm răscrucea și pornim împreună spre necunoscut? Fiindcă în doi totul va trece mai ușor, totul va fi mai simplu… Nu pot să cred că te las să pleci… Aș vrea să te întorc din drum și să-mi spui măcar cum aș putea să te uit, dacă până acum toate lucrurile le făceam în doi? Și când nu erai lângă mine, tot amândoi eram fiindcă sufletul îmi era plin de tine și de iubire!Acum e plin de lipsa ta și de aceea mă doare și dimineață, și prânz, și amurg! Pentru că dintr-o dată am rămas și fără inimă, și fără un picior, și fără o mână! Dintr-o dată am rămas doar cu jumătate din mine, căci tu ai plecat cu cealaltă jumătate, iar eu nu am luat nici o firimitură din tine! Spune-mi, cum aș putea merge mai departe cu un singur picior? Cum aș putea vedea totul cu un singur ochi? Cum aș putea săruta o altă gură cu o singură buză? Cum aș putea iubi tot ce merită iubit fără inimă? Fiindcă aici stă moartea omului: în obișnuință! Ușor te obișnuiești CU și greu te înveți FÃRÃ! Mi-ai lăsat doar vorbe reci și ai plecat! Nu mai e nimic în mine, m-ai pustiit și a rămas doar locul inimii mele care plânge și îmi încălzește trupul cu lacrimile-i în locul tău! Nimic nu mai pot iubi dacă nu ești tu ca să iubim împreună! Nici visele nu vor să mai prindă contur de când nu mai ești cu mine! Ce rost mai are lumea fără acel ceva care îi dă culoare, o diferențiază, o definește? Mă îmbrățișează luna, iar stelele îmi spun să nu mai plâng! Nu este pământean să înțeleagă ce se întâmplă cu sufletul meu… Nici măcar tu nu mai poți, tu, care ai fost parte din mine! Oare ce m-aș face fără stele? Și iar te simt aici, în sufletul meu, inundând totul! Dar nu știu ce e sentimentul acesta care te însoțește, căci nu este nici dragoste, nici suferință… Poate că sunt amândouă, împreunate, gata să mă distrugă!Și iar încep să plâng de parcă aș avea nevoie de toate lacrimile din lume ca să-mi înece ele durerea aceasta imensă ce mă cuprinde! Stau și mă întreb dacă m-ai iubit sau doar m-ai lăsat să cred asta… nu știu… Oare și tu suferi? Oare ți-e dor de mine? De ce se întoarce roata tot împotriva mea, dacă eu sunt cea care a iubit mai mult? … Și nu cred că m-am amăgit, că dacă ceea ce am simțit…simt… nu e iubire, atunci ce e iubirea? Aș vrea să îți găsesc ochii și să caut în ei răspunsurile… Dar tot noapte e și întunericul e pretutindeni!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate