Capitolul 13 Capitolul 13
Exact … Exakta Warex

“Conducerea superioară de partid și de stat a luat hotărârea istorică de a întări apărarea țării. De aceea s-au majorat fondurile destinate Ministerului Forțelor Armate. Aceasta se va traduce în fapt prin îmbunătățirea dotării logistice a unităților armatei române.”
La scurt timp după apariția acestor rânduri în revista VIAÞA MILITARÃ, un camion plin ochi cu materiale se oprea în curtea cazărmii.
- Bă, Stroe, avea dreptate Miron când spunea că partidul are grijă de noi, spuse colonelul Marica, răsfoind documentele însoțitoare ale transportului.
- Noi nici nu ne-am îndoit vreodată de acest adevăr, tovarășu, răspunse maiorul. Noi întotdeauna am beneficiat de ... ăăă ... am beneficiat, ce mai.
- Și să vezi ce ne trimite nouă partidul, bă, maiorule! Numai lucruri folositoare! Ia uite: fețe de mese albe, ce frumos o să fie la sala cu mese ... geamantane de carton ... frumos ... ceasuri deșteptătoare ... ce să facem cu astea, le punem în dormitoare la soldați?
- Bună idee, tovarășu colonel. Eu zic să punem unul și la corpul de gardă.
- Bine răspunzi tu de asta ... ia să mai vedem ... ăăă ... cărți pentru bibliotecă, scrise de cei mai mari autori ai marxism-leninismului: MARX, ENGELS și LENIN ... de STALIN nu mai vorbește nimeni, săracu.
- E bine că mai îmbogățim biblioteca, că nici nu mai aveam ce să citim. Cărțile alea de tot felul de scriitori imperialiști le-am dat la reformă, interveni maior maior Stroe.
- Bine-ai făcut. Ia fii atent, ne-au trimis și un aparat de futo ... ce naiba scrie aici, bă?
- Dați să văd ... futografiat? O fi vrut să zică de fotografiat, tovarășu colonel.
- Se poate. Aparat de fotografiat EXACTA WAREX? Ce belea mai e și asta?
- Lăsați, că-i bun, tovarășu colonel. Mai facem și noi câte-o poză cu nevasta, cu copiii ...
- Păi știi tu cum se face?
- Raportez! ... Adică ... habar n-am tovarășu colonel, da se-nvață.
- N-ai decât să-nveți, maiorule. Uite, îți dau voie să-ți bagi aparatul pe inventar.
- Mi-l bag imediat, tovarășu, sări, entuaziast, maiorul.
Dar, privind documentele, entuaziasmul îi pieri la fel de brusc:
- Aoleo, tovarășu, dar ați văzut ce scump e? costă aproape șase mii delei!
- Da, și?
- Dacă dispare? Îl plătesc eu? Mai bine să-l dăm la alții.
- Cum vrei tu. De exemplu, la cercetași?
- Nu cred că-i bine, tovarășu, că dac-aude Dominte că-i mai încărcăm inventarul, iar îl apucă pandoliile.
- Atunci la locotenentul major Popa?
- Băiatul lui ... ? Nu știți că l-a făcut căpitan? Acum vreo două zile i-a venit ordinul de avansare, dar am uitat să vi-l arăt.
- Ei, dacă e băiat capabil ... Dar cred că nu-i bine totuși să-l mai încărcăm și cu un aparat din ăsta, scump. La cine oare să-l dăm?
- Ce-ați zice de Tutească, tovarășu colonel?
- Bă, deștept ești! Ãsta e obișnuit cu inventarul, că și așa are tot felul de prostii trecute la el.
- Așa e, dar eu încă mă mai gândesc la ceva. Ce-ar fi să-i dăm de lucru, să învețe să facă poze? Că din două una: sau învață și atunci îl punem să ne facă și nouă, sau nu, și atunci îl sancționăm. Oricum ar fi, tot câștigăm ceva.
După câteva minute, Stroe luă legătura cu Tuteașcă:
- În cel mai scurt timp îmi raportezi că ai învățat să faci poze, ordonă maiorul, agățându-i aparatul de gât.
“E ușor să dai ordine, își spuse Tuteașcă, dar eu de cine să mă rog să-mi arate?”
De 7 ani de când era în orașul Stalin, Tuteașcă își făcuse mulți prieteni, dar nici un fotograf. Nici Ileana nu-și putu aminti că ar fi cunoscut vreunul. Totuși, trebuia să existe o posibilitate de a învăța, într-un oraș atât de mare. Și, într-adevăr, această posibilitate nu a întârziat să apară. Decât vreo două- trei luni.
- Petrică, am auzit ceva azi la farmacie, îi spuse într-o zi soția lui.
- Ceva folositor?
- La clubul Tractorul se deschide un curs de foto.
- Ileana, ești o comoară! Când? Cum?
- Asta nu mai știu, du-te și tu până acolo și vezi.
Clubul tinerei uzine de tractoare care înlocuise mai bătrâna uzină de avioane avea sarcina să lărgească orizontul cultural al maselor, în special al muncitorilor proprii. Dar arta fotografică nu este accesibilă fără o dotare costisitoare, așa încât la cercul respectiv erau primite și persoane din afara fabricii, ba chiar și militari.
Funcționara care l-a înscris pe Tuteașcă voia să spună tot:
- Cursul este predat de un fotograf renumit, tovarășul Pescaru, și durează 6 luni. Veți învăța tot, de la alcătuirea aparatului foto, până la conținutul unui laborator.
- Ce fel de laborator, duduie?
- Dar dumneavoastră unde vă închipuiți că se fac pozele? Binețnțeles că într-un laborator, nu ?
- Știți cumva unde se găsesc laboratoare din acestea?
- Tovarășu ... laboratorul și-l amenajează omul acasă la el, în bucătărie sau în baie. Trebuie numai să ai tot ce-ți trebuie.
- Și ce trebuie?
Întors acasă, plutonierul expuse situația:
- Nevastă, hai să ne cumpărăm substanțe și aparate ca să ne facem laborator!
- Unde, Doamne iartă-mă, să-l mai punem și pe ăsta?
- Au zis ăia de la club că cel mai bine ar fi în bucătărie sau în baie.
- Bună idee! exclamă Ileana. Te-apuci de poze în baie, și când or veni Grete sau Renate, le ții la ușă.
- Ba nu, o să le las să intre, c-o să fie întuneric.
- Mai bine lasă gluma și hai să ne gândim cum facem.
- Stai liniștită, am eu o soluție, dar am vrut să te necăjesc un pic. E în comandament o săliță, lângă camera ofițerului de serviciu, o ține Stroe încuiată, nu știu pentru ce. Are și chiuvetă, și sobă ... dacă vor poze, n-au decât să m-ajute și ei cu ceva.
A doua zi, Stroe i-a temperat elanul:
- Ce tot zici tu acolo, bă? Camera aia e de interes strategic, nu-ți faci tu în ea nu știu ce.
- Totuși, permiteți să raportez, avem nevoie de un loc special amenajat. La mine-n atelier nu se poate, că n-am apă.
- Trage apa, amenajează, ce-mi tot spui mie?
- Îmi aprobați să fac îmbunătățiri? se miră Tuteașcă.
- Nu eu, bă, țara! Patria ne-a dat aparat de pozat, în schimb noi trebuie să-i dăm poze, și pentru asta suntem datori să facem totul.
- Ne mai trebuie niște materiale, tovarășu maior.
- Fă o listă și du-te la tovarășu colonel, să ți-o aprobe.
“Da, când oi ști și eu ce să-i cer”, îi răspunse Tuteașcă în gând.
În primele săptămâni de școală, subofițerul a învățat care este asemănarea dintre un ochi și o cameră obscură, ce este aparatul și multe principii ale opticii. De abia la a zecea ședință, Pescaru trecu la descrierea unui laborator.
- Tovarășu colonel, vă rog să-mi permiteți să raportez, că tovarășu maior maio ... pardon, tovarășu maior Stroe mi-a dat ordin să amenajez și să utilez un laborator foto.
- Bine, fă-ți ce vrei tu și lasă-mă să-mi văd de ale mele.
- Am înțeles, dar am o listă cu materialele necesare și obligatorii, dacă vreți s-o aprobați.
- Dă-o-ncoace, să văd ... ce-ai scris tu aici? Mese, scaune? Se aprobă, găsim noi pe undeva. Ãăă, tare?
- Tase.
- Cine-i Tase?
- Tăticu. Dar, permiteți, nu pe tata îl vreau eu aici. Tasele sunt niște tăvi în care ...
- Nu mă mai învăța tu pe mine ce e aia tăvi! Ia și tu vreo două de la popotă.
- Nu sunt bune alea, raportez, că trebuie unele speciale și...
- Bine, bine ... ce mai vrei tu aici? Aparat de mărit? La ce-i bun ăsta?
- Raportez : e bun la mărit, tovarășu colonel.
- Aha! ... Cum? Pe cine vrei să mărești?
- Să vedeți: prin intermediul acestui aparat, pozele se măresc pe hârtie, adică e ca și cum s-ar transfera imaginea, desenul, de pe film pe foaie.
- Am înțeles bă, că nu-s prost, nu mai mă dăscăli atâta. E un fel de aparat de desenat. Ai mai scris aici ... uscător. Ce, usuci rufe?
- Nu, poze.
- Bine că le usuci, că nu le putem purta ude. Da, da, usucă-le! ... Ãsta ce e? Tanc? Taanc?!
- Da, tovarășu colonel.
- Bă, bă, tu încerci să-ți bați joc de mine? Tanc? se dezlănțui Marica. Noi nu suntem batalion de tancuri, noi suntem batalion mecanizat. Una la mână`! Și a doua, chiar dacă am avea tancuri, nici de-al naibii nu ți-aș da ție unul pe mână, că n-ai calificare de tanchist.
Tuteașcă a încercat de mai multe ori să oprească acest torent de țipete, dar probabil că Mareșalul ar fi continuat mult timp așa dacă în birou n-ar fi intrat Stroe, atras de zgomot.
- Ce v-a făcut, tovarășu colonel? întrebă el.
- Uite, ăsta, cum îl cheamă, vrea să-i dau un tanc, răspunse Marica, arătându-l cu degetul pe Tuteașcă.
- Poate un TAB, că din astea avem aici, încercă Stroe să-l corecteze.
- Nu, bă, el vrea un tanc.
- De developat, reuși să plaseze plutonierul.
- Dedecum? se opri șeful din perorație.
- Tanc de developat filme.
- Stai, bă, cum vine asta, filmele se dede ... nu știu cum în tancuri? Păi ăia din oraș cum le dedelo ... aia? se miră Stroe.
- Raportez, au și ei tancuri, îl lămuri Tuteașcă.
- De unde naiba? Le-or fi păstrat de la nemți? Oare Securitatea știe? se îngrijoră colonelul.
- Raportez, spuse Tuteașcă, tancul e o cutie de ebonită, nu e vorba de mașini de luptă. Se pune în el filmul, se introduce soluție de revelator și de fixator și se prelucrează, agitându-l continu.
- Dacă-i de agitat, îl mai întrebăm și pe Miron, că el e agitator calificat și în el putem avea încredere că nu ne păcălește ... ca ăsta ... propuse șeful de stat major.
- Ai dreptate că vrea să ne încarce nota de plată, admise Marica. Bă, ia lasă tu lista aia și pleacă de aici. O să vedem noi ce putem și ce trebuie să facem rost, se adresă șeful lui Tuteașcă.
Rămași singuri, comandantul și șeful de stat major continuară, bombănind, să cerceteze foaia plutonierului. Pentru a nu lăsa nimic la voia întâmplării, maiorul vru s-o ia de la început.
- Hai că mobilier are nevoie, tase, mă rog, dar aparat de mărit, ce-i trebuie?
- Cică desenează cu el.
- Asta se șterge, tovarășu colonel, ia să deseneze el și cu mâna, că nu-i cad galoanele. Și uscător, ce vorbă-i asta? Ce, pe sfoară în curte nu poate usca? ... dar multe mai vrea ăsta ... Uitați aici: cârlige, pensete, consumabile..
- Asta chiar că-i prea de tot! izbucni din nou colonelul. Și consumabile vrea? Mama lui de escroc, se crede la restaurant, vrea să consume!?