Două zile, după venirea lui Zevedeu, Teodora n-a mai ieșit din camera în care se încuiase. Îi auzeam pașii ore întregi, bocănitul ritmic pe scândurile lăcuite. Altădată aș fi fost îngrijorat (sau, cel puțin, m-ar fi obosit pocănitul ăsta regulat, cu mici pauze din când în când), acum însă mi se părea fără noimă. Nu-mi mai păsa, o mare și înghețată indiferență îmi sterpezise sufletul, golindu-l de acele vibrații tainice, formate în neștiutele retorte ale ființei…
N-aș putea explica, în schimb, cum și când se produsese acest proces de înstrăinare. Probabil de-a lungul acestor câțiva ani din urmă, care ne-au însemnat pe toți, fără alegere, cu acea nepăsare a condamnatului la moarte. Odată cu înstrăinarea față de Teodora, mi-am dat seama, cu disperare, că mă simțeam la fel de străin și de mine însumi. Câteva încercări de-a mă smulge din această stare tiranică s-au sfârșit cu un eșec dureros. Incapacitatea mea atât de bine ascunsă de-a mă adapta mediului în care mă purta viața, s-a transformat treptat în neputință. Niciodată nu-mi închipuisem că eram atât de legat de femeia asta frumoasă, unică în cerbicia cu care se apăra, dăruindu-se până la contopire unei cauze, care s-a dovedit una dintre cele mai mari (dacă nu cea mai mare) erori în aplicarea unui sistem filosofic în viața socială.
Teodora, așa cum îmi aruncase în față Borcoman, și cum scrisese în mai multe rânduri Brezan în Jurnalul său, făcea parte din acei oameni abili și talentați, care evitau să se implice direct în acțiune, stând mereu în umbră, de unde conduceau în liniște și după bunul lor plac. Existau bănuieli că se afla în spatele a numeroase fapte și întâmplări din fabrică, dar nimeni n-a putut aduce vreodată probe. Supozițiile erau rapid spulberate, de foarte multe ori chiar cu evidentă plăcere. Avusese întotdeauna grijă să șteargă toate urmele sau, când nu putuse din diferite motive, le încurcase în așa măsură încât era foarte greu să deslușești drumul pe care mersese. Așa cum cei mulți își schimbă hainele, Teodora își schimba pigmentul pielii cu neînchipuită ușurință. Ca un țipar se strecura printre degete, învățase să meargă fără să i se audă zgomotul pașilor, respira furând aerul.
În primele zile ale acestui Crăciun când viața a căpătat brusc un curs total opus celui de până acum și, în general, nefiresc în evoluția și succesiunea perioadelor de dezvoltare ale omenirii, în vacarmul și confuzia atotstăpânitoare, planul Teodorei s-a înfiripat și s-a consolidat aproape de la sine. Avea nevoie doar de câțiva oameni, care s-o susțină și de care să se folosească pentru a depăși acest impas. Îi găsise în Busuioc și Zevedeu pe care-i disprețuia pentru primitivismul lor, dar avea nevoie de ei, pentru că dețineau metodele de-a ieși dintr-o asemenea încercuire surprinzătoare. S-a văzut după o jumătate de secol de tirade deșucheate care înălțau omul pe cele mai înalte culmi ale universului, cât de labilă este credința și ființa lui ca atare; Teodora, prin manevre de mare finețe și subtilitate, izbutise să-și modifice radical propria-i imagine, convingând pe cei din jur că în realitate fusese mereu un opozant al regimului. Nu avusese totuși curajul să meargă prea departe; a dat lucrurilor contururile și sensul dorit, folosindu-se de munca tenace pe care o dusese din umbră; dar a renunțat cu strășnicie la orice tendință stridentă, exaltată; avusese mereu inspirația de-a renunța la cunoscutele metode de-a regiza viața; se lăsase în voia ei, păstrându-și doar echilibrul pe creasta valurilor. Cum puțini erau cei care intuiau ce se întâmplase după paravan ani de zile, Teodora ieșise din întuneric cu fața primenită.
Apariția intempestivă a lui Dionisie Borcoman a spulberat într-o secundă toată această schimbare remarcabilă. Se pare că uitase de existența acestui om, care semăna atât de mult cu ea, fiindu-i astfel cel mai redutabil dușman. Am văzut-o pentru prima dată paralizată de frică. N-am avut timp să mă dezmeticesc din uluirea care mă cuprinsese în fața acestei reacții neobișnuite, căci, fulgerător, a intrat sub carapacea pregătită demult pentru o asemenea eventualitate unde nimeni n-ar fi putut ajunge. Ca sepia, arunca lichidul negricios, tulburând apele ca să poată fugi în voie. Orice atingere, indiferent de intensitatea ei, o punea în stare de alarmă, retrăgându-se sub acoperișul de nepătruns.
Prima dată, deci, în aceste zile, și-a pierdut cumpătul. Când Dionisie preluase conducerea fabricii, a spus calmă, aproape absentă: „Ai să vezi că va mușca. Vezi, am greșit! Capul trebuia strivit”. Apoi înfuriată de uluiala care-i cuprinsese vocea, a urmat: „Cum dracul au putut câștiga cu mâinile goale? Deci, din nou destinul țării a fost stabilit de alții, în altă parte. Poate n-ar fi ieșit așa cum ar fi vrut acești negociatori dacă armata, securitatea, miliția n-ar fi trădat jurământul de credință. Altfel, ar fi ieșit un fâs cu zeci de mii de morți. Dacă trebuie judecat cineva, atunci începutul să fie făcut cu toți securiștii, cu toți ofițerii armatei și miliției pentru înaltă trădare. Cu toți activiștii partidului care, la fel, au trădat prin pasivitatea lor suspectă. Cine poate să-și închipuie că o adunătură de exaltați cu mâinile goale și urlând lozinci, ar răsturna o lume atât de bine înfiptă în pământul patriei, e un mare tâmpit. Cum să faci față unor meseriași în arta represiunii, cum zice acum pe unde apucă Borcoman? Spune-mi tu, că eu sunt… Cum o societate înscăunată timp de cinci decenii poate fi aruncată din șa printr-un simplu bâlci? Să fim serioși!… Dacă tot avem nevoie de eroi fără de care nu putem trăi, dacă tot ne plac poveștile cu tineri frumoși, cu pieptul gol și flori în mână, atunci să-i scoatem pe militarii care au riscat și onoare și demnitate militară. Așa că a lua în brațe nespălații, derbedeii care au fost mânați din urmă de agenturile străine, e, într-adevăr, o crimă. Este știut că în asemenea situații, urmate de lovituri de stat, baza o formează scursurile. Oamenii de calitate sunt greu de manipulat, nu se lasă impresionați de țigări, băutură, bani, femei! Oare cât o fi costat pe americani și pe ruși acțiunea din România? Cine știe!? Dar noua putere, în vinovăția ei, are nevoie să-și consolideze poziția. Cum? Inventând legende și eroi. Mințind, da, mințind cu nerușinare! În fața unei mitraliere nu rezistă o sută de mii de oameni nici măcar un ceas. La primul foc, n-ai văzut, fugeau ca iepurii, călcându-se în picioare. Cei care sunt acum în boxa acuzaților își merită soarta. Niște tâmpiți! Vrând să doboare pe odiosul și pe sinistra lui pe care, fie vorba între noi, tot ei și noi toți i-am împins spre dezastru, hiperbolizându-le trăsăturile satanice aflate în tot omul în hibernare, om distrus un ideal. Lumea era într-un relativ echilibru, se cunoșteau taberele, se știau dușmanii, se foloseau aceleași amenințări, care nu erau puse în practică niciodată, fiecare își juca rolul. Frica păzea pepenii din toate părțile. Dar așa, acest sfârșit de secol va înota în sânge. Toți vor vrea să fie ceea ce au fost și mai mult decât atât… „Frica a paralizat și a obli…, am încercat să-i temperez ura care-i țâșnea prin toți porii. „Pe dracu! mi-a tăiat-o scurt. Dacă au făcut în pantaloni, să-și ducă crucea, dobitocii! Ironia istoriei este insuportabilă: cei mai mari comuniști au îngropat comunismul. Cum, mă, să cred că dintr-o mulțime care se vânzolea prin piețe, fără nici o asigurare, fără argumente, s-au ales spontan capii prin simpla asumare? Haida de! Erau demult stabiliți pe listele făcute afară: unuia îi era scris numele la Moscova, celuilalt la Washington. Și tot așa!” Gata, liniștește-te! am încercat din nou să-i potolesc frica, deși eu însumi tresăream la orice zgomot, suspectam pe toți cei care urcau scările blocului, ba mai mult, ore întregi pândeam în spatele ferestrei toate mișcările din stradă, iar ca să mă liniștesc cât de cât și să pot rezista oboselii nervoase, am blocat ușa apartamentului cu un dulap. Nervii întinși la maximum receptau în plin fiecare lovitură și, căutând un remediu, se destindeau doar atunci când auzeau glasurile copiilor, jucându-se în fața blocului. Devenise o pândă încordată și orice clipă întâmplătoare de liniște când copiii, în jocul lor, puneau ceva la cale, aducea panică și confuzie.
După zile întregi în care impresia generală a fost că oamenii părăsiseră orașul și viața își oprise cursul sub cerul plumburiu al unei ierni fără zăpadă, a urmat o bruscă și inexplicabilă convulsie, care voia să însemne revenirea la normal. Aveam senzația că traversasem un deșert nuclear și acum viața se târa în genunchi. „Ce mama dracului faci! s-a înfuriat Teodora, găsindu-mă baricadat în casă. Cine crezi tu că are acum grijă de tine? Acum se bat ca să pună mâna pe putere, alții ca să prindă un loc mai în față sau o ciosvârtă mai bună. Toți sunt la masă și înfulecă. Va veni și ziua când se vor termina bucatele și atunci își vor aduce aminte de noi ca țapi ispășitori. Am fost la fabrică și n-am putut intra. Borcoman a sigilat tot, și acum verifică dosarele. În fine, azi, după ce se întunecă, o să treacă pe aici Busuioc. Abia l-am găsit. Nenorocitul și-a pierdut capul și a fugit într-un sat la niște rude, care l-au ascuns. Ne-a propus să stăm o vreme la o cabană unde suntem în siguranță după care să ne pierdem urma în alt județ sau, dacă va fi nevoie, să părăsim pentru o vreme țara. Aici, zicea el, nu se poate rămâne deocamdată. Dacă n-ar fi fost Borcoman, lucrurile ar fi fost foarte simple. Dosarul lui Brezan încă nu era încheiat și se află în fișetul lui Busuioc. A fost distrus. Nenorocul nostru este că Busuioc n-a găsit dosarul lui Borcoman de unde reieșea să pe vremea studenției fusese colaboratorul lor. Bănuim că în haosul care a fost, ăsta și-a subtilizat propriul dosar. Or, încă declarația lui Busuioc n-are valoare și e și riscantă pentru el. O să vină și rândul să spunem lucrurilor pe nume”. Dar ziceai că tu n-ai nici un amestec! am șoptit descumpănit, privindu-i hipnotizat mânecile murdare ale hainei, lucru pe care nu-l mai văzusem niciodată. Cred că e grav dacă umblă așa murdară, ea care se schimba de două ori pe zi, mi-am zis. „Ziceam, da, așa ziceam”, s-a rățoit ea, plimbându-se prin fața mea cu mâinile afundate în buzunarele hainei. Dar de ce să fugim? Nu înțeleg! Ca noi sunt cei mai mulți! am ripostat enervat de tonul ei înalt. „Ești un prost!” a spus sec, oprindu-se din plimbatul ei și privindu-mă de parcă mă vedea pentru prima dată. M-am săturat, gata, s-a terminat! am țipat, spumegând de furie. „Ce face!” s-a mirat ea. Apoi batjocoritoare: „Ce vorbești, tovarășe Simion Radvoicu! Te-ai săturat deodată, nu-i așa? Ce ți-ai zis: Hopa, a venit clipa libertății, ia să sar eu peste șanț. Nici pomeneală, dragul meu! Nu mai avem loc de întoarcere, știi bine! Dacă derbedeul ăla de Borcoman se apucă să le pună cap la cap din câte ai făcut, putrezești la ocnă. Cine crezi c-o să-ți ia apărarea? Pe cine crezi tu că ai să impresionezi cu argumentul că tot ceea ce ai făcut e în numele unei cauze nobile, pentru mai binele tuturor!? Așa cum au făcut comuniștii cu cei care li se împotriveau, așa vor face ăștia cu noi, deși cei care i-au băgat la zdup ori sunt cu burțile în sus în cimitire, ori își mănâncă pensiile ca sobolii prin casele lor somptuoase, sau peste graniță. Mai grav și mai dramatic pentru noi cei puțini rămași cinstiți e faptul că vom intra pe mâinile unor foști comuniști deveniți peste noapte anticomuniști și democrați, care își vor spăla mâinile în sângele nostru ca să li se uite mizeria lor umană. Acum îți dai seama că metodele noastre n-au fost nici pe departe atât de dure pe cât trebuia dacă sunt în libertate atâția păduchi”. Dar au murit oameni nevinovați, elita culturală a țării, au fost distruse valori naționale! „Da, posibil! Aceste lucruri s-au petrecut când am încăput pe mâini străine. Și ceea ce vrei tu să spui, la urma urmelor, miroase a trădare. Ai grijă! Asemenea erori s-au petrecut în toate timpurile și-n toate orânduirile. Dar nu pot fi comparate în nici un fel cu crimele infernale, care au distrus triburile indiene pe oasele cărora s-a cocoțat poporul american. Fiecare indian, un dolar. Pentru ăștia cine-și cere iertare? Nici cu cele care au îngropat milioane de mujici pe oasele cărora s-a ridicat puterea sovietică. Lor le-a cerut cineva iertare? Spune-mi, unde-i diferența? E normal ca acum să-și dea mâna și să se pupe. Este, dacă vrei adevărul vorbei noastre: corb la corb nu-și scoate ochii. D-asta și gogoașa cu casa europeană, care e un mare rahat în care vor ăștia mari și tari să ne afunde cu capul înainte. Aceeași lege rămâne întotdeauna funcțională: cel mai mare și mai tare înghite pe cel mai mic și mai slab”. Știi ceva? hai, slăbește-mă cu prostiile astea, am apucat, în sfârșit, să vorbesc. Ãstea le-am auzit în ultimii ani de mi s-a acrit. Le știu pe de rost. „Extraordinar! a exclamat ea batjocoritoare, aprinzându-și țigara de la flacăra pierită a brichetei și suflând fumul peste umărul meu. Niciodată n-ai avut nimic în capul ăsta al tău… tot timpul ai făcut pe tine de frică”. Te invit să-ți măsori cuvintele, am admonestat-o cu voce moale. „Nu mai spune că mă prăpădesc! a strivit cuvintele sub ironia groasă, unsuroasă. Ce tot îndrugi acolo? Când alții ziceau bogdaproste că au găsit un kil de oase belite sau salam din saramură de soia în loc de carne, tu aveai pe masă mușchiuleț de vită și pulpă de porc, vinuri de Cotnari și bere de Reghin. Firește, suferi de stomac, pentru că așa scrie în fișa de post ca să se vadă cât de mult te-ai sacrificat. Când alții stăteau claie peste grămadă în blocuri de nefamiliști, copii și părinți în șapte metri pătrați, tu te lăfăiai în trei camere. Când alții se înghesuiau pe scara troleibuzului, pe tine te aștepta mașina în fața scării. Când alții luau bani de la ceareu și plăteau un an de zile rate ca să-și petreacă amărâtul lor de concediu într-o stațiune, în vile de mâna a doua, tu te îmbăiai în piscinele litoralului, în hoteluri rezervate. Și toate astea pentru că am existat eu, pentru că a existat o proastă, care a înghițit toate mizeriile celor care s-au perindat pe la cârma municipiului, pentru că am suportat avansurile și ciupiturile de fund ale libidinoșilor bătrâni cu funcții de răspundere, pentru că am înghițit toate vorbele murdare din lumea asta. Și acum îmi stăruie în urechi îndemnul tovarășului Bătrânu: Așa, fato, scoală-mi-o și suge-o cu nădejde pentru viitorul de aur al patriei! Veneam acasă și mă spălam pe dinți până țâșnea sângele din gingii și-mi vomitam fierea. Toate astea s-au adunat în inima mea. Mă mir că n-a crăpat… Fără mine ai fi rămas un inginer nespălat, târând două dosare dintr-un atelier în altul”. Dacă nu taci…, am țipat exasperat, pornind cu pumnii strânși spre ea. „Stai blând că-ți crăp capul, a spus cu răceală, fără să se clintească. Adună-ți hainele groase într-o valiză. Pe la cinci vine o mașină în spatele blocului, în parcarea de lângă parc. O s-o recunoști că la volan e Zevedeu”.
A făcut un pas spre holul slab luminat de un bec mascat de colțul etajerei unde țineam câteva cărți, ziare și broșuri politico-educative, „Capitalul”, două volume din operele lui Lenin, vreo patru din „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, pe care Teodora le așezase în așa fel încât să sară în ochi de cum treceai pragul. „Fă cum îți spun, a mârâit ea întoarsă cu spatele și trăgându-și mănușile în mâini. Eu mai am câteva lucruri de pus la punct. Să nu faci vreo prostie. Brezan a fost găsit într-o stare jalnică. Se spune că ar avea leziuni interne foarte grave. Busuioc susține că nu l-a atins nimeni de la ei. Cică a fost dus de câteva ori în direcții necunoscute, pentru a fi anchetat. De fiecare dată când îl aduceau înapoi, arăta și mai rău. Vorba lui Busuioc: Ãștia sunt niște maeștri. În câteva săptămâni l-au adus la patruzeci de kile cu pantofi cu tot. Într-un fel îl înțeleg și pe Brezan. Nici eu n-aș scoate nici o vorbă. E un bărbat! Păcat că a luat-o pe altă cale. Cu un asemenea om chiar răstorni munții. Nu înțeleg cum a putut el să aprecieze atât de fals situația și să se împotrivească forței. Rămâne pentru mine un mister”. Din ură, am mormăit indispus. „Poate! Înseamnă că ne-a urât din tot sufletul”. „Da, cine știe! a revenit ea cu bruschețe la tonul tăios ca o lamă de cuțit. Indiferent ce s-a întâmplat, nu vreau să îmbătrânesc în pușcărie. Nu mi-am făcut decât datoria. Sunt convinsă că, dacă ar fi fost în locul meu, la fel ar fi procedat. Așa că nu regret nimic. Eu am avut ceva mai mult noroc. În fine, Busuioc are și el interesul să rezolve cumva chestiunea asta. Atâta vreme cât Borcoman e tare nu suntem în siguranță nici unul. E limpede, nu? Așa că ai grijă să nu te prostești că n-am altă alternativă”. Dar sunt declarațiile noastre, am îngânat, simțind cum un gol imens se lățește în stomac. „Nu mai sunt, a râs Teodora într-un fel care a încrețit carnea pe mine. Ne pupă undeva! Zevedeu a intrat la securitate odată cu păduchii ăia revoluționari. Îl instruise Busuioc ce are de făcut. Așa că dosarul lui Brezan se află la loc sigur. Borcoman n-are nici o probă. N-are decât cuvântul lui de onoare, care-n fața noii justiții e un rahat cu apă rece. Zile fripte ne poate face, așa cum ți-am spus, dar nu mai mult… Nu-i nimic, ne lămurim noi și cu reacționarul ăsta de-o să-și blesteme și laptele supt de la mă-sa”. De ce nu distrugi dosarul? Am dormi mai bine, m-am bâlbâit. „Ești la fel de tâmpit ca întotdeauna. Nu pricepi nimic! Dosarul e la mine. L-am cumpărat de la Zevedeu, care l-a mințit pe Busuioc că nu l-a găsit. În schimb, am avut grijă să afle că-i la mine. Cum crezi tu că-i atât de săritor tovarășul… pardon, domnul căpitan Busuioc? O luăm noi de la început, fii fără teamă!” A râs sarcastic, pornind spre ușă în vârfurile picioarelor unde s-a oprit doar cât să adauge: „Și nu te mai baricada în casă că ăștia nu caută găinarii”. Cu toată forța a trântit ușa încât întregul bloc parcă a primit în plin o lovitură de buldozer și s-a bâțâit pe armătura lui. Ecoul s-a întors dogit și îmbâcsit de tencuiala care s-a așternut albă pe mocheta vișinie. „Du-te dracului!” am exclamat admirativ.
Frica se împuținase printr-o minune, lăsând locul speranței. Ca niciodată, am început să construiesc cu migală tot felul de scenarii, care să mă scoată din situația asta periculoasă unde, deodată, Teodora trecuse pe un plan secundar. Și totuși acest lucru îmi dădea noi puteri. Mă simțeam eliberat; îmi venea să râd în hohote de spaimele care-mi împietriseră stomacul și-mi toropiseră creierul. „Să îngropăm trecutul și s-o luăm de la capăt”, mi-a oferit ea soluția ultimă ca un actor care vrea să convingă că s-a contopit cu personajul până la identitate, dar, în realitate, sătul să repete seară de seară aceleași banalități.
Acum îi auzeam pașii, bătând podelele dintr-un cap în altul al odăii. Nu reușeam în nici un fel să-i înțeleg înverșunarea. Ne rătăcisem de noi înșine și de toți ceilalți; pornisem pe căi mult prea umblate, crezând că așa o să ne fie mai ușor. Fusese o eroare de neiertat. Și așteptarea asta care ne storcea de vlagă!
Firesc ar fi fost să-i spun că n-am crezut o iotă din toată povestea încâlcită, voit ambiguă, pe care Vasile Busuioc o scornise. Nu puteam accepta că ea, Teodora, se coborâse în mocirlă atât de adânc. Ceva nu se potrivea. Teodora, în general, avea oroare de asemenea scene care, oricât te-ai fi străduit, lăsau urme. Era obsedată de perfecțiune; fiecare acțiune era gândită în detaliu și un neînsemnat asincronism provoca adevărate stări de furie. Chiar dacă lăsa impresia că e zămislită din fier și beton, cum zicea Borcoman, în realitate făcea eforturi disperate ca să-și înăbușe delicatețea, sensibilitatea și umilința ei de femeie frumoasă și fără de noroc. Cum altfel ar putea fi explicată reacția violentă în fața urâtului? A spune că e vorba despre un paradox este prea puțin și nici semnificativ. De pildă, în câteva rânduri am surprins-o strângând la piept buchetul de trandafiri pe care i-l aduceam din când în când, mai mult pentru a-mi satisface o necesitate moral-masculină decât că așa simțeam. Atunci, în acea clipă, i se umpleau ochii de lacrimi și lacrimile se topeau în lumini intense, nemaivăzute, de bucurie.
Adevărul este că suferința, într-o primă fază, o înduioșa, apoi o neliniștea și sfârșea printr-o ciudată împietrire a sufletului.
Mihnea se referise odată, în treacăt, la această misterioasă prefacere, sugerând că aparenta insensibilitate și reacțiile care urmau, sunt rezultatul incapacității de-a recepta și suporta tensiunea psihică din momentul conștientizării durerii. Nu știu dacă este corect acest raționament, nu știu dacă este precis, dar l-am acceptat ca atare, fiindcă altă motivație logică nu găsisem. Aici, în această neputință, își avea izvorul gelozia ei insuportabilă, mistuitoare, care se revărsa, pârjolind totul în cale; devenea, în aceste momente, de o răutate care atingea patologicul. Niciodată, încă, n-am avut suficient curaj să-i dezvălui această față oribilă pentru care oamenii o evitau sistematic; ceea ce credea ea că este acceptare din partea lor pentru calități pe care și le inventase, nu era decât efectul superficial al funcției de secretar de partid. Eu însumi am ocolit cât am putut asemenea excese, complăcându-mă în a accepta situația ceea ce, în scurt timp, a dus la absoluta mea subordonare. Împotrivirile mele au fost din ce în ce mai rare și mai neînsemnate, tendința ei de acaparare și posesiune devenind practic imposibil de stăvilit. Astfel, am fost prins în cursă ca un șobolan; într-atât de bine fusese construită cursa, cu atâta migală meșteșugărească fusese țesută plasa încât orice încercare de-a ieși ar fi fost un eșec insuportabil.
O auzeam cum străbate camera, neîncetat. Ori de câte ori se oprea din cauza oboselii, mă cuprindea frica. Mă simțeam deodată părăsit în această tăcere de nepătruns a muntelui, parcă aflându-mă dincolo de orizontul locuit al oamenilor. Întunericul cobora brusc, într-o clipă cerul și pământul dispăreau sub pânza asta deasă prin care nu putea trece nici lumina, nici aerul. Am avut senzația că mă sufoc și m-am refugiat în fața geamului, unde aerul rece, îmbâcsit de praful zăpezilor spulberate, năvălea prin fereastra întredeschisă.
Mi s-a părut că nu-i mai aud pașii. Am ascultat încordat. Nu, sunt doar mai mari și mult mai nesiguri ca altădată. Mersul ei continuu se spărgea de pereții încăperii, întorcându-se în pulberi, care pluteau sufocante.
Întunericul nopții a învălmășit totul. Într-un colț, spre apus, o fărâmă de lumină se aprinsese încet deasupra pădurii de fagi. Întâi doar un colț incandescent, apoi o altă parte, încă o parte și sub ochii mei o ploaie de lumină s-a rostogolit dintr-un țanc tăios, poleind totul în aur și argint și risipind pe pământ urme stranii pe care mintea omului nu le-ar fi putut imagina vreodată. În această vâltoare a luminii chemările lupilor au sfâșiat marginile pădurii cu melopeea lor înnebunitoare, săltată peste zăpada înghețată , pierzându-se undeva în rariștea, care cobora brusc spre nord-est.
Am tresărit speriat. Uitasem cu totul de existența fiarelor. Aceeași frică animalică mi-a înghețat în vene. Stăteam nemișcat în spatele perdelelor îngălbenite și îmbâcsite de praf, cu găuri mari făcute de jarul țigărilor. Ascultam cum hăulitul lor devenea din ce în ce mai puternic; se amplifica, se înălța și cădea pe pământ în ropote lungi și repezi. În marginea pădurii, în bătaia razelor de lună, haita se vânzolea fără încetare, alerga într-o direcție, ca să se întoarcă cu o mișcare scurtă înapoi, împrăștiindu-se printre arbuștii îngrămădiți sub coroanele fagilor. Din când în când se repezeau unul la altul, amenințându-se cu boturile îmbăloșate sau chiar mușcându-se și văitându-se de durere. Apoi se așezau cuminți pe zăpadă, îndepărtându-se unul de altul, sau întorcându-se cu tot corpul spre pădurea de unde se părea că așteptau venirea altora. Începuse viscolul și zăpada vânturată i-a acoperit, ascunzându-i vederii mele. Un vârtej a zgâlțâit obloanele ferestrelor parcă vrând să le smulgă din țâțâne. Deși îmi dădusem seama că doar zbaterea aerului putea fi, trupul mi s-a răcit din nou, inima s-a zvârcolit, icnind sub greutatea sângelui îngroșat, care se împotrivea să pornească din nou în călătorie prin corp.
Teodora se oprise din plimbatul ei de oare întregi. Prudent, am încercat să mă depărtez de fereastră: mai întâi un picior, pipăind podeaua rece, apoi aducând și pe celălalt cu aceeași încetineală; bâjbâiam prin întuneric obsedat de gândul de-a întări intrarea principală cu acea stinghie, care se punea de-a curmezișul peste ușă. Fulgerul loviturii s-a înfipt brutal în creier, luminându-l; orbecăiam prin cameră cu mâinile întinse în față ca să evit o nouă atingere cu mobilierul, căutând în jurul sobei lanterna pusă la încărcat. Iat-o, m-am bucurat, și sub lumina firavă, ofilită am verificat fiecare fereastră. Da, am respirat ușurat, da, e-n ordine!
M-am așezat în fața ferestrei la pândă. Acum frica asta seacă, înrobitoare care-mi secătuise sufletul se amestecase într-o mare măsură cu un sentiment încă tulbure, greu de stăpânit; pendulam continuu între curiozitate și nesiguranță. Nu știam ce trebuie să fac!
Am început să număr lupii, care se opriseră la câțiva metri în fața cabanei. După câteva minute de alergare și salturi peste zăpada troienită de viscol, haita încremenise, ascultând încordată. Nici unul nu mai hăulea; cu urechile ciulite, scurte și ascuțite, încercau să cuprindă cât mai mult spațiu; cu boturile întoarse în bătaia vântului adulmecau, căutau. Sub lumina împuținată de apusul lunii, care se târa anevoie deasupra pădurii spuzite de scânteierile zăpezii înghețate, ochii lor gălbui păreau că luaseră foc. Unul dintre ei, cu blana deasă, de culoarea cojilor de nucă, zbârlită de vânt și albită de pulberile albe ale zăpezii, pășise în fața haitei, privind țintă în fața lui. Cu o fulgerare, lupul cel sur, cu urechile zdrențuite, i-a sărit în spate, culcându-l în zăpadă. Haita întreagă a încremenit așa cum o prinsese atacul. Nici unul n-a scăpat măcar un schelălăit de nemulțumire. Chiar și cel atacat s-a supus, târându-se pe burtă până în dreptul celorlalți. Din nou au pornit, înaintând cu scurte opriri, furișându-se printre brazii rari, care crescuseră în apropierea cabanei. Iată-i, au ajuns lângă masa și scaunele din butuci retezați de lângă pârâul, care, din primăvară până-n toamnă, se strecurau printre vegetația deasă de pe maluri.
Lupii au ocolit brazii și au ieșit în câmp deschis, ajungând la vreo zece-douăzeci de metri de cabană. S-au așezat într-un semicerc cu doi cățelandri pe margine. Animalul sur și cu urechile rupte dispăruse, parcă intrase în pământ. Am încercat să-l găsesc, cercetându-l pe fiecare în parte. Nu se vedea. Oare o fi renunțat? Nu cred, fiindcă haita aștepta în aceeași stare de înșelătoare stare de apatie…
Luna alunecase într-o parte pe cerul casant, rămânând atârnată ca un lămpaș de creștetele copacilor. Un nor pribeag, dantelat în șnururi subțiri de aur trecu în grabă peste fața ei și-n urmă lui lumina pâlpâi gata să se stingă. Într-o asemenea clipă când lumina devenise vâscoasă și tulbure am zărit lupul cel sur, stând liniștit, cu o expresie de plictiseală ostentativă, pe locul unde începeau treptele de beton, care urcau spre intrarea principală a cabanei. Încet, am dat colțul perdelei într-o parte, încercând să-mi lărgesc orizontul pândei. Privirea încremenită a fiarei rămăsese fixată pe scândurile groase, negeluite ale ușii. Mi s-a părut că acum, în ochii lui gălbui, unde licărul cruzimii se aprindea brusc, își făcuse loc dezamăgirea. Am tresărit surprins de propriul meu gând: expresia din privirea animalului era aidoma cu cea a unui om înșelat și-n suferință. Era aceeași expresie de supunere mohorâtă pe care o mai văzusem doar la corcitura tărcată pe care o adunase Moise Panait de pe maidanul Brașovului.
În fiecare dimineață, câinele care se îngrășase peste puterile picioarelor lui scurte, se ținea după el gâfâind, cu limba roșie atârnată într-o parte ca o zdreanță. Javra se strecura printre picioarele noastre în biroul spațios, curat și bine aerisit și se culca lângă fotoliul directorului, mârâind din când în când prin somn de spaima a cine știe ce lupte câinești. Atunci, Moise Panait își lăsa lucrul lui și-l scărpina între urechile năpârlite. Câinele se întindea, clămpănindu-și dinții încă sănătoși, iar directorul, cu satisfacție, ne obliga pe cei de față să-i ascultăm încă o dată povestea: „Cum îți spuneam, tov Radvoicu, mă întorceam într-o seară spre casă – și inventa gesturi ciudate, răsucindu-și palma în aer și înșurubându-mi-o între ochi – ei bine, era târziu ca de obicei, după ora nouă, și mi-am zis: ia să fac câțiva pași pe jos, că mișcarea e singura soluție să mă reîntorc în natură. Am anchilozat, tovule, stând pe scaune, urcând și coborând din mașină… Cum ziceam, hai să fac câțiva pași, deși eram frânt de oboseală și nevastă-mea mai invitase și pe fiică-mea cu bărbatu-său și nepoții la noi să stea până luni. Tu îl cunoști pe Ștefănescu, cât e de sâcâit și, sincer, n-aș fi vrut să stau prea mult cu el în povești. Ei, dar asta-i altă chestiune, și nu te interesează pe dumneata. Deși cu dumneata sunt sincer până la capăt! Nu știu ce-o fi găsit fiică-mea la ăla! Eu unul nu l-aș ține nici să-mi facă pantofii. De, niciodată nu vom ști ce-i în capul femeilor, cu ce măsură măsoară ele. Tania mea e puțin prea senzuală și ăsta o fi pe post de paratrăznet! Până l-o găsit pe ăsta, stăteau golanii cu sula sculată șir la ușa mea… În fine, javra asta s-a ținut după mine până acasă. Am băgat-o în baie și-am spălat-o bine. Sărea nevastă-mea de trei metri în sus de furie, săreau și nepoții de bucurie! Știi de ce l-am luat, tov inginer? Fiecare om are fixul lui. Să nu mă înțelegi greșit, că am îmbătrânit și am devenit superstițios. Nu, nici vorbă! Dar mi-am adus aminte că la fel am pățit și cu ani înainte când eram așa ca dumneata, proaspăt ingineraș. Venisem de doi-trei, poate cinci ani, în fabrică și m-am procopsit cu o javră, care mi-a fost credincioasă până la ultima suflare. Avea câinele ăsta, pe care-l botezasem Rică, un fel de-a te privi că te înmuiai imediat. Nici nu știai că e în casă. Când eram schimbul doi, venea întotdeauna în întâmpinare. Când n-a mai venit, am știut că se întâmplase ceva cu el. Și așa o fost! L-a lovit un nenorocit cu mașina, chiar în intersecție, când o iei pe Bulevardul Dacia. Avea aceeași privire blândă, poate de astă dată și nedumerită, întrebătoare. Dacă-l găseam pe nenorocitul ăla, cred că-l omoram… Hehei, ce vremuri au fost! Chiar și așa grele și pline de privațiuni! Nu știu dacă am avut ocazia să-ți spun vreodată, dar liceul și facultatea le-am făcut la seral. Cam știu cine sunt și d-aia nu fac pe nebunul. Era greu și uneori făceam lucruri fără rost și fără folos. De câteva ori am vrut să mă las. Dacă nu era Filuța, nevastă-mea, cred că până la urmă depuneam armele. Ca să pot eu învăța, făcea numai schimbul trei. Câțiva ani la rând până a născut-o pe fii-mea numai noaptea a muncit. Ce s-o mai lungesc! Dacă ar fi să iau viața de la capăt, tot așa aș vrea să fie. Cu toate sacrificiile și cu toate renunțările… După cum ți-a căzut colțul gurii a neîncredere (deși nu schițasem nici un gest, dar era pretextul lui inventat ca să schimbe tonul, intrând în faza discursului moral) parcă zici: iată, ditamai directorul și ce-i trece prin cap. Fac parte dintr-o generație care a început să înțeleagă problemele țării într-un moment de mare avânt revoluționar inaugurat de actul istoric de la 23 August 1944. Comuniștii visau să clădească din temelii o societate nouă, o țară nouă, fără inechități, fără nedreptăți. O societate în care oamenii muncii, având drepturi egale, având șansa egale de afirmare, să fie adevărații făuritori de istorie. Cine se opunea acestei forțe fenomenale, fantastice, nemaivăzute pe aceste meleaguri de la războaiele dacice, sfârșea zdrobit sub tăvălugul istoriei…”.
Fața lui smochinită, cu nasul atât de curbat încât nările parcă se răsfrângeau peste buza superioară, a devenit străvezie sub zâmbetul subțire și răutăcios. Mă țintuise cu privirea, așteptând, probabil, să bat din palme de plăcere sau, bănuitor, să înțeleagă dacă nu cumva, Doamne ferește! nu-l cred. Îl ascultam instalat comod în fotoliu cu gândul la Teodora pe care abia o cunoscusem în noaptea de Revelion petrecută în cantina fabricii unde, din dispoziția primului secretar Bătrânu, trebuia să petreacă activul în rândul maselor muncitoare. La început am râs, cum adică „ordin” să ne înveselim laolaltă? Dacă eu am alte planuri? Moise Panait mi-a înfipt un deget în piept zicând: „Bă, fii atent! Lasă propaganda și fă cum ți se spune. Adică nu-ți place să treci pragul noului an împreună cu tovarășii tăi de muncă și de luptă? Eu n-am auzit ce-i spus…”. Dar, știți tovarășul director, eu aș vrea să rămân în familie, m-am bâlbâit înspăimântat de tonul lui arțăgos. Știți, ne vedem rar…
Am tăcut sub privirea lui tăioasă. Alt motiv nu găsisem la repezeală ca să refuz invitația. Nerăbdarea lui Moise Panait devenise amenințătoare. Cu fiecare secundă care trecea, mâinile mi se răsuceau tot mai tare și mintea mi se golea de orice senzație. „Ne-am înțeles, a încheiat Moise Panait, lătrând cuvintele cu vocea lui îngroșată de „băgău”, cum zicea el încântat de sine. La noi nu merge cu fițe din astea, e clar? Suntem un colectiv unit, puternic, o mare familie. Suferim și ne bucurăm împreună”.
Acum a fost prima mea clipă de lașitate din lungul șir care mi-a urmărit o parte însemnată din viață. În loc să-i întorc spatele și să-i râd în nas cu toate consecințele previzibile, am plecat capul, privind vârfurile pantofilor stropiți de noroi.
Toată seara am petrecut-o într-un colț de masă fascinat de agitația din sala împodobită cu hârtie creponată și flori din plastic. Nu înțelegeam de unde au oamenii ăștia atâta forță ca să se prefacă a fi fericiți împreună. Ascultau discursurile lungi și anoste despre viața nouă și fericită din scumpa noastră patrie, fără să clipească, beau fără să se îmbete, și mâncau cu poftă salamul din soia și telemeaua cu griș. Râdeau cu gura până la urechi din orice vorbă, oricât de năroadă, spusă de conducere, dansau, țopăiau și transpirau împreună, îmbâcsiți de fumul grețos al țigărilor de tot felul. Lovind cu furculița într-un pahar, Moise Panait, roșu-vinețiu ca un rac prăjit, a început să citească de pe o foaie de hârtie mototolită între degete, cu voce tremurată de emoție (sau de orgoliu?): „Am intrat într-o nouă etapă a edificării societății socialiste multilateral dezvoltate. Pășim în noul an peste câteva minute. Sarcinile noastre, riguros precizate în planul național unic de dezvoltare economico-socială a țării, sunt din ce în ce mai mobilizatoare. Încrederii partidului vom răspunde numai prin fapte, prin noi fapte de muncă, cucerind alte victorii. În frunte cu comuniștii, colectivul nostru, prin munca dăruită de fiecare zi, își va aduce aportul la înfăptuirea neabătută a programului de dezvoltare multilaterală a patriei, de înaintare a României spre culmile semețe ale comunismului, spre visul de aur al omenirii – societatea comunistă. În acest clipe solemne, din toată inima vă urez un an nou fericit, sănătate, putere de muncă și succese în activitatea dumneavoastră, stimați colegi și tovarăși!”
Aplauzele și hârșâitul scaunelor, clinchetul paharelor și gâlgâitul lichidului scurs pe gâtlejurile întinse s-au învălmășit, amețindu-mă cu sclipirile lor multicolore. Greața urca din stomac, amăruie, înecăcioasă, încleștându-mi maxilarele. Într-o facțiune de secundă toate gândurile, toate senzațiile s-au risipit, lăsând în urmă un gol imens. Abia atunci când am simțit privirile secretarului cu propaganda al comitetului de partid, Săvuică, un tânăr spălăcit, tăcut, care ajunsese aici doar pentru că era nepotul lui Moise Panait, și prin el directorul controla totul, mi-am da seama că eram singurul care nu mă ridicasem în picioare și care nici nu ascultasem apoi cuvântarea șefului statului. Parcă cineva îmi turnase plumb topit în cizme și căldura focului rodea pe îndelete degetele picioarelor care tot creșteau, se chirceau, creșteau, împrăștiind în glezne o dulce amorțeală. Am sărit ca ars, speriat de iuțeala cu care se împrăștia această amorțeală în tot corpul. Întinzând mâinile în față ca să-mi recapăt echilibrul frânt de mișcarea mult prea violentă, câteva pahare s-au răsturnat și pe fața de masă albă s-au întins rapid pete roșietice… Urmăream fascinat cum albul se lăsa cotropit de roșieticul acesta care prinsese sclipiri nefirești. „Ce faci, dom’le! a țipat vecina mea, scuturându-și rochia cu amândouă mâinile. Mi-ai pus vinul în poală!” Vă rog…vă rog să mă iertați!… N-am vrut… vă rog…, m-am bâlbâit, simțind cum mi se aprind și obrajii. „N-ai vrut pe dracu’! a continuat vecina mea, scuturându-și umerii într-un fel caraghios de la dreapta la stânga și apoi brusc în sus încât sânii ei mari și căzuți s-au umflat sub bluza crem, cu guler din dantelă, gata să rupă nasturii îmbrăcați în același material ca niște ciucuri. Dracu’ să înțeleagă ce aveți voi, generația asta, în cap când umblați cu el doar prin nori!” a mai zis ea, întorcându-se furioasă și arătându-i petele de pe rochie femeii de alături, care adunase șervețelele de pe masă și îi tampona picioarele râzând: „Botez, Mario, ăsta-i botez!” „O fi la tine, Silvico, că la mine-i cucu’ mort, nu vezi?” bombăni vecina mea, arătând într-o parte pe maistrul Aronică întins în scaun ca o balenă la soare.
Un alt hohot de râs, parcă țâșnit printre degete, s-a strecurat din spatele meu, luându-mă pe sus. Pentru un moment nu l-am desprins din vacarmul sălii din ce în ce mai îmbâcsită de mirosurile grele și amestecate decât ca o surprinzătoare risipă de sunete. Am întors capul cu atâta grijă și încordare încât parcă am auzit scrâșnetul vertebrelor.
„M-a trimis tovarășul Moise Panait să te invit la dans, mi-a spus fata, chicotind. A ajuns la concluzia că nu te-ai distrat deloc până acum, și un tânăr… Da, chiar așa a spus că aveți vicii ascunse”.
Am mormăit o înjurătură repede înghițită și apoi ascunsă sub un zâmbet stingher. „Să nu mă dai de pământ că nu fac decât să repet ceea ce mi s-a spus”, a anticipat ea reacția mea posibilă, ceea ce m-a convins că fata asta frumoasă, cu ochii ei verzulii, ascundea ceva care acum se încăpățâna să se arate. Cuvintele ei se strecurau printre buze, risipindu-se într-o ceață aurie cu tonalități duioase. Surpriza s-a transformat rapid în certitudine: avea o forță neobișnuită de a-și modela și stăpâni glasul în funcție de presupusa stare de spirit a interlocutorului, strecurându-i astfel în minte un fel de paralizie, care-i anula orice inițiativă, târându-l acolo unde voia ea să-l ducă. O priveam fără să pot scoate măcar un cuvânt, deși aveam la îndemână cel puțin trei soluții sigure de-a ieși din muțenia asta impusă cu atâta brutalitate: să-i întorc spatele, să accept, să iau totul în glumă… „Te rog, a șoptit ea, devenind deodată supusă, speriată, neînsemnată. Te rog, hai să dansăm! Nu vezi că ăla se uită doar la noi?! Nu-mi face greutăți… Dansăm și pe urmă faci ce vrei”.
S-a lipit de umărul meu, scuturându-mă de mâneca hainei cu tandrețe. Ocolind cu abilitate celelalte perechi, m-a împins până în fața mesei unde se afla întreaga conducere a fabricii. „Bravo, Teodora!” i-a strigat cineva din spate. Și ea liniștită a răspuns: „Muclis!” Râsetele au acoperit cu vulgaritatea lor densă celelalte cuvinte. „… Mihnea și-o să te…”. Și alte râsete au risipit frazele. Și ea arțăgoasă: „E sarcină, mă pilitură!” „Vezi că te aude și dai cu subsemnata mai ales că se lasă cu sarcină”, a răzbit până la noi un alt glas hârșâit de băutură și tutun. Râsetele s-au depărat strivite de zumzetul sălii. Și când am rămas izolați în mijlocul acestei forfote, Teodora m-a repezit: „Ce stai ca o scândură ! Ia-mă în brațe!”
Trupul ei mirosea a busuioc și m-am minunat. Prin bluza albă, ușor umezită de transpirație, mușchii ei se mișcau fără ritm, în același fel și cu aceeași amplitudine. Și iar m-am mirat! Când am cuprins-o în brațe, lipind-o de trupul meu, se împuținase, parcă se împrăștiase. „Ho! Nici chiar așa, că mă sufoci”, a râs ea, împingându-mă cu amândouă mâinile. Miroși a busuioc! am zis, umezind cuvintele și așezându-le între mirare și exclamare. Și ea serioasă, cu buzele strânse: „Uite ce e, tovarășe inginer! Eu nu glumesc defel când spun că nu fac altceva decât să execut un ordin. Nu suport să fiu curtată ca pe vremea…”. Și, fiindcă nu se putea hotărî care vreme, a făcut un gest disprețuitor, arătând vag o direcție oarecare. „Și apoi ce vreți să spuneți cu busuiocul ăsta? a reluat acră. Că merg la biserică?”
Am înlemnit. Nu știam dacă era serioasă sau glumește, sau toate laolaltă. Oricum, probabil arătam descumpănit, îmi simțeam obrajii fierbinți; întrebarea ei mi se înfipsese în creier amețitoare. „Calm, calm, băiete!” m-a îndemnat ea. Apoi, cu vocea asprită de indiferență: „Te rog să mă ierți. N-am avut în intenție să te jignesc. Respect sentimentele oamenilor, indiferent de…”.
Tăceam, privind-o uimit. Se oprise stânjenită de un vag sentiment de insecuritate. De altfel, eram convins că nici n-ar fi știut cum să încheie fraza. Această neînsemnată victorie m-a otrăvit brusc. M-am lăsat în voia ei, încercând să-mi ordonez gândurile apăsătoare, care îmi șubrezeau puterea de ripostă. Undeva, în adâncuri, se formase un fel de cheag, care bloca orice tentativă de comunicare cu femeia aceasta atrăgătoare. Prin eforturi serioase, am izbutit să evit următorul pas, care m-ar fi așezat sub terifianta spaimă de-a deveni o simplă victimă. Poate gestul meu repezit, necontrolat prin care am vrut s-o aduc mai aproape de mine, a înspăimântat-o sau, în orice caz, a tulburat-o, fiindcă mi s-a strecurat pe sub braț, dispărând în mulțimea, care se vânzolea înfierbântată și asudată.
„Tovarășe secretar, am senzația că nu mă asculți”, m-a readus la realitate Moise Panait. Cum vă puteți închipui?! Am mințit fără să clipesc, afișând un aer de om jignit. „Arăți cam obosit”, a constatat directorul, privindu-mă cu o anumită curiozitate. Încercarea lui de-a ieși din situația stânjenitoare pe care el însuși o crease, mi-a dat curaj. Am exclamat, picurând în cuvinte cât mai multă ambiguitate: Nu cred! „Nu acesta-i adevărul”, și-a schimbat el cu brutalitate poziția corpului, lăsându-se pe spate, dar păstrându-și mâinile pe sticla biroului. „Eu sunt la limita răbdării”, a urmat el și a așteptat efectul. Tresărirea mea, însă, s-a consumat înlăuntrul meu, fără semne evidente ceea ce l-a obligat să continue pe alt ton: „Nu așa am vrut noi să iasă lucrurile. Totul se prăbușește. Nimic nu mai e la locul lui. Nu trebuie să fii expert ca să-ți dai seama că acest colos industrial este o gogoașă umflată de o propagandă fără limite. Eu însumi am început să am unele îndoieli. Simt cum se clatină șandramaua. Cu cât o cârpim, cu atât se lățesc găurile. Una spunem și alta facem. E de-a dreptul descurajant cât putem fi de duplicitari! Eu unul am renunțat!… Busuioc mi-a spus că avem în fabrică o organizație, mă rog, ceva de genul ăsta, care și-a propus să arunce în aer socialismul”.
Râsul lui s-a furișat stingher pe lângă mine. Îmi închipuisem la ce se referea, dar o idee mai bună decât aceea de-a mă preface stăpân pe mine și pe situație și a lăsa impresia unui om informat nu aveam. „Nici nu trebuie să te mai întrebi când am reușit să ne autodistrugem, a reluat el cu răutate. Ne-am îmbătat prostește cu victoriile. Acum vor să-i umfle pe Brezan și pe Borcoman. Zice-se că ei ar fi capii mafiei anticomuniste din fabrică. Ieri, am fost de serviciu… Încă n-am ajuns acasă, și cum n-am avut ce face, am stat la taclale cu Busuioc. Acum nici nu se mai ferește și ne supraveghează pe toți. Se raportează zilnic…”.
Instinctiv, mâinile mi s-au încleștat pe marginea fotoliului. Deci Teodora nu glumise când amenințase că va face ea curățenie, dacă noi nu suntem în stare! Acum ăsta, cu fața lui de șoarece fiert, se spăla pe mâini, divulgând intențiile lui Busuioc. Dacă s-ar fi întâmplat ceva ireparabil, ar fi ieșit în față cu pieptul lui scofâlcit, și-ar fi șters barba ascuțită cu batista de un alb imaculat: „Eu, tovarăși, l-am avertizat pe secretarul de partid, ar fi scâncit el umil. El n-a făcut, el n-a dres. N-a luat măsuri, tovarăși, deci… Ce vă spuneam eu cu diferite ocazii?! Vă rog să vă amintiți! Tovarășe Brezan, vă rog să repetați ce v-am spus la mine, în birou, când Busuioc a insistat să avem o discuție particulară! Îmi permit să vă aduc aminte că am zis cam așa: Radvoicu e un rahat cu ochi pe care nu putem pune bază. Apoi, când Busuioc a fost chemat la telefon, v-am spus, riscându-mi pielea, că sunteți prinși în cursă. Or, Radvoicu ne-a râs în nas, prefăcându-se înveselit de-a asemenea idee”.
Nu știu ce amestec are Teodora, am încercat să fiu calm. Și nici nu e treaba mea dacă Busuioc are probe sau nu. Apoi, după o clipă de tăcere, am reluat cu răutate (sau așa mi s-a părut): Oricum, vom fi implicați până-n gât. Prin lipsa noastră de vigilență revoluționară, doi oameni din colectivul nostru și-au permis să aibă alte opinii și-au fost băgați la apă. Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră.
Moise Panait s-a lăsat pe spate încet ca și cum ar fi primit o lovitură puternică în stomac, rezimându-se de spătarul înalt al fotoliului. Închisese ochii, și așa nemișcat, într-o fracțiune de secundă, parcă intrase în moarte: fața zbârcită și gălbui-arămie, buzele vineții, un gât subțire, fragil pe care pielea atârna în fâșii înguste, susținea capul țuguiat cu părul tuns scurt, sârmos, împrăștiat în toate părțile. „Nu ți se pare că ai întrecut măsura?” a întrebat el fără să deschidă ochii. Apoi, cu precauție, ca să nu-i zgârie lumina pupilele, i-a deschis, fixându-mă cu aceeași poftă de reptilă înfometată: „Ce, ai început să crezi că ești…”. Nu cred nimic! am ridicat tonul, dându-i un plus de orgoliu printr-un gest al mâinii de nerăbdare. Sunt niște interese la mijloc pe care nu are rost să le dezbatem împreună.
A început să râdă încetișor, parcă speriat că râsul lui ar fi putut trece dincolo de pereți. „Și care ar fi aceste interese majore, că eu le-am cam uitat?! La vârsta mea, uneori, memoria te lasă!”
Am ridicat din umeri; prefăcătoria lui m-a dezgustat. Știa foarte bine să iasă din orice încercuire, aruncându-ți, prin surprindere, praf în ochi. Era capabil să transforme culorile sau să le falsifice cu aceeași iuțeală amețitoare. Odată, într-o stare de euforie, când primul secretar al comitetului municipal de partid îl dăduse de exemplu pentru măsurile eficiente de reducere a consumurilor de energie electrică, mi-a mărturisit că el e primul mare demagog din familia sa. „Conștiință? a pufnit el, dând paharul de votcă peste cap. Conștiința trece prin stomac, tinere! Nu înțelegi, se vede! Probabil n-ai să înțelegi niciodată ce senzație extraordinară e să faci un lucru, indiferent care e el, fără nici o tresărire a sufletului. E ca o desprindere… sau, ca să înțelegi, ca o scurtă oprire a ritmului cardiac, care îți dă impresia unei dureri dulci și a unei spaime depline”.
Adevărul e că niciodată n-am știut prea bine cine este acest om. Alunecos ca un țipar, crud și inflexibil în hotărâri, întreținea, cu rafinament remarcabil, atmosfera aceasta confuză: când era devotat cauzei până la sacrificiu, bătându-se cu pumnul în pieptul scofâlcit că el este „produsul exemplar al politicii partidului de creare a omului nou”, când critica vehement măsurile luate de partid. „niște troglodiți, bă, ascultă-mă pe mine, mârâia, scrâșnind de parcă avea pietriș între dinții gălbeniți. Adică sunt înțeleși între ei să sape țara asta la rădăcină ca niște cârtițe nenorocite ce sunt. Pe dinăuntru, mă, puterea noastră socialistă e ciuruită de molii… Și eu am făcut școala la fără frecvență că așa erau vremurile, da’ mă bucur că sunt atâția mai tâmpiți decât mine. Ce, voi credeți că nu știu ce ziceți prin colțuri despre mine?! Sunt depășit, dar reușesc în orice fac! Asta-i taina mea…”.
Îi priveam pumnii mici adunați pe sticla geamului, cu pielea lor arămie și zbârcită, cu vene groase și acoperite cu păr gălbui. Era de mirare câtă forță se adunase în aceste mâini! Am zâmbit ca să-mi acopăr stinghereala unui asemenea gând. De fapt, era un fel de a-mi da curaj: Iată, îmi ziceam, un om care știe să răzbească!
Un fir de vânt înghețat se strecurase pe sub ușă, amorțindu-mi picioarele. Zăpada căzuse cu zgârcenie și se topise când atinsese pământul, care nu se răcise încă după vara toridă și toamna înăbușitoare. Un soare ofilit se aprinsese într-un colț de geam, căznindu-se inutil să învioreze încăperea lambrisată și sufocată de mobilierul greoi, care înghițea aproape tot spațiul dintre pereți. Ceea ce se voise a însemna intimitate provoca un straniu sentiment de nesiguranță, care, odată cu trecerea timpului petrecut aici, se acutiza, devenea sufocant. „Întotdeauna Teodora a fost o femeie fascinantă, a adăugat el, căutând să pară nepăsător. Deși n-am agreat niciodată extremele, nu pot să nu recunosc că o admir pe fata asta. Știe ce vrea! Păcat că s-a născut prea târziu, ca să zic așa. Comparativ cu imaginea Lonei Costea… Dragul meu, a schimbat el tonul zâmbind, știi ce se spune despre mine? De fapt, inginera asta, care, fie vorba între noi, e cam departe de meserie, dar ca femeie e agreabilă și cred că și potrivită să stea în bucătărie înconjurată de o ceată de puradei mucoși, ei, inginera asta a venit la mine sub pretextul că nu are cine să-i semneze o delegație. Am verificat și e o minciună sfruntată. În acea zi era în fabrică toată conducerea, ca niciodată. Nu era nevoie să semnez eu. În realitate, voia să afle ce știu, care este poziția mea, ce șanse are Brezan. A fost penibil, te rog să mă crezi! Încercarea ei de-a fi subtilă s-a sfârșit în ridicol. Ce era să fac!? Am făcut tot timpul pe prostu’!”
S-a oprit, căutându-și cuvintele și, nemulțumit de sine, a continuat: „Ce să mai zic?! În concluzie, a fost o situație… cum să-i zic?… ceva grotesc. Uite, stătea acolo unde stai tu și, din pură neatenție, fusta i se ridicase de i se vedeau chiloții. Să mă bată Dumnezeu, dacă mint. În fine, nu arăta rău. Din păcate, nu-mi plac femeile cu sânii mari. Când îmbătrânesc și le cad pe burtă… le atârnă până la brâu… ca niște pungi de piele… bârrr!.. moartea pasiunii! În preajma lor mă simt ca un copil, care așteaptă să fie dus la supt… Mi s-a părut incalificabil ca un intelectual cu pretenții și ifose să aibă în pat… Știi la ce mă gândeam atunci? Măi, intelectualii ăștia cad pradă adesea paradoxurilor. Știința și sensibilitatea excesive își bat joc de ființa lor, falsificând-o. Înțelegi? Ei!…”. Tovarășe Panait, am început pe acel ton protocolar uscat și înțepenit între maxilare, am avut impresia că m-ați chemat pentru altceva. În acest moment de maximă încordare politică și socială moralitatea dumneavoastră nu cred că este chiar atât de importantă. Vă rog să mă credeți că am fost informat cu toate amănuntele întâlnirii cu tovarășa Costea. Martorii susțin că au văzut-o cu bluza ruptă, părul răvășit și fusta șifonată… „Nu ți se pare că o femeie e capabilă să regizeze o atare situație?” m-a întrerupt el iritat de tonul meu apăsat oficial. Nu, am răspuns calm, ocolind cursa pe care o simțeam în spatele întrebării. Nu, nu cred că Lona Costea este capabilă de asemenea perversiuni. „Deci, cu alte cuvinte, eu sunt vinovatul?” m-a amenințat el, îndulcindu-și vocea. Nu știu, am replicat cu duritate. Ancheta va stabili adevărul. „Vrei să spui că faci o anchetă? a întrebat el, și, pentru o clipă, am avut senzația că lumina tăioasă din priviri i s-a scurs pe față, incendiindu-i-o. Eu sunt un violator ordinar!” a mârâit el, parcă acuzându-mă cu degetul întins spre pieptul meu. Credeți ce doriți! am evitat o nouă cursă inabil întinsă de astă dată. „Daa!” a mormăit el, ridicându-se din scaun și plimbându-se prin spartele biroului.
De unde stăteam, din fotoliul așezat în partea stângă a măsuței rotunde cu inserții maronii (întotdeauna mă așezam ostentativ doar în partea stângă!), Moise Panait semăna cu o păpușă stâlcită, cu sforile rupte și gesturi haotice. „Îți atrag atenția, s-a oprit el brusc din plimbatul lui, că știu totul. Doar bunul simț m-a obligat să tac. Și, dacă ești acolo unde ești (și m-a arătat cu degetul îndoit ca un cârlig), mi se datorează și mie, nu numai Teodorei”. Cu mâinile la spate, văzând că nu reacționez în nici un fel, a continuat precipitat: „Cunosc îndeaproape întreaga ta evoluție. Și cum vigilența revoluționară ne obligă să știm cu cine înnoptăm în casă, m-am documentat temeinic. E un obicei detestabil, dar eficient. Cine a inventat fișa de cadre a avut o minte diabolică și n-a greșit, prin urmare, deloc! Dar absolut deloc!” Și ce știți? l-am întrebat cu impertinență studiată, profitând de-o scurtă pauză în care și-a recuperat respirația. „Multe, s-a lăsat păcălit de tonul meu. Multe care o să te și coste. Voiam să facem împreună un armistițiu, să căutăm o soluție prin care să ieșim basma curată. Văd că m-am înșelat. Ce să-i faci! Omul învață până moare și moare tot neînvățat. Mai am doi ani până la pensie și după mine potopul, cum zicea regele ăla… Pentru ceea ce mi s-a dat, am plătit cu vârf și îndesat… Inclusiv dobânzile… Dar asta e o altă chestiune și mă privește exclusiv. Mă gândeam să te propun pentru scaunul ăsta de director, scoțându-te de sub tutela politicului. Ai fi urmat, în linii mari, destinul meu. Și, recunoaște, n-a fost rău deloc. În politică, plătești totul până la capăt sau, cum zice românul nostru, te bagi în tărâțe, te mănâncă porcii. În administrație, te salvezi oricând, spunând că așa a sunat ordinul și arunci responsabilitatea în capul altuia sau, cum zice românul, fă-l tu râios ca să nu te facă el pe tine. În al doilea rând, ahtiat după putere cum ești, dar incapabil să parvii pe picioarele tale, fără proptele, o să rămâi veșnic vioara a doua. După cum mi-am dat seama, Teodora a obosit. Trage de tine doar din inerție… E din ce în ce mai convinsă că a lucrat degeaba atâta timp. A cărat apă în ciur, cum zice românul nostru. Am întrebat-o: de ce nu te măriți odată cu Radvoicu ca să astupi gura lumii? Uite, circulă tot felul de vorbe neplăcute pe seama voastră. Mi s-a atras atenția chiar de către primul secretar că situația a devenit indezirabilă… Ei bine, altă dată ar fi sărit în sus, s-ar fi apărat cu îndârjire, ar fi protestat. Acum, însă, a pus capul în pământ. Avea lacrimi în ochi. O să mă mai gândesc, a spus. Și cu asta a înghețat, cum se zice orice explicație… Dar să revin…”.
(O clipă a privit concentrat vârful pantofilor, de parcă acolo s-ar fi aflat inspirația lui. A urmat cu o voce joasă, aproape șoptită:)
„Am convenit cu Teodora să-ți facem loc aici, ca director, iar în locul tău să-l aducem pe Brezan. Da! Ce te holbezi? Pe Brezan, așa cum ai auzit! E un bun profesionist, chiar impecabil! Doar amănuntul acela supărător când mă-sa a lovit în cap cu toporul un activist de partid din vremea colectivizării, poate să ne încurce. Cum a scăpat de pușcărie pe motiv că ăla era beat și-ar fi vrut s-o reguleze în șură, pe paie, cred că lucrurile se aranjează. În fine, încăpățânarea lui, forța lui morală și profesională l-ar transforma rapid într-o personalitate politică. Tu ai trăi liniștit, fără complicații, în linia a doua… Din păcate, lucrurile au luat o întorsătură idioată. Întâi ați schimbat femeile între voi. În paranteză fie spus, acest lucru a fost fatal pentru Teodora și câștig maxim pentru tine. Sunt convins că nici acum nu știți ce-a fost în capetele voastre…”. Atracția contrariilor, l-am ironizat, dar el nici nu m-a auzit, vorbind mai departe cu același ton moale, cu scurte rățoieli supărătoare, folosindu-și degetele ca să păstreze ordinea afirmațiilor: „Apoi, Brezan a refuzat să intre în partid și s-a apucat să scrie jurnalul ăla nenorocit cu tot felul de tâmpenii, care a căzut greu în burdihanul vigilentului tovarăș căpitan Vasile V. Busuioc. Trei: Teodora a încercat să revină la vechea ei pasiune și a fost refuzată de Brezan. O asemenea femeie nu iartă afrontul. Deși, se zice, aproape o săptămână a umblat cu ochii roșii și nepieptănată, cu hainele neschimbate. Eu însumi am văzut-o într-o bluză, care începuse să-și schimbe culoarea. În acest timp, nu se știe prin ce împrejurări, poate de la Lona, poate de la Borcoman, dracu’ știe! află de existența jurnalului și tatonează terenul în jurul lui Brezan, care rămâne de piatră. Patru: Jignită, umilită și furioasă o ia gura pe dinainte și povestește chestia cu jurnalul vigilentului tovarăș Busuioc. Cinci: Busuioc își face datoria și informează mai departe superiorii lui, care au deocamdată consultări cu organele de partid. Șase: Toți, fără excepție, suntem pictați de acest Brezan în fel și chip. Șapte: Am încercat să stopez evoluția lucrurilor, dar a fost prea târziu. Se dăduse ordinul să se ia măsuri exemplare. Opt: Chiar dacă pe față nu se ține cont de părerile lui Brezan, suspiciunea se va instala temeinic, tovarășe Radvoicu și n-o să ne mai spălăm cu toată apa din Dunăre. Nouă: Primul secretar Bătrânu m-a făcut albie de porci. Știi, tot tacâmul, de la gură cască la sabotaj, apoi amenințări cu miliția, securitatea și procuratura. Cert este că amândoi vom da cu subsemnatul până ni se vor toci degetele. Practic, suntem terminați! Ãștia doi, Brezan și Borcoman, o să fie puși la zid, sentințe, analize, dezbateri în ședințele de partid, condamnări, Europa liberă, adio funcții!… Și acum, lasă-mă! Am obosit și nici nu mă simt prea bine. Scapă cine poate!”
În acest timp, întunericul se înstăpânise peste pădurea amorțită, îngropând totul sub acoperământul ei plumbuit. Luna dispăruse printre țancurile muntelui, zdrobindu-și lumina de vârfurile ninse. Nu se mai distingeau nici măcar lupii, pe care doar îi auzeam cum se vânzolesc în preajma geamului și orice neînsemnată mișcare a aerului aducea mirosul lor trăsnitor de blană stătută în umezeală. Chelălăiturile înfundate, miorlăiturile stridente pătrundeau până la mine într-un amestec amețitor, aproape de extaz. Așteptam încordat. Forfota lor rămăsese unica legătură cu viața. Sunt viu! am exclamat surprins că ritmul vieții se schimbase atât de brusc. Pânda lor, devenită din ce în ce mai încordată, se însoțise cu ritmul terifiant al pașilor, care se auzeau din camera în care se închisese Teodora. Frica dispăruse și-n locul ei se instalase un gol imens.