THERAPEIA: „Pregătindu-ne să pornim spre urnele de vot – ritual simplu, dar mereu încărcat de semnificații – cu emoție și bucurie, trăim din plin sentimentul tainic al istoriei socialiste a patriei, de sărbătoare ce-și are obârșia în faptele mărețe ale comuniștilor, în cutezanța viitoarelor împliniri… Distingem, iată, sub falduri de drapele, sub soarele unei toamne blânde, încărcată de roade, că România socialistă, poporul nostru trăiesc azi cea mai înfloritoare epocă din existența lor multimilenară, epoca de maximă împlinire a unor idei ce au conferit, de-a lungul istoriei, noblețe și cutezanță luptei pentru libertate și fericire a nației române. În virtutea acestei realități care ne definește ființa creatoare care ne-a așezat cu fața spre astrul viitorului nostru – comunismul. Am ctitorit în anii socialismului și, mai cu seamă, în anii care au trecut de la istoricul Congres al IX-lea, o Republică Socialistă puternică, o țară înfloritoare care a știut și a putut să-și clădească demnitatea pe valori proprii spre a se înfățișa sieși și lumii cu fruntea sus, stăpână pe destinul său.
Cuvântul nostru de astăzi la sărbătoarea alegerilor celor mai buni dintre cei buni este cuvântul pentru această epocă pe care am numit-o epoca de aur a României, este cuvântul care traduce în fapt marile progrese ale prezentului și viitorului, este cuvântul încrederii, al hotărârii, al unității în jurul partidului, al secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu”.




16 noiembrie 1987: Către seară, cerul s-a limpezit, ridicând un roi de stele care-și jucau lumina pe mari depărtări. Ploaia a încetat și-n urma ei, frigul s-a asprit. În centrul satului, în stația de autobuz, nu erau adunați decât câțiva călători care, fiecare în felul lui, încerca să se încălzească, suflând în palme sau bătând din picioare, sau dansând într-un fel comic, când pe un picior, când pe altul. Pe distanțe mici, ne-am învârtit unul pe lângă altul, aruncându-ne câte o vorbă doar așa ca să fie. Soarele ofilit, dintr-o margine de orizont, s-a oprit să încălzească cerul transparent, îmbâcsit de nuanțele lămâii putrede. O găină pestriță a trecut strada și s-a oprit lângă gardul unei case aproape pătrată, așezată pieziș pe șosea, unde a început să scurme harnică o balegă uscată.
„Dumnezău să-l ierte pe bădicul Onea c-o fost om fain, cum nu-s mulți pe la noi, a spus Ion Halmaghi, salutându-ne pe toți în același timp cu un gest al capului care putea însemna orice, o încuviințare sau o constatare.
„Să-l ierte Dumnezeu”, a răspuns Despina în locul meu, dându-se într-o parte ca să-i facă loc noului venit între noi, peste șanțul destul de adânc, acum plin cu apă pe care pluteau fire de paie și fân, pachete goale de țigări, bilete de călătorie.
„Ai venit și tu, Despină?” a întrebat Halmaghi ca să fie sigur că vom continua dialogul pe care doar el ar fi putut să-l întrerupă.
Despina, în schimb, a întors capul spre găina care cârâia speriată de cine știe ce vedenie ascunsă după gardul casei, ignorându-l. Faptul că Ion, profitând de pasul mare făcut peste șanț de Despina, s-a strecurat între noi, despărțindu-ne, a iritat-o mai mult decât se putea desluși pe fața ei ovală, cu semnele oboselii din nopțile trecute, care aprinsese un licăr sublim în ochi și o anume strălucire în obraji. Și-a adunat buzele pungă într-un gest de dispreț reținut.
Ion Halmaghi, însă, n-a slăbit-o, privind-o pe sub streașina pălăriei ușor alunecată într-o parte pe urechea stângă. A zis cu indiferență ostentativă:
„Nu te-am văzut demult, Despină! Nu mai ieși pe uliță. Te-ai domnit și tu care-va-să-zică!”
Despina s-a întors spre el încruntată, gata de harță. A renunțat, trecând prin spatele meu și oprindu-se în stânga mea, cu mâinile afundate în buzunarele hanoracului. Am privit-o pe furiș, pe sub sprâncene. Abia se mai vedea că buza de jos încă nu se oprise din spasmul nervos.
„Am destule pe cap, a spus ea în silă, potolindu-și ultimele zbateri ale enervării, prin apăsarea mâinilor în buzunare cu atâta forță încât țesătura s-a întins, pocnind ușor.
„Am auzit că taică-tău e beteag. Așa-i? a mormăit Ion plictisit, dar, în realitate, mi s-a părut mai serios decât oricând. Nu mai știu care zicea în crâșmă că i-o pierit graiu’… No, nu-i bun nici atâta rachiu, nici atâta băgău. Ce să-i faci, Despină, ce să-i faci?!”
Despina a roșit până-n albul ochilor și roșeața i-a spuzit buzele. A deschis gura să riposteze, dar s-a răzgândit când i-am strecurat mâna pe lângă a ei, în buzunarul cald, obligând-o să se lipească de mine. Trupul ei a tresărit, încordarea s-a frânt sub frământarea ritmică a degetelor mele care-i strângeau palma mică și umedă.
Ion Halmaghi n-a pierdut gestul, a zâmbit, un zâmbet subțire abia zărit în colțul gurii. A zis:
„Tu nu te mai măriți, Despină? Că trece vremea… Am auzit că primarele umblă să te încurce. Îți cam poartă sâmbetele. Dreptu-i?”
Și cum nici unul dintre cei de față n-a reacționat în vreun fel, Ion a reluat de astă dată nedumerit:
„Cum dracu’ de-or scăpat tovarășii un primar desvorțat? Adică, s-ar zice, fără garanții morale, cum zicea Sandu Cucului, ăsta de le știe pe toate ca popa la biserică. Și mai zicea minunatu’ ăsta de om că s-or primit și niște scrisori, din sat, pe la județeană, cum că moldoveanu se cam dă după muieri și la vin și răchie, după cum se nimerește omu’ în crâșmă. Ãia tac mâlc că, no, ăsta ar avea o altă treabă pe la noi. Cică e vorba să dărâme casele și să facă bloace. Sistematizare-i zice pe domnește la așa batjocură. Voi n-ați auzit nimica?… Și pe tine, Despină, te pomenește prin scrisurile ălea. Dreptu-i? După o pauză în care a căutat cu privirea un semn de încurajare, a adăugat stingherit: Eu zic ce zice lumea, Mihneo…ăăă….domnu’ inginer!…”.
Lasă, Ioane, nu te prosti că nu-ți stă bine, l-am dojenit în glumă.
Despina, însă, s-a foit gata din nou să izbucnească. De astă dată mâna mea n-a mai avut nici un efect ceea ce însemna că bărbatul atinsese o coardă sensibilă care vibra îndelung, violent.
„Așa e! a încuviințat ea mânioasă, roșindu-se iar în același fel ciudat. Ei, bădicule, și ce-i cu asta?”
„Ho! Ho! a potolit-o Ion. No, că n-am dat cu paru’. Am întrebat dor așa, ca omu’. Că hai s-o zicem pe aia dreaptă: Nu la tine mi-e gându’, că văz că are cine să-ți aibă de grijă, ci la casa mea care-i, cum zicea primarele, ieșită din perimetru’ construibil. Se zice c-o s-o dea jos… Uite așa mi se pune o pată pe ochi și văz numai roșu de sânge. Cum adică să mă mute ei de pe locu’ alor mei, bătu-i-ar Dumnezău de iude?! Tune dracu-n burdihanu’ lor de nesătui, asta-i treabă omenească? Să nu te duci, Despină, după veneticu’ ăla că-ți semnezi condamnarea, auzitu-m-ai? Se lăuda bădicu’ Valere prin crâșmă că ăsta are bani de-i întorce cu furcoiu, că-l face șef la județ și te duce la oraș în casă mare, și câte alte bazaconii n-a scornit tată-tău. Dac-o faci, să știi că cu satu’ n-ai să ai parte nici în mormânt, asta-i scris acolo (și a arătat cu degetul spre cer). Þine-te după Mihnea că-i de-al nostru, îl știi de când erați copii pe prundu’ văii și păzeați driganele, știi cum să-l iei și unde să-l duci, Despină… Apoi, scrâșnind printre dinți: I-am zis veneticului: Bă, dacă tu umbli cu cortu’ ca țiganii golăneți, să nu te puie păcatu’ să te atingi de vreo cărămidă din casa mea, că, cu toată miliția voastră de pe pământ, îți crăp capu’ cu toporu’ ca la porc, înțelesu-m-ai? Ce pierd eu, bă? Zii, futu-ți neamu-n cur de venetic! Fumu’ din turnătorie de-mi scuip plămânii în fiece dimineață? Sau poate zilele când de la schimbu’ trei ajung de-a dreptu’ la sapă, că altfel voi nu-mi dați lemne pentru iarnă, și să zac în frig? Ha, mă? Sau porcu’ pe care-l luați cu forța din curte că n-are poporu’ muncitor de mâncare, de parcă copiii mei nu-s din țara asta, ci din lună? Sau poate pierd amenințările voastre că mă dați afară din fabrică dacă nu iau de sapă și nu contractez porcu’ sau vițelu’? Sau poate îmi dați afară din școală pruncii? Zii, mă, care din ele? Uită-te bine la mine că nu-s nici beat, nici bolund, nici frică de voi nu-mi e, că așa-s eu lăsat de muma mea, da’ atâta vă trebuie că fac moarte de om. Las de-o parte prințipurile pe care le turuiți voi prin ședințe și vă crăp capu’ ca nucile. Auzitu-m-ai? Numa așa sălta șoldoveanu’, ca pe ghimpi. De nu era șogoru’ Dinu Nacului, crez că-l și luam de piept. Pricepuse el, dihania, că nu-i de glumit mai demult, da’ încerca ici, încerca dincolo doar-doar s-o alege cu ceva și să raporteze sus că-i pe drumu’ bun și-o să-l salte și mai sus, până-n aia a mă-si, să mă ierte Despina de vorba proastă! Cum dibuiesc eu lucrurile, se pare c-o priceput și ăla mare de la București c-o lăsat-o mai moale pe la noi, pe Ardeal. Aici, să știi, Mihneo, nu se strică orânduiala lăsată din bătrâni decât dacă pierim cu toții. Cine-o vrut pământ și vrea din al nostru o să-l aibă în gură. Le astupăm gura până s-or sătura…”.
Ion a râs scurt, legănându-se pe picioare de parcă ar fi vrut să sară șanțul înapoi în șosea. A continuat, fixându-mă cu ochii mici:
„Tu ce zici, Mihneo?”
M-am întors spre Despina, cerșind ajutor, dar fata nu m-a luat în seamă, era departe, dusă pe gânduri, acolo într-un loc unde era pace și lumină, fiindcă pe fața ei se așternuse liniștea. N-am insistat ca să nu tulbur liniștea acestui chip stropit de pistrui în jurul nasului, cu ochii limpeziți. Apoi mi-am adus aminte că și mama avea aceeași expresie ori de câte ori se afla în preajma tatei care vorbea cu un alt bărbat, părea absentă, îndepărtată, nepăsătoare, dar în realitate urmărind toată discuția cu mare atenție ca să-și spună, pe urmă, singură cu tata, părerea ei întotdeauna practică și surprinzătoare. Tata fluiera a admirație și-i zicea: Tu, femeie, de ce nu te-o lua vodă pe lângă el ca să-l sfătuiești că ți-e limba unsă! Mama zâmbea fericită, știam asta din ochii ei strălucitori, și toată ziua se împiedica în picioarele tatei de parcă atunci se văzuseră pentru prima dată.
Ce să zic, Ioane? i-am reluat întrebarea. Ce zic eu? m-am mirat apoi, încercând să câștig timp. Eu zic că-i bine cum gândești. Păcat că nu toți facem așa. Pentru o bucată de pâine mai albă ne dăm omenia…
„Așa-i”, s-a liniștit el, împingând bărbia înainte.
Și această mișcare neașteptată m-a tulburat. Oare cât era muncitor și cât mai era țăran acest om pirpiriu, care stătuse cu mine în bancă, cu care bătusem prundurile și malurile Oltului, cu care păzisem vitele, fumând țigări din mătase de porumb răsucite din hârtie de ziar? Era aproape imposibil să împart lucrurile în alt fel; vag, imperceptibil, comportamentul lui suferise modificări. În sinea lui se considera țăran chiar așa dezrădăcinat cum era și nu se sfiia să o arate lumii. Ca să alung acest gând, care se suprapusese peste cel care-l păstra pe tata așezat în copârșeu, cu fața suptă și nasul mare, alburiu, parcă răscopt la soare, am întrebat:
Dar unde te duci tu, Ioane, duminica?
„Cum unde?! s-a mirat el. La serviciu. Ce, tu nu știi că-n turnătorie-i foc continuu, nu stă niciodată, mânce-o boala s-o mânce. Nu știi vorba cântecului?
Nu, nu știu.
„Păi, să ți-l spui eu: Foaie verde de paprică/ Eu muncesc în fabrică,/ Muncesc mult și leafa-i mică,/ Opt sute îs datorie/ Pe țigări și pe rachie/ Și c-o sută merg acasă/ La copii și la nevastă”.
Auzi, Despină, ce te așteaptă, am râs, relaxându-mă atât de brusc încât fata de lângă mine s-a clătinat speriată.
„Iartă-mă, dar n-am fost atentă”, a spus ea stingherită că a fost surprinsă cu gândurile duse departe.
S-a lăsat din nou tăcerea peste centrul satului amorțit în aerul transparent. Călătorii puțini care așteptau în stație, s-au adunat sub streașina mai largă a clădirii magazinului mixt cu vitrina lui prăfuită, decorată cu hârtie creponată decolorată și coaptă de soare, spre apus, unde razele astrului lovea pieziș tabla zincată și căldura ricoșa spre pământ în milioane de scântei. Din curba care ocolea casele așezate pe vârful unui deal ca o spinare de bivol lenevit de căldură, autobuzul, cu geamurile stropite de noroi, a crescut ca o arătare galbenă, scoțând un fum gros și înecăcios, care plutea încă multă vreme în urma lui până când tot subțiindu-se, se pierdea peste case. A pufnit, scuipând aerul pe sub caroserie și s-a oprit, scrâșnind din toate încheieturile. Șoferul, un tânăr chelbos, cu un început de burtă ascunsă în cămașa cadrilată, a deschis ușa și s-a postat la intrare:
„Bagajele jos”, a comandat el cu o voce spartă, sonoră.
I-am lăsat pe ceilalți să se înșiruie în fașă, unul după altul… Pentru o clipă, care mi s-a părut lungă cât un veac, am pierdut șirul întâmplărilor și senzațiilor. N-a rămas în urmă decât un gol imens. Oricât m-aș strădui să-mi amintesc ce s-a petrecut în această secvență de timp, nu izbutesc. O mână uriașă, nevăzută șterge fiecare detaliu. Întotdeauna aceeași nervozitate încheie zbaterea mea de-a reinventa trecutul sau cel puțin ceea ce mi se părea a fi fost el. E o senzație stranie de îndepărtare într-un spațiu nemărginit unde, din cețurile dese și umede, se ridică un pinten de munte auriu spre care mă îndrept cu o viteză extraordinară. Stânca de aur se îndepărtează în mijlocul unui imens azuriu, arzând mocnit, cu marginile dantelate în purpură.
Ca prin somn am auzit cum Ion a bătut cu dosul palmei în geam, arătându-mi că mi-a oprit loc și încă mai pot zăbovi lângă Despina, care mă privea întrebătoare, parcă nedumerită, parcă uimită, parcă… nu mai țin minte! În colțul ochilor îi juca unda lacrimilor, luminându-i fața. Le-a șters iute, cu dosul degetelor, pe furiș. I-am luat fața între palme și i-am sărutat buzele moi, de catifea.
„Ne vede lumea”, șoptit ea cu vocea înmuiată de plâns.
Să ne vadă, am răspuns în același fel, șoptit.
Și din nou i-am sărutat buzele și ele erau sărate acum și umede. Pentru o secundă trupul ei s-a lipit de al meu, buzele ei s-au întredeschis. Aceeași senzație că toată ființa ei m-a pătruns adânc, topindu-se, m-a străfulgerat, încălzindu-mă brusc. Am simțit cum transpirația a izbucnit prin toți porii, îmbibându-mi cămașa, care s-a lipit de pielea aburită. Apoi, brusc, corpul s-a răcit și abia mi-am putut stăpâni clănțănitul dinților.
Autobuzul, gemând asurzitor și mirosind trăsnitor a motorină arsă, aproape ieșise din sat prin fața bisericii. Despina rămăsese în același loc, ca o promisiune neclintită. Am râs încetișor de această impresie ca un soldat care, plecând pe front, știe că nu se va mai întoarce. Deodată, parcă primind un pumn în plex, m-am încovoiat și lacrimile care ar fi trebuit să se reverse pe obraji, s-au adunat înăuntru, încercând să rupă zăgazul pe care, instinctiv, l-am ridicat în calea lor. Ființa aceea care a devenit din ce în ce mai mică, mai neînsemnată, căpătase ca prin minune dimensiuni homerice. Acest gând mi s-a părut de-a dreptul o impietate, cum să zic? o murdărire a chipului rămas încremenit în centrul satului amorțit de aerul transparent, casant.




THERAPEIA: „Mii de muncitori și specialiști au venit să exprime cu deosebită dragoste, cu înaltă considerație, nemărginita recunoștință pe care comuniștii, întregul popor o poartă celui mai iubit fiu al națiunii noastre, de numele căruia se leagă marile înfăptuiri ale acestei perioade fără precedent în istoria țării – Epoca Ceaușescu. Cei prezenți, care purtau portretele tovarășului Nicolae Ceaușescu și ale tovarășei Elena Ceaușescu, panouri cu urări la adresa partidului și secretarului său general, au aclamat cu însuflețire „Ceaușescu-PCR”, „Ceaușescu-muncitorii!”





DIONISIE BORCOMAN: „A fost începutul sfârșitului!” (În aerul răcoros, îmbâcsit de praf, fumul țigării ascunsă în palmă a întârziat deasupra capului, a desenat imagini halucinante în raza ofilită de lumină a unui lampadar camuflat într-o tufă de trandafiri sălbăticiți chiar la intrarea în părculețul din spatele blocului unde locuiam. Întunericul s-a instalat deplin, amestecând lucrurile și obligându-ne să bâșbâim în căutarea băncii proptite într-un suport din beton. Am căutat tot timpul să înregistrez gesturile lui Dionisie parcă împins de un nesațiu istovitor: zvâcnetul mâinii care apropia țigara de buze, vâltoarea focului, capul care se apleca brusc înainte, aspirația puternică a fumului amărui, șuierul aerului aruncat printre dinți, mâna care cădea parcă retezată pe lângă corp, ochii mijiți, mereu la pândă). „Îmi pare rău că ceea ce am văzut n-a fost decât finala, ca să zic așa. Fantastic! Muncitorii s-au năpustit asupra reprezentanților lor!” (De fapt, e firesc, am încercat să-i domolesc fierberea. De la strămoșii noștri latini: Plebea își îngrașă conducătorii ca să-i poată căsăpi, am râs câinește). „Nu… Aici… Cine trădează își primește răsplata pe măsură. Deși totul a fost cam haotic, deslânat. Oricum, departe de rigorile organizatorice ale muncitorilor, sau mă rog, cel puțin clamate a fi perfecte ori de câte ori era sau nu era cazul. Adică, vreau să spun, a acelei rigori declarată tradițională pe care o țineau la mare cinste…”. (Și tu, l-am întrerupt, de ce te dezici?). „Nu mă dezic”. (A ridicat mâna ca și cum ar fi vrut să prevină o eventuală ripostă. A continuat, mărunțind cuvintele:) „Știu la ce te referi. Dar dacă o generație ar împărți ideile, idealurile cu alta, nu s-ar mai fi petrecut nimic pe pământ”. (Oho! am făcut nedumerit. Oho! am repetat, încercând să-i dau de știre că e greu să mă păcălească. El, însă, a ridicat din umeri, concentrat asupra ce urma să-mi spună). „Sentimentul pe care l-am avut văzându-i în coloană pe mijlocul străzii a fost straniu, deși am fost eu însumi de atâtea ori participant la manifestații oficiale, cu toată fanfaronada respectivă, toată nerăbdarea și plictiseala, cu tot ridicolul, mergând unii lângă alții doar cu gândul să se termine odată, să putem fugi în prima cârciumă întâlnită în cale unde să spunem bancuri în șoaptă, să râdem pe înfundate, să scăpăm cumva de murdăria asta interioară și de umilință. Acum era altceva, cum să zic? ceva uluitor, un amestec de perplexitate și ură, de neîncredere și spaimă. Unii bombăneau pe trotuar: Dă-i în mă-sa, ăștia de la propagandă iar au pus ceva la cale! Când s-au dumirit despre ce e vorba, când au auzit ce lozinci se strigă, frica a măturat trotuarele: toți aveau subit treabă, toți preocupați de mari și insurmontabile probleme, toți se prefăceau că nu văd. Fiecare se comporta după cum îl ducea imaginația. Unii, ca struții, alții, biruiți de curiozitate, îi însoțeau pe stegari, ținându-se totuși departe de coloana compactă”. (S-a oprit, lingându-și buzele crăpate și maronii de nicotină. S-a scărpinat în creștetul capului, apoi și-a sprijinit bărbia în palmă. A reluat domolit, încercând să se apropie de fapte cu calm, să-și înfățișeze trăirile, îndepărtându-se de ele:) „De multe ori, când la școală, profesorul de istoriei ne povestea despre un eveniment istoric, eram invidios pe cei care participaseră la el și erau autorii lui. Ei bine, acum eu însumi trăiam acel sentiment extraordinar: eram martor la facerea istoriei. E colosal, Mihnea, co-lo-sal! Păcat că ai pierdut momentul. Există o grandoare unică…te cuprinde un fel de beție încât nu-ți mai pasă nici chiar de viața ta, înțelegi? Ca de fiecare dată, marile schimbări sociale, politice, economice pornesc de la o scânteie, de la… un fapt fără importanță, comun, neînsemnat. Și acum a fost la fel. După cum am aflat totul a pornit de la bani. Se spune că nu s-a făcut planul și partidul, ca să dea o lecție, a refuzat să plătească, cum o făcuse până acum. Tu știi, se aplică autocritica, indiferent de realizări, de calitate, retribuția e sfântă! Mă rog, cam așa ceva, nu știu eu prea bine și nici n-are importanță ce politruc a avut ideea care a declanșat totul. Bănuiesc că-i adevărat. Unul dintre capii revoltei pe care-l știu, pentru că vine des pe la berărie, aici în cartier, la Micșunica, mi-a povestit că la cererile lor, primul secretar al comitetului municipal de partid trimis să calmeze spiritele, ar fi răspuns că are el grijă să le potolească foamea cu paie”. (Dionisie a așteptat din nou ca intervenția mea să-i ofere posibilitatea de a se elibera de presiunea psihică sub care respirația lui devenise greoaie, poticnită. A urmat dezamăgit de tăcerea mea încăpățânată:) „Ceea ce s-a întâmplat în această dimineață a însemnat cumva începutul luptei împotriva comunismului. Paradoxal, această luptă a fost pornită de clasa muncitoare, adică, după cum ni se spunea la orele de învățământ politico-ideologic, tocmai de fermentul comunismului. Îți dai seama cât de năucitor a potrivit istoria lucrurile? (Mă întreb dacă am trăit în comunism, că după scenariul marxist eram foarte departe de realizarea acestei utopii, am sfâșiat orgoliul lui Dionisie, care amenința să ia forme violente. Frământat, stupefiat, tulburat – nu știu cum să spun! – el însuși căuta o explicație, o motivație, și faptul că se îndepărta tot mai mult de ea îl scotea din sărite:) „Este cea mai fidelă expresie a conștiinței muncitorești, care s-a ridicat împotriva voluntarismului și arbitrarului, a bunului plac, a ignorării legilor obiective… Legi obiective? Ce dracu’ tot vorbesc?…”. (Și s-a răsucit spre mine furios. A ridicat vocea:) „Prostii! Vorbesc tâmpenii!” (A tăcut, strivind mucul țigării sub talpa pantofului; s-a auzit scrâșnetul nisipului sub apăsare. Am spus: Poate! Cine știe! Ambiguitatea mi s-a părut singura soluție. Și n-am greșit. El a continuat calm:) „Fiind duminică, ieșisem din casă pe la unsprezece. Aveam un sentiment ciudat, de neliniște, eram agitat fără să știu de ce. Chiar dacă îmi venea să vărs, trebuia să votez. N-aveam voie să greșesc acum. Știi bine că Busuioc mi-a luat urma și nu voiam să-i ofer un pretext ca să mă poarte pe la ușile lui… Era o dimineață molcomă, cu u n soare pitic și-o lumină necernută cum văzusem doar pe Dealul lui Banci de unde parcă și izvora curgând la vale printre puținii peri care mai rămăseseră dintr-o pădure întreagă. Știi și tu cum e căldura aia metalică a unei toamne care nu se lăsa dusă, ci, încăpățânată, se agăța de fiecare zi! Îți picură în suflet atâta pace încât îți vine să blagoslovești viața. Moțăiam pur și simplu în mine însumi”. (De câte ori să-ți mai spun că ești un poet născut, l-am ironizat. El a urmat imperturbabil:) „Da, e puțin cam pretențios spus, dar cred că ăsta era adevărul. Am votat, tăind buletinul de vot în două cu un creion bont, legat cu sfoară ca să nu fie furat. Mai întâi am vrut să scriu ceva, nu știu ce ,orice, un rahat, tovarăși, mâncați rahat, tovarăși, pe care ni-l serviți și nouă pe post de savarină, cam așa ceva, dar am ezitat. De undeva, din mine sau de aiurea frica a ieșit la suprafață. M-am scuzat imediat: Să nu faci, dom’le, vreo greșeală! Pe urmă am pornit de unul singur pe străzi. Þi-am mai spus că ori de câte ori nu mă simt în apele mele, mă plimb pe străzi, mă limpezesc, plănuiesc alte false și eroice imagini cu mine în prim plan, care să mă ajute o bucată de vreme să rezist în chilia rece, din beton din bloc. De data asta n-am putut aduna prea multe. Aceeași stare de neliniște… de agitație, cum să zic? Am intrat în panică. Parcă până și lumina zilei putrezise, avea culoarea aceea verzuie a putrefacției. Aerul îmi ardea gâtul. Degeaba înghițeam că sputa se aduna mai multă…”. (A mormăit câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles. Ca să nu provoc o ruptură în povestea lui, am tăcut. A reluat cu o altă voce, mai precipitată de imaginile care, probabil, se succedau mult prea repede:) „Atunci mi-a venit ideea să mă întâlnesc cu ziaristul francez despre care îmi vorbise doctorul Anghel Prună. Nu știam deloc ce aș fi putut să-i spun, dar mizam pe spontaneitatea mea, care încă mai funcționa. Îmi părea rău că nu-mi întocmisem un plan. Acum nu mai aveam timp, fiindcă, așa cum îmi explicase Prună, trebuia să mă hotărăsc repede ca să nu trezesc bănuieli și că creez alte necazuri. La fel, la început, am ezitat. Eram disperat. Și disperarea e cea mai rea buruiană, îți topește întreaga inițiativă și-ți consumă toată energia. Îmi ziceam că n-are nici un rost să risc. Să se ducă dracului toată șandramaua! Am să mă las la afund, mă amețeam tot mai des, mizând pe acel ceva care se ascundea în mine și care avea forța de-a mă revolta… Cum să-ți explic? Erau două forțe care luptau să mă încercuiască: instinctul de conservare care-mi șoptea că există un sistem represiv aproape perfect și care nici măcar nu se sinchisește de unul ca mine și, deci, toate acțiunile mele sunt inutile, și spiritul de revoltă care mă îndeamnă să caut o fisură. Nu se poate, ea există, trebuie doar căutată, lărgită. Ce perspective mai am decât să mă supun, un robot care aplaudă la comandă pe semidocții ăștia, muncește la comandă, iubește la comandă, se regulează la comandă, face copii la comandă?” (A râs stingherit și ca să-și ascundă încurcătura în care intrase singur, prin formularea atâtor întrebări grave, care avea, desigur, doar un singur răspuns, și-a aprins o țigară. Am auzit prin întuneric șuieratul aerului expirat și mirosul acrișor, înecăcios de tutun umed m-a lovit în față; o senzație de cocleală mi-a încleștat limba. Am spus cu destulă greutate: Până la urmă sunt întrebări care nu pot fi rezolvate pe loc… Am tăcut, dându-mi seama că mă îndepărtasem mult de sensul propozițiilor sale interogative. Altceva vrea el, mi-am zis enervat, ceva mult, mult mai profund: Să vedem efectul imposturii și lașității noastre de fiecare zi. Dar oare câți oameni ar ajunge anii bătrâneții dacă n-ar fi lași? Am memorat cu grijă întrebarea, urmând s-o folosesc altădată. Acest lucru m-a liniștit. Și? l-am întrebat nerăbdător. Am simțit că Dionisie mă cercetează prin întuneric, căutând să afle de unde pornea întrebarea mea. Și? am repetat, convingându-l de intențiile mele bune. A continuat, dregându-și vocea, împuținând-o ca și cum s-ar fi pregătit de drum lung și s-ar fi temut că nu-i vor ajunge puterile:) „Când am coborât din troleibuz în centrul orașului, strada mi s-a părut schimbată. Tăcere grea plutea ca un clopot uriaș peste… Nu-mi puteam da seama ce se întâmplase sau… se va întâmpla, fiindcă aveam senzația că, peste limpezimea ireală a cerului, se așezase un capac din plumb sub care clocotea ceva nedefinit, poate apă, poate…se adunase o presiune enormă care făcea să-ți țiuie urechile… Mă rog, cam așa ceva, nu sunt sigur. Nici acum nu știu cum să-mi reprezint cu precizie acest sentiment straniu, ca aripa putrezită a unei păsări, care plutea încă în văzduh. Practic, n-am încă reprezentarea concretă a evenimentelor. Abia acum au început să se sudeze secvențele între ele. Or, un comentariu este aproape imposibil în acest moment”. (S-a oprit, aruncând mucul țigării care-l ardea la degete. Scuturând din mână, jăraticul s-a împrăștiat într-o ploaie de scântei, care au clipocit în iarba uscată. Dionisie a sărit de pe bancă și-a început să le calce metodic. Bufniturile seci păreau încă odată mai puternice, neplăcute. Am sâsâit, domolindu-l. Lasă, am zis, că nu ia foc! S-a potolit, așezându-se la locul lui. Un firicel de lumină din cel strecurat pe fereastra unei bucătării aflate cumva deasupra noastră i-a alunecat pe față. Mi s-a părut că nerăbdarea lui a crescut în intensitate. A reluat, însă calm, cu aceeași voce moderată, cu ușoare accente melodramatice:) „Coloana, cu copii în față, în primele rânduri, care purtau drapele tricolore, dar și roșii, cu secerea și ciocanul, înainta rapid. Era ca o apă vijelioasă care, în trecerea ei, aduna tot ce întâlnea în cale…”. (A ezitat o clipă, încercând să-și formuleze frazele cât mai aproape de adevăr. A spus, grăbindu-se și de aceea fraza a sunat învălmășită:) „M-a frapat faptul că erau foarte mulți tineri…” (Leacul de frică din deceniile de după război și-a făcut efectul, l-am întrerupt. Oamenii în vârstă n-au uitat nimic. Li se băgase frica în oase…). „ Da, da… Se părea, deci, că minunatul nostru tineret în care partidul investise încredere, viitorul de aur al țării pusese umărul să răstoarne căruța asta de circari”. (Apoi a schimbat tonul, revenind la acea voce prin care părea că își cruță forțele pentru mai târziu:) „Mergeam pe stradă, trebuie să recunosc, ca un năuc. Mi se părea că trăiesc o altă realitate… De fapt, cum să-ți spun?… o ficțiune… Să nu-mi spună mie cineva că măcar s-ar fi gândit că ar fi posibil așa ceva, o revoltă pe față a muncitorilor într-o țară comunistă, că e un ipocrit, un mincinos. Doar știi și tu că și acum totul pare imposibil de schimbat, un dat pentru totdeauna. Chiar ei au făcut eforturi imense ca să ne bage în cap acest lucru… În sfârșit, cum spunem, mergeam pe stradă când, deodată, ca din pământ, mi-a apărut în față un individ cu o servietă jerpelită sub braț, care m-a împins în coloană. N-aș putea să-ți spun cum arăta. N-am reținut decât că era îmbrăcat într-o haină din piele lungă, peste genunchi, avea fața uscățivă. Haideți, lașilor, urla ăsta cât îl țineau plămânii, împingându-i pe toți care-i ieșeau în cale, în coloană”. (Dionisie s-a oprit, ascultând încordat: o mașină, probabil a miliției, cu sirena urlând în liniștea nopții a trecut pe undeva pe aproape, poate pe strada paralelă cu parcul. Dionisie a așteptat până când tăcerea sfâșiată, zdrențuită s-a lăsat din nou protectoare. Și-a aprins o altă țigară de la mucul pe care l-a stins, scuipând jeratic. A urmat în șoaptă:) „Umblă ăștia cu limba scoasă”. (Apoi, după o pauză:) „O să-i adune repede. Se spune că au făcut și fotografii…Pe alții o să-i trădeze frica de care vorbeai tu. La noi, la români, trădarea e un sport național… Mă gândeam că n-ar fi rău dacă aș dispărea pentru o vreme. Ziceai că poți procura cheia de la cabana aia forestieră…”. (Nu cred că e bine, am spus încurcat. Emoția, deodată, m-a făcut să tremur din toate mădularele. Despina are cheia, am spus, mușcând vorbele. Poți oricând… Ea nu pune întrebări. Dar, vreau să zic, ai confirma tocmai bănuielile lui Busuioc. Se pare că n-are nici o dovadă că altfel…, am adăugat, chinuindu-mă să-mi stăpânesc senzația de frig). „Adevărul e că am fost în coloană până aproape de sfârșit, când au venit tanchetele ălea și grupa antitero, care ne-a împins cu scuturile de pe Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej spre Casa Armatei. Acum mi s-a făcut frică. Nu cred că era vorba despre sentimentul obișnuit de frică… Frica asta se născuse dintr-o mare surpriză. Și surpriza o aduseseră trupele astea despre care știam că există, dar nu le văzusem niciodată. Când au venit și pompierii, ruptura s-a produs în coloană, dar s-a refăcut repede, fiindcă pe ăștia îi știam. Dar pe ăștia cu căștile și scuturile lor… Se așteptau mai demult la tulburări? Sau era doar o măsură de prevedere? Ce justifica existența lor dacă manifestațiile de stradă erau interzise, adică ele nu puteau avea loc decât cu știința partidului și atunci când partidul le considera oportune. Altfel erau împotriva ordinii de stat. Atunci? Sincer, la televizor mai văzusem așa ceva, încăierări cu poliția. Dar la alții, în țările capitalismului putred. Când m-am trezit cu ei față-n față am crezut că am halucinații. Și să știi că nu iertau când depășeai o anumită limită. Loveau cu dibăcie, în general peste organele vitale și, după ce cădeai, te luau ca pe un sac cu cartofi și te târau într-o direcție de care eu nu mi-am dat seama… Cred că acolo te așteptau alții. Cum arhiva municipiului fusese aruncată în stradă și vântul o împrăștiase peste tot, și încă mai ardeau sediile partidului, iar fumul se lăsase grețos aproape paralel cu direcția de mers a bulevardului, în vânzoleala asta, am profitat și am fugit. Da, am fugit ca un iepure… Până acasă am venit pe jos, numai pe străzi lăturalnice, pe lângă ziduri. Parcă așa eram în siguranță…”. (A împins fumul de țigară cu forța și șuieratul lui s-a înfipt fulgerător în tăcerea nopții răcoroase. A reluat după o pauză de câteva secunde în care foiala lui pe bancă a făcut să scârțâie nisipul ca o sticlă pisată:) „E greu de explicat cum m-a luat frica. Și, mai ales, la o asemenea intensitate. Tot corpul devenise ca un cauciuc supraîncălzit, moale, fleșcăit. Creierul se împotmolise într-un fel de ceață. Mă răcisem încet, tremuram, nu mai puteam să-mi controlez gesturile și senzațiile. Ascultam orbește de primul venit fără împotrivire, ca într-o turmă, o turmă care nu mai are decât un gând: să scape, să se pună la adăpost… În coloană, eram puternic, e ca o beție care crește, devine vijelioasă, simți că ești cineva… Cum să-ți spun? E un sentiment irepetabil… cuprinzător, depășește rațiunea, treci peste ea. O calci în picioare ca pe zdreanță jalnică… Nu știu precis… Am strigat și eu: Vrem mâncare la copii! Vânzători de țară, jos! Jos dictatorul! Strigam, și lozincile îmi dădeau curaj, curaj nebun, aș fi putut smulge Tâmpa din loc… Hehei! Nu-mi mai păsa de nimeni. Toți ăștia care mi se păreau mari și puternici, imposibil să le clatini și un fir de păr, inabordabili, dintr-o lume de aristocrați roșii, sadici și cinici, toți dispăruseră. Se împrăștiaseră ca o cenușă spulberată de vânt. Un miracol! Nu mai existau. Nu mai erau ei, cei cu obrajii roșii, bucălați, plesnind de sănătate, cu cămășile lor albe, imaculate, mirosind discret a parfumuri și deodorante de calitate. Erau galbeni, pomăiți, cu obrajii căzuți în valuri de grăsime flască, cu pete maronii din cauza mâncărurilor și a vinurilor prea multe, puțeau a transpirație stătută de oameni înspăimântați”. (Dionisie și-a adunat picioarele sub bancă și nisipul a scrâșnit iar ca sticla pisată. Prin întuneric, gesturile lui se împotmoleau într-o complicată rețea de semne, care erau – așa mi s-a părut – efectul spaimei, a unei spaime animalice provocată de astă dată de ambiguitatea și confuzia în care plutea. E greu de spus, am ripostat iritat. Poate… Ceea ce spui tu acum pare prea livresc. Nu știu… Nimeni nu dă puterea din mână la o primă adiere. Cel mai bun lucru e să aștepți… Oare să fi pierdut o clipă de istorie? m-am întrebat neliniștit. Oare aceasta este istoria adevărată? Sincer, eram speriat, fiindcă de ieri aveam sentimentul că viața mea căpătase un alt sens. Mi se părea o prostie imensă să pierd ceea ce am câștigat în ani de interogații și frământări. Acum nu mai aveam dreptul, deși, uneori, aveam senzația că e deja mult prea târziu ca să mai renunț la lupta asta pe viață și pe moarte. Pur și simplu evenimentele m-au tras după ele și împotrivirea mea ar fi fost ridicolă. Lașitate? Nu știu! Ideea de-a renunța la tot, de-a arunca peste bord, în vâltoare, toate credințele de până acum și a-mi relua existența în alt loc și-n alt fel, poate în locul și felul adevărate, devenise o obsesie. „Lupta împotriva ordinii”, cum zicea Dionisie, mi se părea de-o inutilitate absolută pe care doar adolescența o poate înțelege și suporta. Regret că am pierdut…, am spus nesigur. Nu voiam în nici un caz să mă trădez. Reacția lui Dionisie ar fi fost imprevizibilă. Îmi imaginam că dezamăgirea l-ar fi împins spre lucruri necugetate. Regret că am pierdut un asemenea moment, am repetat, completând fraza mulțumit de nuanța sinceră din vocea mea. Dionisie, fără să mă ia în seamă, a continuat concentrat:) „Totuși nu înțeleg de ce s-a pus foc, de ce s-au distrus mașinile de scris, arhivele, telefoanele, de ce s-au spart geamurile și s-au smuls florile din ghivece. De ce au fost arse steagurile tricolore… Bun, beția furioasă a maselor. Dar între timp ele au evoluat. Bun! Să zicem că privirile s-au oprit asupra semnelor de opulență. Zvonurile au apărut imediat: că au fost găsite roți de cașcaval și rude de salam în sediul comitetului județean de partid. Ceea ce nu era deloc adevărat, fiindcă nu ajunseseră până la bufetul special al partidului și nici la armele depozitate în subsolul clădirii ca fiind cele ale gărzilor patriotice. Cașcavalul și salamul aruncate în parc nu erau altceva decât niște mulaje din lemn dintr-o expoziție de protocol cu realizările județului. De ce atunci când s-a dorit începerea unui dialog, parlamentarii, ca să le zic așa, au fost loviți cu lancea steagurilor? Mă întreb, nu cumva a fost la mijloc o provocare mizerabilă pentru a discredita evenimentul? Pentru că, îți repet, asemenea gesturi nu intră în comportamentul obișnuit al muncitorilor. Ei au alte metode mult mai eficiente, verificate. Cine a avut interesul să-i împingă spre acte huliganice, ireparabile, care să-i pună într-o lumină total defavorabilă? Muncitorii se organizează rapid, sunt disciplinați. Când au și un conducător pe măsură devin o forță greu de stăpânit… Mi-am dat seama că ei nu cunoșteau sediul propriului lor partid. Umblau de colo-colo pe culoare și prin birouri, distrugând tot ce le cădea în mână. Au sfărâmat aparatele de telefon pe unde le-au întâlnit, dar pe cel guvernamental nu, pentru că nu li s-a părut important dacă nu avea beculețe cum aveau acelea pe care le-au făcut zob”. (Dionisie a tăcut mirat de propriile-i nedumeriri. După ce a stins jarul țigării sub tălpi, a zis:) „Oamenii se tem să vorbească. Eu însumi, așa cum îți spuneam, nu pot să mă liniștesc. Totul s-a petrecut fulgerător, prin surprindere. Îți închipui, muncitorii să devasteze sediul propriului partid, al partidului pe care ei l-au înființat?” (Ironia istoriei decapitează, am spus obosit. Și Dionisie:) „Acum când buba a copt, dai înapoi?” (Totul e inutil, am mormăit dezorientat. Și el:) „Am impresia că moartea tatălui tău… Sau Despina?…”. (Nu, nu-i acesta motivul, l-am întrerupt moale, conciliant. Nu-mi cere pe moment să-l spun… Și el iritat, stăpânindu-se:) „Ești conștient că nu mai poți da înapoi?” (Da, am confirmat, încercând un sentiment ciudat de jenă și furie în același timp. Dar pot oferi asigurări că n-am să scot nici o vorbă. Iar Dionisie, gata să izbucnească:) „Nu asta mă interesează. Se pun deja întrebări incomode prin fabrică. Teodora, jigodia asta, în consiliul oamenilor muncii s-a opus transferului tău, motivând că poate fi doar o clipă de rătăcire, că ești unul dintre specialiștii de bază ai fabricii, care, plin plecare, aduci prejudicii realizării planului etc, etc, etc. De fapt, amice, nu vrea să te piardă din ochi. Busuioc nu se poate amesteca direct și o face prin scursura asta. N-am să înțeleg în ruptul capului cum, dacă cunoșteai pe Despina din copilărie și țineați unul la altul, te-ai încurcat cu cățeaua asta? Nu pricep ce-a fost în capul tău! (Despina însemna reîntoarcerea… puritatea originii mele, mărturia că eu de acolo mă trag…, am răspuns încruntat. Dionisie și-a vânturat mâna prin fața ochilor mei ca și cum ar fi vrut să-mi astupe gura. A urmat iritat:) „Bă, tu ești nebun de-a binelea? Ce dracu’ tot împopoțonezi realitatea! Despina aștepta un bărbat cu care să se culce seara în pat și care s-o mângâie, nu era ea un simbol, cum tot mă bați tu la cap. E un înger dacă te-a așteptat atâția ani și acum a dat peste un filosof, care, în loc s-o reguleze, îi spune povești despre sexul la furnică. Mihnea, bădicule, ai mai crescut și tu, maturizează-te odată, vino, scumpule, cu picioarele pe pământ ca să nu te spulbere vremurile. Hai să-ți mai spun ceva! Și eu și prietenii noștri suntem descumpăniți de gestul tău de-a te transfera la un semeteu. E greu de priceput, zău așa, și suspect pe deasupra. Au fost voci care au cerut să fii izolat ca virușii, cum zicea Borcea, și apoi tratat cu stricnină”. (Tu nu poți înțelege! am exclamat exasperat. E ceva mai profund decât poți tu să-ți închipui. Femeia asta e viața mea adevărată. Și el aproape țipând:) „Te-ai tâmpit?” (Poate, am îngânat. Și el din ce în ce mai agitat, căutându-și țigările prin buzunare:) „Ce înseamnă viață adevărată, mă filosofule de doi bani jumătate? Ce? Știi tu? Hai, spune! Idealurile tale de libertate s-au stins în fața primei fâțe, fie ea și simbolul reîntoarcerii? Înseamnă că ești un impostor…”.
(Deodată, mi s-a părut de prisos orice cuvânt. Îmi dădeam seama că orice argument pe care l-aș fi adus, Dionisie l-ar fi întors împotriva mea dacă amestecase și numele Despinei pe care o prețuia, declarându-i de fiecare dată când o întâlnea că așa îți închipuie el că trebuie să arate o femeie, că eu sunt un norocos, că am mâncat rahat când am fost mic etc, etc, etc. Violența lui reținută încă era semnul că nu mai era nimic de spus. M-am ridicat de pe bancă și am ieșit din parc, cu pași mari, nesiguri. Aveam impresia că în urmă o fantasmă uriașă se zvârcolea rănită și suflul ei îmi ardea ceafa, Străzile prost luminate și pustii s-au înșirat una după alta, fără să ducă nicăieri).






THERAPEIA: „Pentru partidul nostru faptul că el este avangarda poporului nu înseamnă și nu a însemnat că organele sale, militanții săi, indiferent de funcții, pot nesocoti sau neglija legătura permanentă cu poporul; partidul conduce de fapt împreună cu poporul, împreună cu oamenii muncii din mijlocul cărora este plămădit, consultându-i și sfătuindu-se îndeaproape, elaborând liniile activității și muncind pentru înfăptuirea acestora într-un spirit de profundă încredere, receptivitate și stimă reciprocă”.




TEODORA COMAN: „Ești nebun de legat!” (A izbucnit furioasă și pete mari, roșii i-au pătat obrajii alburii ca o ploaie de noroi. M-am oprit lângă geam, evitând s-o privesc. Mi-am găsit repede o îndeletnicire, care să mă calmeze: doi porumbei se giugiuleau pe marginea de beton a clădirii, ea s-a lăsat moale pe picioarele subțiri și străvezii, el a încălecat-o de grabă, zburlindu-și penele de un gri murdar. Ce e așa de complicat? am strivit întrebarea între dinți. Simt nevoia de-a schimba aerul. Și ea aproape strigând, mijindu-și ochii amenințător:) „Bine, așa să fie dacă vrei tu! Dar nu acum e momentul după tot ce au făcut ticăloșii ăia ieri…”. (Și ce dracu’ au făcut ăia de v-ați speriat în halul acesta? i-am întors-o batjocoritor. Probabil ca să nu-și piardă cumpătul s-a prefăcut că nu mă aude, întorcând capul în altă direcție, spre porumbeii care acum se scăldau în ochiul de apă rămas ca prin minune în pâlnia scurgerii înfundată de praf. A continuat, dând frâu liber furiei:) „Când am venit seara să predau procesul verbal al votului, am găsit sediul devastat. Urmele incendiului abia acum se vedeau în toată monstruozitatea lor. Vandalii!… Primul secretar de la municipiul de partid era plin de sânge și plângea ca un copil… Trebuie legați și să nu mai vadă soarele niciodată, ticăloșii! Nemernicii, niște gunoaie! I-a adus partidul din găurile ălea puturoase și i-a făcut oameni… și ei, ei dau cu copita…”. (În fața geamului, crengile teiului, cu frunzele puține și zdrelite de un vânt subțire se loveau ritmic de sticla prăfuită. Două vrăbii zgribulite se încălzeau una pe alta, ținându-se aproape. Vocea înaltă a Teodorei s-a spart în mii de țăndări. Am tresărit. Spunea:) „Da, cu tine vorbesc, tovarășe Brezan! Þi-ai pierdut graiul?” (Nu, m-am bâlbâit caraghios ca un copil prins cu degetele în borcanul cu dulceață. Dar eu n-am fost… Am fost plecat din oraș… Știi, a murit tata… Și ea a întrebat bănuitoare:) „Deci nu știi nici de chestia cu cașcavalul?” (Am scuturat din cap. Și ea, risipindu-și bănuiala, a urmat ironică:) „Prin urmare, noi mâncăm doar cașcaval și ei doar oase! Cel care a aruncat pe geam mulajul, arătându-l mulțimii, știa bine care va fi efectul psihologic”. (Disprețul ei rece, tăios, vânăt ca o fiere bolnavă m-a scos din sărite. I-am spus cu vădită nemulțumire: Parcă subiectul era altul. Și ea cu înverșunare, lovind cu indicatorul din lemn în sticla groasă a biroului, cu marginile ciobite de mâna neîndemânatică a celui care a condus diamantul:) „Nu-și ascund faptul că am sarcină din partea biroului comitetului de partid să te conving să renunți la plecarea ta la țară. E o prostie! Considerăm că talentul și felul tău de-a fi sunt propice pentru acest sector important al economiei naționale. Rulmenții speciali sunt ceruți și urmăriți de la centru. Intră, după cum știi și tu, în strategia dezvoltării economice din acest cincinal și pentru viitor”. (Și ca să-mi spui lucrurile astea, era nevoie să mă chemi în cabinetul politico-ideologic? i-am râs în nas. De fapt, sincer, trebuia să fie o atmosferă mai convingătoare? M-a amenințat:) „În ultima vreme, vorbești cam mult și fără rost. Poți să pleci unde vrei. Dar partidul, deocamdată, are nevoie de tine aici”. (Și dacă refuz? am întrebat-o iritat de tonul poruncitor. Teodora a urmat, rânjind abia perceptibil:) „Păi, dacă așa stau lucrurile, noi te ajutăm, dacă nu poți, te învățăm, dacă nu vrei, te obligăm”. (Devenise acum inabilă. Mă privea fără să mă vadă, cu ochii ațintiți undeva într-un punct de pe fruntea mea. Eram convins că șansele mele se împuținaseră. Și, așa cum mi se întâmpla când încordarea depășea o anumită limită, m-am încrâncenat. Fiecare fibră a ființei mele stătea să se rupă. Am silabisit: Încercarea ta de a mă lămuri e fără rost. Hotărârea e luată. Și ea satisfăcută:) „Da, nici nu mă așteptam la alt răspuns. Norocul tău e că, într-adevăr, ai fost plecat că altfel ai fi defilat și tu pe la București cu derbedeii ăia… Ca Borcoman, de exemplu. O să le iasă pe nas actele de huliganism încât o să le vină acru. Puterea democrat-populară tolerează multe, dar hoția politică în nici un fel. Și laptele pe care l-au supt de la mama lor o să le vină pe gât. Voi credeți că forța statului socialist e așa un discurs propagandistic?… (Râsul meu nervos a luat-o prin surprindere. Sincer vorbind, arestarea lui Dionisie mă pocnise în moalele capului. Nu știam încă dacă e adevărat sau doar o manevră a Teodorei. Și deocamdată nu aveam cum să aflu. Chiar dacă nu era în fabrică, nu însemna că… Mi-am privit ceasul. Era aproape douăsprezece Până la trei mai era un veac! Să aștept mi se părea cea mai nimerită soluție. Poate nici nu e oportun să-l caut pe Borcea. Din nou aceleași întrebări: Puteam să renunța la noua viață pe care mi-o propunea Despina? Justifică idealurile mele de până acum sacrificiul meu și al Despinei? Da, am zis destul de convingător, trebuie să aștept, ca să văd dacă am dreptul. Cât valorează viața unui om dacă se moare pentru o idee? Domol. M-am întors și am ieșit din cabinet, purtând povara asta care devenise din ce în ce mai sufocantă. Și-n urma mea Teodora și-a înăbușit țipătul:) „O să te ia dracu’!” ( Mi s-a părut că un hohot mare de plâns s-a spart în spatele ușii închise. Am zâmbit.).




THERAPEIA: „Integrarea organică a maselor în procesul de organizare și conducere socială, participarea directă a oamenilor muncii, în frunte cu comuniștii, la pregătirea, elaborarea și înfăptuirea deciziilor privind viața economică, social-culturală și ideologică-educativă a societății reprezintă în fapt materializarea concepției științifice a partidului nostru asupra dezvoltării sociale ca rezultat al unității de acțiune a întregului popor”.



MOISE PANAIT: (Directorul a ocolit biroul masiv din lemn de nuc și s-a așezat cu o uimitoare sprinteneală în fotoliul din fața lui, împingând într-o parte vaza cu cele trei garoafe veștejite de pe măsuța care ne despărțea. Și-a scos o țigară din pachetul mototolit și, împingându-și amândouă mâinile înainte, spre mine, ca să-și ridice manșetele cămășii, și-a aprins-o cu ajutorul unei brichete mici, cafenii. A tras fumul în piept, închizând ochii de plăcere, l-a lăsat să iasă pe nas în fire subțiri, alburii. Fumul a ieșit doar pe o nară ceea ce m-a înveselit, obligându-mă să-mi reprim rapid zâmbetul, care nu știu dacă ajunsese pe buze sau doar răsărise undeva în interior. Fața lui șofrănită rămăsese imobilă, nici un mușchi nu se mișcase nici atunci când își aprinsese țigara, nici acum când s-a întins spre mine ca să mă servească cu o țigară. Am zâmbit candid: Nu fumez, mulțumesc! Și el a spus, surâzând:) „Bine faci! E un sport costisitor. Dar nu despre acest lucru voiam să discutăm”. (A schimbat tonul, îngroșând cuvintele până la a le caricaturiza:) „Am înțeles de la Teodora Coman că ai făcut cerere de transfer. La mine n-a ajuns încă, (a adăugat repede, înghițind vorbele. Am zâmbit înțelegător. El a urmat, rătăcind cu privirea peste tavanul alb:) „Probabil cei de la personal moțăie în papuci ca de obicei. Deci, e adevărat?” (Da, am răspuns scurt, urmărind cu degetul șirul desenului de pe șervetul de sub glastră. Gesturile directorului deveniseră mult mai rapide, mai alambicate ca să nu înțeleg că tensiunea abia simțită acum, va lua forme neașteptate. Am avut chiar impresia că în curând își va pierde controlul… Sentimentul acesta de spaimă în fața unei reacții necunoscute și inevitabile, ca și altă dată, mi-a încleștat gura, împungându-mă să duc mâinile la spate, să le ascund. Comportamentul meu n-a trecut neobservat și o secundă ochii lui s-au umplut de lumină… Îmi venea să râd de felul caraghios în care reacționasem. Ca să vezi! mi-am zis. Așa a eșuat voința de-a folosi nepăsarea ca metodă de apărare!… Acest lucru, însă, m-a liniștit, redevenind stăpân pe mine. Vocea îngroșată de tutun a lui Moise Panait, sigură și batjocoritoare, a ajuns până la mine:) „Personal, n-am motive să mă opun. Se pare că tovarășa Coman are altă părere. Până la urmă trebuie să țin cont și de ea. A dracului muiere! Ne-am pricopsit, n-am ce zice! Nu înțeleg cum ai ajuns tu să te tăvălești cu ea? Sunteți două ființe paralele. Recunosc, e frumoasă, o fi și bună la pat, are știința ridicării picioarelor, dar nu e suficient pentru o relație între doi oameni de sexe diferite. Așa cred eu…”. (Și fiindcă tăceam, privindu-mi vârfurile bocancilor și străduindu-mă să evit un dialog „ca între bărbați”, a continuat nemulțumit:) „Adevărul e că regret faptul că pierd un bun specialist și un om integru. Te rog să crezi că e părerea mea sinceră. Sunt conștient că trăiești o criză acută de conștiință. Teoretic, în ședințele de partid, criza de conștiință poate fi luată drept exemplu pentru profilul omului nou, revoluționar, mereu preocupat de perfecționarea sa multilaterală, dar, practic, aceste manifestări supără. Sunt cotate, îndeobște, ca simple capricii intelectuale și, evident, disprețuite, condamnate”, (Dar eu nu sunt membru de partid, am subliniat fiecare cuvânt, încercând să scap de frica asta oribilă, care mi se cuibărise în oase. Mi-a retezat-o scurt:) „Știu. Ceea ce-am spus e cu titlu de exemplu. Societatea socialistă are la bază umanismul curat, dar pentru oameni curați și devotați. Vezi, rimează! Cred că înțelegi la ce mă refer”. (Și, fiindcă a făcut o pauză ca să-și stingă țigara, i-am tăiat șirul cuvintelor cu un nu apăsat, care l-a făcut să-și înalțe capul. M-a privit pe sub sprâncene cu neîncredere și surprindere, laolaltă, într-un fel inconfundabil când fața i s-a alungit instantaneu. A urmat cu un oftat mic, din gât, lăsându-se moale pe fotoliu:) „Păi să-ți spun eu, colega. E vorba de prietenia ta cu Borcoman. (A ridicat mâna ca să preîntâmpine o eventuală replică. A adăugat grăbit:) „Borcoman are mâinile cam murdare… Mă rog, e o chestiune mai complicată, pe care organele în drept o va lămuri. Nu mă îndoiesc de asta. Dar să revin”. (Și m-a arătat cu degetul, împungând de câteva ori aerul în fața lui:) „Eu, și chiar comitetul de partid, am investit încredere și speranță în tine. Ne gândeam la conducerea atelierului de prototipuri unde lucrurile s-au împotmolit demult, unde debandada e mare, unde nu se face nimic, se bea cafea și se povestesc filmele văzute la video. Ai refuzat. Bun! E treaba ta. Normal ar fi fost să te poftim pe poartă, în stradă. S-a opus Simion Radvoicu, secretarul de partid, și știi că peste partid nu se poate trece. Motivele, câte le cunosc, nu-mi prea sunt clare, dar, în fine, el reprezintă forța politică și m-am supus , cu părere de rău, dar m-am supus. Acum, hodoronc-tronc, vrei să pleci. Teodora a primit sarcină să discute cu tine, avându-se în vedere mai vechile voastre legături… Numai o clipă!” (A ridicat mâna cu palma îndreptată spre mine. Nemernicii! Niciodată nu pierd ocazia, am gândit și o undă de neliniște mi-a înmuiat sufletul. El a urmat, având grijă să-și subțieze ironia:) „Chestia cu regăsirea eternității într-un sat prăpădit, care va dispărea în scurt timp, regăsirea conștiinței de sine! pah! prostii, colega! Aiureli! Ai auzit?!… Ceea ce înseamnă că avem carențe mari în educația politico-ideologică. Nu mă refer neapărat la tine, ci la derbedeii ăia care au dat foc, punând sub semnul întrebării toată munca de formare a omului nou. Desigur, se vor analiza greșelile și vor fi pedepsiți vinovații. Se vor face reevaluările și reașezările necesare în sistem pe principii mult mai ferme. Nu mai merge cu duhul blândeții. Las’ că-s tineri și nu știu ce fac! Asta-i o poveste stupidă! Păi, d-aia că-s tineri și-au găsit totul de-a gata, din acest motiv trebuie puși la treabă fără menajamente… Nu mi-e rușine să declar că m-a șocat ce-am văzut și ce-am auzit! Să spargi și să distrugi ca vandalii, fără noimă, fără sens, după ce partidul ți-a dat loc de muncă, o casă, toate celelalte, mi se pare o crimă de neiertat…”. (Dar libertatea de gândire? Dar libertatea de expresie? Dar încercarea de înregimentare prin care fiecare e transformat după o unică măsură? Ca un pat al lui Procust, asta-i! Dar toată fanfaronada asta care te face să crezi că suntem un popor lovit de paranoia? Dar minciuna asta grosolană cum că deja trăim în rai? Dar lipsa de acces la informație? Dar faptul că societatea e împărțită în două: proștii care muncesc și deștepții care conduc? Dar faptul că ne-am procopsit cu burghezia asta roșie despre care chiar unul dintre părinții comunismului zicea că-i de zece ori mai rea decât cealaltă? Am continuat să înșir calm aceste întrebări care aveau răspunsuri atât de evidente! Cu cât ochii directorului se dilatau, se măreau bulbucați și lăcrămoși, cu atât mai mult spaima mea prostească mă părăsea, lăsând locul unui curaj nemaiîntâlnit. Am reluat înfuriat de perplexitatea lui Moise Panait: Dar obligația de-a gândit în același fel? Dar planificările stupide prin care ne sunt indicați numărul de copii? Hai, spuneți! Dați un răspuns ca să pot accepta viața asta nenorocită, cazonă, fără perspective, ca un chin sifilitic. De ce tăceți? De ce nu mai aveți aceeași sfântă mânie proletară? Dedublarea asta!… Ucigătoare armă de distrugere a ființei, nu-i așa? Am găsit modul de respirație și rezistență: suntem mereu două ființe care se urăsc, păstrându-se în echilibru. Cum, n-aveți nimic de zis? Și el febril, parcă vrând să se elibereze de propria-i spaimă, a mârâit:) „Încetează! Ceea ce au făcut nemernicii ăia, e incalificabil! N-am cuvinte să fixez fapta ca atare. Au pus în cumpănă toată munca mea, chiar istoria însăși, suferințele și victoriile unei nații cale de câteva decenii. Cu ce drept? Așa ceva nu se iartă! O să-i strivim ca pe niște păduchi puturoși”. (E singura metodă de-a dialoga, i-am aruncat în față, fără să-mi pot stăpâni ura care-mi înveninase de atâta vreme sângele. Cred că i-aș fi strivit fața aia uscată și ascuțită, de șobolan bolnav de gălbinare, dacă vocea lăuntrică nu m-ar fi oprit la timp să nu mă expun degeaba. Sunt prea puternici, mult prea puternici, îmi repetam aproape sufocat de furie. Dar va veni vremea… e în legea firii. Nu se poate altfel! Directorul a continuat mânios:) „Să nu crezi că mi-am sacrificat tinerețea și mi-am jertfit familia, liniștea și confortul ca să vină niște nespălați și să dărâme totul! E singura societate care a reușit să pună ordine în comportamentul oamenilor, în relațiile interumane, care a așezat pe toți egal în fața legii, care a asigurat dreptul la muncă, la învățătură, accesul la cultură, care își bazează valorile fundamentale doar pe munca proprie… Și, deodată, vine unul ca tine și încearcă să distrugă acest superb angrenaj, construit prin jertfe și sacrificii. Cum de ce? Dintr-o criză de conștiință fantezistă. Fals! Totul e fals, colega! Nu ține! Ești și tu un nemernic. Dar unul școlit și, deci, mai periculos! Þi-ai făcut școala pe spinarea muncitorilor și țăranilor, pe sudoarea lor, și acum vrei să scuipi și să lovești cu copita?” (S-a oprit furios ca să-și aprindă o nouă țigară. Degetele au bâjbâit prin pachetul din fața lui, apoi, cu aceleași gesturi, și-a dus mâinile înainte, aprinzând bricheta aproape de obrazul meu. Am întors capul spre geamul în care se răzimase soarele palid, risipind lumină gălbuie. Oboseala se instalase călduță, pufoasă… Și el a șuierat întrebarea:) „Nu cumva ai fost și tu cu ei?” (Nu, am răspuns cu o voce care mi s-a părut străină, a altuia. Și Moise Panait m-a privit neîncrezător. A urmat mai potolit:) „Oricum, se pare că și de la noi au fost câțiva. Se va stabili”. (Am fost plecat din localitate, m-am trezit vorbind. A murit tata… Mi-am simțit mâinile înghețate. Încet, mi-am urnit un picior, care amorțise. Oare de ce mă disculp? m-am întrebat nemulțumit. De ce sunt idiot și dau explicații? m-am înfuriat. Și el, muindu-și vocea până la șoaptă:) „Îmi pare rău. Deci nu știi ce s-a întâmplat?” (Din zvonuri știu că s-a dat foc județenei de partid și municipiului de partid, că muncitorii…, am început, străduindu-mă să par cât mai nesigur de mine. Și el tăios:) „Ãștia n-au fost muncitori. Muncitorii nu-și exprimă dezacordul sau nemulțumirea dând foc. Unde ai văzut tu în istorie o asemenea ticăloșie?” (În Rusia lui 1917, am zâmbit. Și el a ripostat grăbit:) „Noi suntem după aproape patruzeci de ani de civilizație socialistă. N-avem nimic comun cu mujicul ieșit din feudalism”. (Am auzit că au fost câteva mii de oameni, am spus, privindu-l în ochi. Directorul a recunoscut, întorcându-și capul într-o parte ca și cum lumina i-ar fi lovit ochii:) „Da, așa se pare”. (S-a ridicat și a deschis aparatul de radio. Colectivul de muncitori, tehnicieni și ingineri, sub conducerea comuniștilor, de la Întreprinderea „23 August” din Capitală raportează o depășire cu 20 la sută a producției nete. Succesul se datorează faptului că munca spornică a fost împletită cu promovarea noului, a spiritului de economie și disciplină – am ascultat vocea plictisită a crainicului care, oricât s-ar fi sforțat, nu reușea să convingă de entuziasmul învingătorilor. Am zâmbit, concentrându-mă asupra vocii lui Moise Panait, care se plimba cu pași mărunți prin fața mea:) „După ce-am votat, cum era soare, mi-am zis că-mi pot permite și eu o oră de relaxare. Mă gândeam să trec pe la fabrică, pentru că pe mâna lui Radvoicu nu mă pot lăsa. E moale, și ferească sfântul să se întâmple ceva într-o zi ca asta… De fapt, știi bine că aveam ordin să lucrăm. Dar am hotărât să vină numai întreținerea… Nu știu, am avut un presentiment. Toată seara dinainte am fost agitat. Am încercat să mă uit la televizor, n-am putut să citesc, să dorm nici atât. Cum mă lăsam furat de imagine sau de atmosfera cărții, tresăream de parcă cineva mă împungea cu acul… În sfârșit, asta n-are importanță!” (Ca să vezi! am râs încetișor amuzat de seriozitatea lui gravă. El, fără să se sinchisească de reacția mea, și-a urmat gândurile:) „Lucrurile s-au petrecut atât de neașteptat încât multe n-am prea reținut. Cei care pretind că știu cum s-a desfășurat această ieșire bestială, care a pus sub semnul întrebării, repet, sistemul ca atare, forța lui de funcționare, istoria sa în țara noastră, ăștia care susțin că știu cum a fost sunt niște mincinoși fără pereche…”. (Urechiștii și zvoniștii, l-am întrerupt cu șiretenie. El a încuviințat, evitând cursa întinsă cu o simplă unduire a frazelor care au urmat:) „M-a frapat apariția coloanei, entuziasmul ostentativ, lozincile care se strigau și modul în care se făcea. Adică, vreau să spun, că se simțea o pregătire specializată. Știi și tu că în alte ocazii era nevoie de benzi înregistrate, care să stimuleze expresia sonoră a adeziunii. Acum totul era pus la punct. Când o fi schimbat ăștia regula? m-am întrebat, văzând în coloană mai multe steaguri tricolore decât roșii. Știi că era vorba de paritate… În fine, îmi ziceam: mă, al naibii secretarul cu propaganda și-a asumat o mare răspundere, care-l poate propulsa direct sus sau de-a dreptul după gratii. Când am auzit că se cânta și „Deșteaptă-te române”, zic, ăsta s-a întrecut pe sine. Era o găselniță extraordinară, nu-i așa? Cui i-ar fi trecut prin minte, fără aprobare de sus?! O acțiune a tinerilor care votează pentru prima dată în viața lor putea face impresie. Nestăvilita imaginație românească, zic. Avem lipsuri multe, avem păcate fără număr, dar imaginația nu ne lipsește, asta-i clar ca lumina zilei! Și cum zic, mă dau mai aproape ca să nu pierd vreun amănunt. Dau din coate că se adunase ceva lume pe margini, de-a lungul străzii… Ei, când am ajuns în față, mi s-a părut mie ceva nelalocul lui. Un troleibuz încremenise în mijlocul șoselei, iar un bătrânel cu o servietă ponosită sub braț, nebărbierit, cu ochii inflamați de nesomn sau de sudură, dracu’ știe! țâșnește pe lângă o femeie cu doi copii care se oprise și ea nedumerită la câțiva metri înspre dreapta, zic, țâșnește, împingând-o pur și simplu în coloană și se reîntoarce țipând: Nu fiți lași! Haideți cu noi! În fine, cam așa ceva…”. (Și-a șters bărbia cu batista albă, aruncând-o în fața lui pe masă. A continuat fără să mă privească:) „Pe moment, nici atunci n-am realizat semnificația cuvintelor. Sunt momente în care nu-ți mai funcționează scăfârlia în nici un fel!” (S-a oprit, rătăcind cu privirea prin încăpere parcă surprins de propria neîncredere. A căutat pachetul de țigări prin buzunarele hainei așezată pe spătarul fotoliului. Concentrarea care-i încrețise fruntea și-i dăduse la iveală zeci de riduri fine abia vizibile pe obraji, a degenerat, într-o fracțiune de secundă, în furie, ochii cenușii, încercănați s-au înnegurat, pierzându-și brusc licărul ironic. A mormăit ceva, n-am prea înțeles sensul imperativ al unei fraze nearticulate. A scos o țigară, cu limba gălbuie și uscată a încercat să-i umezească capătul, a aprins-o, sugând cu plăcere fumul. Tăceam așteptând, deși simțeam cum un păianjen mare, păros țesea în jurul meu plasă fină, elastică și dură… Nu înțelegeam aceste senzații, și acest lucru îmi dădea un vag sentiment de insecuritate. Mi se părea că directorul mă luase părtaș, încerca, povestindu-mi, să se dumirească el însuși, impresiile lui dospiseră probabil și nu mai avea forța necesară să le rețină, să le oprească expansiunea. Era un semn al neîncrederii sau doar o încercare fățarnică de a mă transforma în martor? Sau în complice?… Mestecase deja între dinți jumătate din filtrul țigării bulgărești, se vedeau agățate de buze fire din plasticul alb îmbibate cu nicotină. Fără să mă ia în seamă, căutând în el însuși, a continuat cu un zâmbet subțire ascuns într-un colț al gurii:) „Așa, parcă mă lovise cineva în moalele capului. Nu puteam pricepe ce se întâmplă lângă mine. Dacă ar fi să refac totul, imagine cu imagine, n-aș mai fi capabil. Domnule, totul a venit ca un trăsnet. Câțiva calici de lângă mine au început să strige și să aplaude ca la teatru. Restul masei de oameni care începuse să fie apreciabilă, încă nu-și revenea din surpriză. O altă parte se fâțâia de colo până colo, alții dispăreau rapid prin parcul orașului înspăimântați, alții vorbeau între ei în șoaptă… Era ceva extrem de confuz. Nu-și puteai face o impresie cine cu cine-i. Până să mă lămuresc m-am trezit între două trupuri, mirosind trăsnitor a transpirație și alcool. N-am avut nici măcar îndrăzneala să mă uit la ei, gândindu-mă că poate părea nefiresc că cineva încearcă să le memoreze figurile, nu-i așa? Ei…”. (A scuturat țigara, lovind-o de câteva ori de scrumieră până când capătul de scrum s-a desprins și s-a împrăștiat. A întrebat:) „Chiar nu vrei o țigară?” (Am refuzat, clătinând din cap și așezându-mă mai bine în fotoliu, adică: uite, domnule, sunt gata să te ascult mai departe, cât vrei tu, nu-mi pasă de timp, hai dă-i drumul! că tot crezi că ai fost martorul unei clipe de istorie, o s-o tot invoci ca bărbații care povestesc despre anii petrecuți în armată, pe vremea când eram eu cătană în Dobrogea sau în Moldova, la Rădăuți unde și-a înțărcat dracul copiii, aveam un majur dat în mă-sa, care în fiecare seară ne punea să spălăm budele cu o bucată de cărămidă, hehei! ce timpuri!… Parcă auzindu-mă, Moise Panait a reluat grăbit și din cauza grabei cuvintele se împotmoleau, ieșeau stâlcite:) „Mi se făcuse părul măciucă. Dacă mă văd ăia și mă fotografiază? Ce-o să le spun? În asemenea situații, cine mai are timp să caute adevărul? Mi s-a răcit tot corpul. Am simțit cum maxilarele se strâng până când pocnetul măselelor s-a auzit ca o trosnitură de lemn frânt în două, încât vecinul meu din coloană m-a privit atent și, drept încurajare, mi-a ars un pumn zdravăn între omoplați. Norocul meu a fost că rândurile erau strânse, adică ce rânduri! Puhoiul de trupuri care se vânzoleau, urlau, tropăiau… mă rog… și n-am căzut. Mi s-au zdruncinat creierii, mi-am mușcat limba, gustul sângelui și durerea violentă era să mă pună la pământ. Deși arăt așa de neclintit, sobru, sunt un sentimental, un emotiv care mă macin pe dinăuntru…”. (Ai trecut la confesiuni, am gândit nedumerit. Ce te-a apucat? Cum poate o figură împăiată ca tine să aștepte să fie crezut? Sau poate tocmai acesta-i adevărul și atunci există o explicație a gesturilor sale brutale? Găsindu-ți circumstanțe atenuante, mă condamn pe mine însumi. Am lăsat lucrurile neclarificate, ascultându-l. Cu două degete, Moise Panait a încercat rezistența unei măsele, apoi râzând, fața i s-a chircit, s-a încrețit:) „Întâi o picătură de sânge care-mi curgea din nas, pe urmă două, trei m-au scăpat pe mine, domnule!” ) Râsul lui s-a întins ca o jartea, s-a secționat de furie în sute de piuituri. Vorbea acum mânios, ochii mici, răi:) „Nu puteam să ies în nici o parte din coloană. Efortul de-a mă reține în termenii mei obișnuiți mi-a revigorat sistemul nervos. Atunci când s-a strecurat o rază de lumină între trupurile noastre asudate și încinse, am văzut cum un tânăr a întors steagul pe care-l avea în mână și a repes lancia, cu toată forța, în fața unor activiști de partid ieșiți în ușa sediului ca să-i convingă de necesitatea unui dialog. Bănuiesc că se încerca câștigul de timp, altfel ce-ar fi fost de dezbătut cu ăștia? Vreau să zi că gravitatea evenimentelor cerea măsuri la fel de ferme și de hotărâte, chiar dure… Când am ridicat capul ca să caut totuși o soluție, am întâlnit privirea primului secretar. O clipă am avut impresia că ochii îi țâșnesc din orbite. Probabil, văzându-mă în masa aia compactă de trupuri furioase, cu cravata aruncată într-o parte, pe un umăr, cu câțiva nasturi săriți de la pardesiu, nu i-a venit să creadă. I se părea că are halucinații… Atunci, pe loc, n-am cântărit gravitatea situației. Nici n-aș fi avut cum. Doar ți-a spus că eram cu totul zăpăcit de ceea ce se întâmpla. Ei bine, deși s-au limpezit lucrurile, și acum sunt chemat periodic să dau cu subsemnatul. După părerea mea, suspiciunea lor e începutul sfârșitului. De altfel, Bătrânu, primul secretar, un om rigid, cam uscat, fără prea multă imaginație și rafinament pe care le și desconsideră sau le ia în derâdere, sau se înfurie, după împrejurări, mă privește chiorâș. Am auzit ieri când iar am dat declarație că, după ce ăia au spart ușa și-au dat foc sediului județenei de partid, au distrus tot ce le-a ajuns în mână. El și cu încă un șef de secție s-au baricadat în birou și umblau în patru labe pe sub masă, încercând să vorbească cu secretarul general al partidului, care, culmea, nu prea voia să înțeleagă că-i zaveră mare. Am senzația că i se părea fără noimă, o poveste subversivă sau rodul unei imaginații de bolnav psihic. Oricum, eu unul știu că am zilele numărate, chiar dacă, așa cum ziceam, le-am demonstrat că am ajuns în coloană dintr-o stupidă întâmplare. Odată strecurată îndoiala, nimeni nu-și mai asumă responsabilitatea să mă susțină. Mai ales când m-au văzut clar între manifestanți pe poza care mi s-a azvârlit sub nas. Dar până atunci îmi fac treaba. Nu fac parte dintre cei care scuipă unde au lins. Măcar demnitatea să ne-o păstrăm”. (A tăcut și o sclipire scurtă de melancolie i-a descrețit și i-a luminat fața. S-a îndreptat o clipă spre acea strălucire caldă, omenească, dar iute s-a reîntors la poza lui dintotdeauna, rece, severă, uscată. A urmat:) „Când a căzut în flăcări portretul secretarului general al partidului din vârful județenei de partid și coloana s-a frânt în două, am reușit să mă strecor printre brazii argintii din parcul din față și să ies din primele rânduri. Acum am văzut că pe toată lungimea clădirii era scris cu litere roșii de o mână exersată: jos… știi tu cine și vânzători de țară jos! Frapa faptul că literele erau atât de bine conturate, uniforme, de parcă erau scrise cu șablonul… Mă gândesc la vreunul de la proiectări… În fine, că au dat foc drapelului roșu cu care era pavoazată clădirea are un sens. Până și că au dat foc portretului poate fi socotit în context. Dar n-am înțeles ce-au avut cu tricolorul și drapelul de luptă al gărzilor patriotice! Asta e greu de conceput, indiferent dacă ești comunist sau anticomunist”. ( A stins țigara, aplecându-se peste scrumieră. A reluat cu grabă nefirească:) „Un al doilea element care m-a descumpănit, dar pe care nu l-am spus acolo ca măsură de prevedere, de autoapărare, a fost acela că erau foarte mulți între ei, bărbați și femei, îmbrăcați în salopete noi de parcă erau într-o coloană de protocol zero. Nu erau însă călcate și se vedeau dungile cum au fost împachetate. Aceștia erau cei mai răi… Ãștia incitau. Practic, dacă nu degenera în vandalism, altfel arătau lucrurile. Era mult prea greu să ascunzi, să justifici, să… Așa, s-a creat impresia că e vorba de niște derbedei, niște huligani, niște golani nenorociți. Aici, un virtuos al unor asemenea scenarii a jucat cartea cea mare. Restul a fost niște paiațe”. (Am încercat să improvizez un gest mic de plictiseală. Moise Panait însă mă cerceta în cu totul alt fel decât până acum: cruzimea care sclipea în privirile lui m-a paralizat. Buzele i s-au strâns într-un semn rotund de dispreț și batjocură. Du-te-n mă-ta, am înjurat înveselit de figura lui nouă. Și mai du-te o dată! Am repetat cuvintele cu imensă plăcere. Pe cine crezi că… Mi-am risipit gândul înfuriat tocmai de necuviința lui de-a se scărpina într-o nară cu degetul întins și întors pe dos. A fornăit pe nas:) „Deci, hotărârea ta e definitivă?” (Da, am răspuns scurt și m-am ridicat să plec. A poruncit, scobindu-se în a doua nară și fornăind nemulțumit de flexibilitatea degetului:) „O clipă! Ca să nu existe dubii, eu te-am avertizat”. (Și-a șters degetele metodic, unul după altul, pe batista albă. Și-a așezat cravata pe pieptul supt. Am râs încetișor, depărtându-mă. În urmă, a clipocit un plescăit de satisfacție. Du-te-n mă-ta, am repetat disprețuitor, închizând ușa cu precauție exagerată).



THERAPEIA :”Un om nou este o conștiință nouă. Ceea ce înseamnă și apreciere, și cunoaștere, convingere, atitudine. Formarea unei conștiințe noi presupune timp. Cel mai adesea timp îndelungat. De altfel, s-a și văzut. Pentru ca omul să se poată cunoaște multilateral și judeca obiectiv a trebuit să se aștepte apariția unei clase și a unui partid capabile să ia poziție deplin obiectivă, teoretică și practică față de om. Pentru că ”omu nu este o ființă abstractă, situată în afara lumii. Omul este lumea omului, statul, societatea” (Marx). La noi, în România, există o asemenea clasă și un asemenea partid…
Sunt din ce în ce mai mulți asemenea oameni. Cuvântul lor de ordine a fost, este și va fi: slujirea intereselor poporului. Sunt prieteni ai muncii și ai umanismului înțeles ca problemă a realității sociale. Motiv pentru care sunt trup și suflet înrolați pe viața în oștirile muncii. Și tot de aceea sunt pentru adevăr și echilibru; pentru chibzuință și viziune limpede; pentru modestie nu numai ca trăsătură de caracter, ci, mai ales, ca metodă de lucru, pentru consecvență în înțelegere și curățenie sufletească”.




SIMION RADVOICU: (Am crezut că am clarificat, o dată pentru totdeauna, lucrurile între noi, m-am răstit, căutând cu înfrigurare un punct de sprijin. El, susurând vorbele printre dinți, m-a împins în scara întunecoasă a blocului. A zis:) „Nu despre asta e vorba!” (Am ridicat bărbia, imitând perfect pe omul stăpân pe sine. Ce vrei ? l-am întrebat indiferent. Mi-a strâns brațul, spunându-mi:) „Nimic”. (Apoi pe un ton mustrător:) „Astâmpără-te!” (Aici locuiesc, am mormăit indispus de insistențele lui. Dacă vrei să discutăm, să mergem sus. A răspuns precipitat:) „Nu. Acolo s-ar putea ca pereții să aibă urechi”. (Haida-de! am început să râd. A mormăit în același fel monosilabic:) „Potolește-te!” (I-am râs în nas. Ce vrei? Spune odată că n-am timp… Ce-am avut de împărțit am împărțit. Din toată tevatura asta n-a ieșit decât o mare și degradantă plictiseală… A spus răspicat, calm, cu un glas înmuiat:) „Ești un bou. Mă doare-n cot de târfele astea două. Nici Teodora, nici Lona nu-i mai bună. Doar că am avut ocazia să le călărim fiecare cum ne-am priceput”. (Te rog măsoară-ți cuvintele! am făcut pe moralistul. Îmi pare rău că-i întuneric și nu văd să-ți stâlcesc mutra. El a adăugat grav:) „Ce faceți voi, tu și Borcoman, miroase a dracului de tare a trădare de țară. Știi că roșii, cum ne ziceți voi, nu glumesc cu treburile astea. Cu trădătorii se poartă într-un singur fel: îi belesc”.(Nu înțeleg de ce te excluzi! am spus nedumerit. Apoi, din ce în ce mai nedumerit, am urmat:) „Nu ești decât un scuipat de ofticos. Teodora nu înseamnă pentru mine…”. (Ce? am protestat copilărește. Și el a explicat metodic:) „Între mine și tine Teodora n-a însemnat nimic sau aproape nimic”. (Apoi, prinzându-mă de umeri și, probabil, privindu-mă în ochi într-un gest teatral, care m-a scos din sărite, a șoptit:) „Ce-au făcut ăia ieri înseamnă excepția care întărește regula”. (Nu înțeleg, am mormăit, eliberându-mă din strânsoarea lui. Și el parcă trezit dintr-un somn profund, a scuturat din cap, a zâmbit stingher, a reluat, încercând să evite orice alt comentariu. De aceea, revenirea asupra imaginii Teodorei într-un limbaj vulgar mi-a produs un sentiment de insatisfacție. A zis:) „Ca femeie, Teodora nu merită atenție. În pat, e ca o scândură pe care încaleci și, bâțâindu-ți curul, te eliberezi de energia destinată perpetuării speciei”. (E printre puținele femei care dezbrăcată nu-i dizgrațioasă, am zâmbit. Și el rânjind:) „Care va să zică e o operă de artă!” (Încet, m-am foit, am încercat să mă depărtez de el. Degetele lui s-au strâns din nou în umărul meu ca și cum ar fi fost sub impulsul șocurilor electrice; îi simțeam respirația îndulcită de tutun, prelingându-mi-se pe obraji și pe buze. Stomacul s-a chircit, umplându-mi gura cu apă sărată. Încetează circul acesta, m-am înfuriat. Apoi amenințător: Dacă ne vede cineva stând aici, pe întuneric, în condițiile când băieții cu ochi albaștri mișună peste tot, e normal să fim suspecți. De pildă, doi tipi cam mototoliți de oboseală m-au întrebat dacă locuiesc în blocul ăsta și dacă nu cumva cunosc pe unul Samsonescu sau Săvulescu, n-am înțeles prea bine mârâitul lor. Le-am zis că nu, nu-l cunosc pe acela, și atunci mi-au cerut buletinul de identitate și legitimația de serviciu. Le-am explicat că, în urma măsurilor excepționale care s-au luat în fabrică, facem câte doi ofițeri de serviciu pe schimb, și din cauza asta am întârziat. Poftiți, tovarăși, și legitimația, poftiți și buletinul, poftiți în casă să vă fac o cafea, îmi pare rău, n-am decât nechezol! Și ei: Gura, mă! Ne iei peste picior? Nu, Doamne ferește! Atunci lasă pliscul! Am înțeles, să trăiți! Numai după ce mi-au verificat actele la lumina unei lanterne minuscule mi-au zis că-s liber. Să trăiți, tovarăși, am zis, îmi pare rău, dar sunt convins că o să-i găsiți pe ticăloșii ăia, noapte bună! Du-te-n mă-ta, a scrâșnit unul dintre ei, nu știu care pentru că era beznă pe stradă… După ce au plecat, am început întâi să transpir, apoi să dârdâi de frig. Dintr-o dată frica mi-a înghețat gândurile în creier și sentimentele în suflet. Eram ca o piftie... Până și testiculele mi s-au strâns dureros de parcă primiseră o lovitură. I-am dat jos mâinile de pe umerii mei fără nici o împotrivire. A vorbit cu voce moale și-am simțit că-l pătrunsese și pe el frica:) „Înțeleg”. (Pe urmă am vomat, am continuat, privindu-l pe sub sprâncene. Pe la opt, opt și jumătate a venit Lona. Nici n-am lăsat-o să intre în cameră. I-am rupt hainele de pe ea. Acolo, în hol, am regulat-o ca un bărbat scăpat din pușcărie. Vreau să spun că pentru prima dată Lona n-a mai folosit, ca de obicei, expresiile ei vulgare. A acceptat să fie violată. I s-a părut interesant, o experiență inedită… Tu știi ce sâni superbi are! Că doar tu i-ai molfăit primul sfârcurile… Ei bine, i-am secționat un sfârc cu dinții încât a fost nevoie de doctor. Acum arată ca un vârf de creion rupt, am râs, subliniind detaliile cu atât mai mult cu cât simțeam că Simion își pierdea stăpânirea de sine. I-am înnegrit șoldurile și doar atunci când bazinul ei cald s-a cabrat, lovindu-mă cu putere în sulă și am ejaculat, am început să plâng. Și lacrimile mele s-au amestecat cu sângele mamelonului sfârtecat și așa am scăpat de frica aia înnebunitoare. Adică nu, n-am scăpat, pentru că de atunci Lona m-a părăsit. Simplu, așa deodată, mi-a spus că nu suportă un asemenea bărbat care, când e beat – vezi, atât de intens a trăit aceste clipe, încât nu-și mai aducea aminte ce miros aveam – în fine, mi-a spus că-i este teamă că ne vom epuiza, ne vom sfârși, și ea vrea să aibă copii, să alăpteze, să facă mâncare și să se ducă duminica la biserică. Am trimis-o-n mă-sa de… Și Simion, rupându-mi fraza cu un gest agresiv al mâinii a zis:) „Știi ceva? De data asta nu mă poți înșela cu poveștile astea idioate. Lona mi-a spus că în ultimele luni ți-ai schimbat până și comportamentul sexual. Sunt semne că frica ți-a intrat în oase. Înseamnă că Busuioc nu mințea, că acuzațiile lui sunt adevărate…”. (Enervat de încântarea lui, am zis printre dinți: Chestiile astea nu mă privesc. Simt, Simioane, că ți-e frică și ție. Tremuri. Ai coșmare. Dar, de obicei în tine zac două persoane: una oficială, politică, un comunist de omenie dăruit cauzei până la sacrificiu și o alta gheboasă, care tremură ca varga la orice zgomot. Faci pe tine ori de câte ori Busuioc îți cere să torni. Dar torni pentru că nu vrei ca frica din mațele tale îmbuibate să sufoce omul politic, vreau să spun că ești un rahat din care Teodora a crezut că poate face bici… Teodora măcar e egală cu sine. Știi la ce să te aștepți. Crede în ideea comunismului victorios. Crede în comunism ca șansă unică a lumii de-a scăpa de sărăcie și inegalitate, de războaie și moarte. Chiar dacă nu-și alege mijloacele, e de admirat că nu dă înapoi nici un pas. Nu e ea de vină, ci tocmai democrația asta tembelă, care l-a ținut pe tat-su în mizerie, pe urmă democrația ăstorlanți mai dibaci, mai rafinați, care i-au sucit mintea, pe urmă tu, Simioane, cu lașitățile și spaimele tale, care i-au dat sentimentul utilității ei maxime, pe urmă sângele ei de slugă, care s-a înspăimântat că ar putea atinge culmea puterii și te-a ales pe tine, fiindcă știa bine că ești un gunoi care poate lua orice formă în orice împrejurare. Și acum, să încheiem în spiritul sincerității și adevărului, Teodora e sus la mine și nu te pot primi. Și el, schimonosindu-se de furie, a strigat:) „Minți! E la județeană. E plenară cu activul…”. (Am râs înfundat. Am spus printre hohotele de râs gâtuite: Vezi, mă, ce canalie ești! Și după un timp de apăsătoare liniște: Poți să-i spui lui Busuioc… Și deodată m-am înmuiat și am simțit nevoia să mă așez. Am bâjbâit prin întuneric, căutând cu degetele pe cimentul rece și murdar. Simion a ripostat și o fărâmă de milă s-a prelins din vocea lui:) „O să mai vedem!” (Apoi a reluat înfrigurat:) „Ai să vii mâine să-ți retragi cererea de transfer. E spre binele tău”. (Adică? am întrebat obosit. Simion s-a răsucit prin întuneric, căutându-mă. A spus mohorât, cu un vag început de enervare:) „Nu-i acum momentul. Mai rabdă și tu. Poate fi socotită o fugă. Am primit ordin să întocmim liste cu cei care au participat la manifestația aia. Dacă sunt membrii de partid, să fie puși în discuție și excluși, pe ceilalți dați afară, cu domiciliul forțat, supravegheați… Au fost și de la noi câțiva. Se pare că i-a văzut Moise Panait. Dracu’ știe! Se vor lua măsuri extreme. S-a dat pricaz să se facă și judecăți publice, să fie condamnați public. O să fie expulzați din oraș. N-au îndrăznit să-i bage la apă sau încă nu vor, dar… nu se știe… înțelegi?… O să dispară unul câte unul… Tu crezi că ăștia o să suporte umilința? O să-i toace mărunt în timp. Acum îi împrăștie prin țară, pe urmă-i calcă vreo mașină sau au loc accidente de muncă… În marele lor orgoliu, în marea lor orbire, încă nu-și dau seama ce breșă s-a produs în sistem. Sistemul nu mai pare invulnerabil, etern, cum l-au prezentat atâția ani. Pricepi?… Asta e șansa lor care, probabil, îi va scăpa de la moarte. Altfel, gândește-te! Din acest motiv îți cer… uite, te rog să rămâi deocamdată. Înțeleg că între realitatea cotidiană și conștiința noastră e o distanță imensă. E distanța care desparte adevărul de minciună”. (Du-te dracului! l-am mângâiat la întâmplare și, întâlnindu-i fața, gura caldă și umedă, mi-am retras mâna ca urzicat. Pentru tine nu mai există nici o șansă, am subliniat cu cinism. Aerul s-a mișcat în jurul meu, răcorindu-mi fața încinsă, ușa s-a trântit cu un pocnet sec).




THERAPEIA: „Marxismul, creat pe bazele celor mai avansate cuceriri ale gândirii și practicii sociale, pe baza întregului tezaur al culturii mondiale, este o știință vie, în neîntrerupt proces de îmbogățire și dezvoltare. El își trage seva din gândirea și experiența maselor, din noile descoperiri ale cercetărilor științifice, din creația culturală și artistică, din generalizarea succeselor obținute pe întregul front al cunoașterii umane”.

LONA COSTEA : (La telefon, voce gravă:) „Se pare că cei de jos nu mai au încredere în cei de sus, iar cei de sus au început să se teamă de cei mulți. Aceasta a fost revolta care va domoli excesele celor puternici. Îmi pare rău că n-ai fost de față. Ai fi văzut…”. (Ce? am întrerupt-o cu brutalitate. Întrebarea pusă atât de pieziș a obligat-o să-și tempereze entuziasmul. A exclamat:) „Se duc dracului toate!” (Nimic nu-i nou sub soare, am spus cu ironie, bâțâindu-mi picioarele sub pătura în care eram învelit. Și ea reluând din of:) „Nespălații ăia să ajungă până în bârlogul lupilor! Nu-ți dai seama ce lucru extraordinar?!” (O, ce teribil! am luat-o peste picior. Și ea, pierzându-și răbdarea, precipitată:) „E umilitor să vorbești așa! Cred că ești de acord că ce-au făcut…”. (Nespălații? am întrebat ingenuu. Și ea, neluându-mă în seamă:) „… e absolut fără precedent. Vreau să spun că putem spera că sistemul comunist nu mai este nemuritor. Alo, mă auzi?” (Da, te ascult. Și ea nerăbdătoare:) „Zi și tu ceva!” (Ce să zic?) „Răul e prea adânc”. (Mă îngrijorează acest lucru ). „Fatalitatea începe… Blestemul estului european se destramă”. (Ce știi tu despre…). „Multe. Lasă-mă se termin ideea”. (Până și tu vorbești în aceeași limbă de lemn. Am râs în receptor, și râsul meu s-a întors împotrivă-mi. Ea s-a arătat a fi înveselită, a zis:) „Ca să-ți ascunzi frica? Vom avea putința schimbării egalitarismului cu democrația. Adică o să poți vorbi ce vrei, dar ai să faci ce ți se spune. Se schimbă metodele. Întotdeauna se începe cu metodele”. (Măcar nu vom mai fi marginalizați, am încercat să împing discuția spre alte zone unde n-ar fi fost atât de sigură pe sine, atât de inspirată. Nu s-a lăsat dusă și a urmat cu febrilitate:) „Dimpotrivă, intelectualii veritabili vor fi schimbați cu oameni politici și tehnocrați”. (Cred că va fi tocmai invers, am spus fără convingere. Și ea încăpățânată:) „Cum, crezi că ne vom extazia ca în fața lui Goya? Sau ne vom pierde capul ca în fața lui Monet? E o confuzie îngrijorătoare. Ea nu trebuie să se producă. Poate duce la dezastre. A conduce e cu totul și cu totul o meserie. Aici valorează mult mai puțin ceea ce crede Marx, Beethoven sau contele Tolstoi!” (Ești confuză! am întrezărit o posibilitate s-o opresc. Și tot eu am provocat-o: De ce spui mereu nu? Și ea nedumerită a exclamat:) „Simplu! Oamenii nu pot fi egali decât cu ei înșiși. În nici un caz între ei. Din acest punct înainte putem fi liberi dacă înțelegem și ne respectăm. Numai în acest fel vom fi cu adevărat liberi. Libertatea începe cu noi înșine”. (Mi-am prins buzele cu degetele și le-am întins până la durere ca să opresc înjurătura. Un sunet prelung m-a obligat să îndepărtez receptorul de ureche. Și ea scoasă din sărite:) „Și iubita ta, femeia comisar?… Alo! Alo! Mihnea? Alo, mă auzi? Iartă-mă, dar nu mă mai pot abține. E penibil, dar femeia asta, Teodora, m-a… Alo! Cum ai putut…Alo! Mihnea, am avut atâtea speranțe. Cum am putut trăi atâta vreme în minciună? Măcar dacă mai fi lăsat cu Simion, în mediocritatea noastră agresivă…fără iluzia armoniei, a vieții adevărate…”. (Vocea Lonei s-a îndepărtat, s-a pierdut. Am lăsat telefonul deschis și am sărit din pat. Câteva mișcări mi-au înlăturat amorțeala trupului. Mi se făcuse foame).




THERAPEIA: „Avem în față un document programatic de o valoare deosebită, teoretică și practică, nu numai pentru munca și viața de partid, ci pentru spiritul revoluționar, comunist…”.