Ca să fii fericit, trebuie să fii
împăcat cu tine însuți
„Nu-ti pierde curajul”
JULES VERNE
Eu nu am prieteni, pentru că prietenul adevărat nu există. Amicii mei sunt un cal, o pisică, o pasăre… De ce? Pentru că animalele au însușirea justă de a fi fidele, supuse, ajută fără să primească ajutor.
Oamenii, prin însăți legea firii, se caracterizează prin trufie, egoism, dorința de dominare, iar personalitățile lor sunt diferite, niciodată nu se vor intersecta, niciodată nu se vor înțelege. Individualitățile sunt ca apa si uleiul… Putem amesteca oricât, ele nu se vor pătrunde, nu se vor alia…
Uneori, ni se spune ca la sfârșitul zilei să ne facem puțin timp și să ne putem întreba: „ Ce am făcut azi? ” , mai târziu să analizăm cât bine și cât rău am făcut și dacă am făcut ceva folositor pentru noi sau pentru aproapele nostru.
Într-un fel sau altul, noi, prin construcția noastră, suntem judecători, sau, mai bine spus, anchetatorii propriei noastre vieți și începem „a ne număra pașii” …astfel, aflăm multe lucruri despre noi înșine, despre ce ne place, ce ne displace, ce ne face fericiți și ce ne supără.
Cerul se închină somnolent și își tremură norii, ce au început să verse pe pământ lacrimi de sânge și stârnește în jur un miros de cimitir, plesnind cu putere în asfaltul înfierbântat, sfârâind jalnic…În sufletul meu se strecoară o aromă jilavă ce îmi profilează visurile…banca s-a umplut de umezeală, bălțile sunt pline de noroi, iar apa tulbure îmi răscolește sufletul, amintindu-mi de lacrimile ei, vărsate în urma cerții noastre.
Ploaia mi-a alterat sufletul…Am simțit nevoia să ripostez și am apucat o creangă, am tras-o cu putere și din ea au început să cadă frunzele , acoperindu-mi și capul, și umerii și mâinile mi le-am simțit ude, și sufletul meu plângea, plângea în ritmul ploii… Nu-mi ieșea din minte privirea ei încețoșată, dar jur că nu am vrut sa o fac să sufere…
Noaptea a început să cadă, iar eu simțeam că este mult mai greu sa lupt cu mine însumi, decât împotriva ei…un câine ud, flămând, neînsemnat a început să urle și am simțit că am o viață mizerabilă, simțind în pașii maidanezului pașii mei. Fără să mai gândesc, m-am ridicat de pe banca udă și am lăsat în urmă locul uscat , am început să merg ușor, simțeam că plutesc și am pornit spre casa ei, iar sufletul meu era convins ca irecuperabil este doar timpul… Speram ca și ea sa creadă același lucru…
Nu știu când am ajuns la ușa ei…pluteam între realitate și vis… Doar sunetul ascuțit al soneriei m-a readus cu gândul la clipa prezentă, iar când ea a deschis ușa, m-a privit prelung cum o privesc și cum încep sa plâng…M-a luat în brațe, m-a strâns la pieptul ei, iar ochii i s-au umplut de lacrimi când i-am spus: „Iartă-mă!”
Râdea și ea, râdeam și eu, eram cu adevărat fericită…pentru prima dată în acea zi, RÂDEAM cu adevărat!