Când ai deschis ochii ai crezut că încă mai visezi. Þi se întâmpla adesea să ai asemenea visuri, dar acum totul era atât de real, atât de frumos și de strălucitor. Nu ți-ai imaginat vreodată că poate exista în mintea ta un colțișor cu asemenea frumuseți, asemenea lucruri extraordinare care să-ți taie răsuflarea doar privindu-le; cei doi ochi nu-ți mai ajungeau să privești și ți-ai fi dorit să fi fost inzestrată cu mai mulți ca să nu-ți scape niciun amănunt al acelei priveliști. Pentru o clipă Dumnezeu ți s-a părut crud că făcuse omul cu doi ochi. Simțeai cum buzele, nasul, urechile doresc și ele să devină ochi ca să se poată minuna împreună cu adevărații ochi de copleșitoarea limpezime a peisajului.

Și totul era făcut din aur și argint, așa cum îți spusese bunicul în copilărie, că înainte ca omul să fie creat, lumea era numai străluciri galbene și albe, iar dacă ochiul omului ar fi încercat să privească ar fi fost orbit, căci soarele, a cărui lumină reflectată din toate și în toate părțile, lumina mult mai mult și mai frumos decât astăzi. Însă metalele nu erau reci, căci tu simțeai cum argintul pământului era călduț, moale și umed. Metalele nu aveau aceleași proprietăți ca-n zilele noastre. Aurul din care erau facute florile era parfumat, praful care acoperea stâncile de pe malul lacului era mai fin decât mătasea. În mijlocul lacului, a cărui apă era, spre deosebire de restul lucrurilor, apă normală, dar care, totuși, reținea acea puritate a începuturilor, se afla o stâncă ascuțită care aducea cu vârful suliței unui uriaș războinic. Și deasupra stâncii stătea soarele aruncându-și vesel lumina în tot ținutul.

De undeva, din depărtări, începu să se audă vag un cântec extrem de liniștitor. Și, încetul cu încetul, zvonul acesta se apropia și îți răsuna în urechi precum clipocitul apei de izvor; ba nu, precum vântul prin crengile înfrunzite ale copacilor; ba nu, precum ropotul ploii pe pământul ars de soarele verii; ba nu, precum cântecul ciocârliei în diminețile proaspete de iulie. Și acest cântec aducea cu el o liniște care te făcea să uiți de tine, aruncându-te într-o mare a amneziei eterne. Și te-i văzut dansând pe iarba aurie ce-ți mângâia tălpile. Iar acest dans semăna cu cel al ielelor de care tot bunicul îți povestise, un dans hipnotic, amețitor a cărui viteză creștea tot mai mult și mai mult. Te învârteai și lumea toată se învârtea cu tine, iar apa lacului începu și ea să unduie, să danseze tot mai furtunos. Mătasea veșmântului în care te treziseși părea că se destramă din cauza mișcărilor, dar, oadată prinsă în dans, nu te mai puteai opri oricât ai fi încercat. Totuși îți plăcea la nebunie acest dans nebunesc. Erai extaziată și așteptai ca ceva să se întâmple, ceva măreț, ceva care să te impresioneze până la lacrimi. (Și de lacrimi ai avut parte mai târziu.)

Cântecul se opri brusc și odată cu el te-ai oprit și tu din dans căzând la pământ cu lacrimile udându-ți obrajii rumeni la început iar acum palizi. Totul era acum învăluit în liniște și nemișcare. Stăteai inspirând aer în piept cu repeziciune și, pentru câteva momente, ai avut impresia că lumea-și schimbă înfațișarea, devenind ca-n zilele noastre. Să fi fost doar o iluzie a simțurilor tale? A trecut însă repede, iar tu te-ai ridicat. Soarele de pe stâncă nu mai lumina la fel de tare ca la început; parcă începuse să se stingă. Să fi fost, oare, doar ochii tăi care se acomodaseră cu lumina? Din auriu devenea portocaliu, din portocaliu roșiatic până când ajunse la culoarea închisă a sângelui. Natura fusese acoperită de umbre și din toate părțile se auzeau șoapte. Totul devenise rece, iar aurul și argintul se transformasera în plumb. Totul era tare și căpătase un miros înțepător, metalic. Cerul de deasupra ta era încărcat cu nori amorfi de oțel gata să cadă peste tine. Ai încercat să fugi, să găsești un adăpost, dar îți era așa de dificil... Veșmântul de mătase ți se făcuse din zale de fier. Te-ai împiedicat și ai căzut cu fața pe pământul rece și tare. Haina metalică-ți devenea tot mai grea, mai apăsătoare și nu mai puteai respira. Ai simțit că, încetul cu încetul, devii una cu ceea ce te înconjoară, căci te scufundai în plumbul pământului tot mai mult.
Atunci ai auzit din nou niște șoapte, niște voci ascuțite și scârțâietoare care îți scrijeleau auzul. Nu mai vedeai nimic; soarele se stinsese cu totul. Ai simțit o mână înghețată că-ți atinge obrazul. Þi-ai mișcat brusc capul, asemeni unei convulsii, iar atingerea acelor degete aspre dispăru. Nu după mult timp ai fost ridicată și mutată de acolo, nu-ți dădeai seama unde. Te simțeai ca un cadavru, ca o bucată de carne sărită din piciorul sfârtecat de o grenadă al unui soldat aflat pe front. Ai fost aruncată pe o movila mai moale decât pământul pe care stătuseși. Era ceva nou pentru tine, căci trecuse mult timp de când nu mai încercaseși această senzație. Picioarele și mâinile te dureau de parcă ar fi fost dizlocate și dădui un geamăt. Ai auzit ecoul sunetului o dată, de două ori, de trei ori și, pe măsură ce se repeta,vocea ecoului se deforma tot mai mult , ajungând să sune precum grohăitul unui porc. S-a oprit brusc.

Ai adormit de durere, de frig, de teamă. Sau erai încă treză? Nu știai ce se întâmplă și sperai ca totul să nu fie decât un coșmar. Þi-ai amintit de soare, de natura aurită, de lac de tot ce fusese frumos odinioară. Ai fi dat orice să simți din nou iarba sub picioare, vântul mângâindu-ți fața și umblându-ți jucăuș prin păr, să dansezi iar pe ritmuri stranii alături de întreaga natură și mai ales de apa lacului care devenise una cu tine în timpul vertijului. Să fi adormit din nou? Da, și când te-ai trezit ai vazut undeva departe un ținut strălucitor. Arăta ca o oază de lumină într-un deșert de întuneric. Ai vazut sclipirile colorate ale apei lacului, soarele deasupra lui și cineva pășind ușor pe pământul argintiu. Vederea, de fapt ochii aveau acumabilitatea acum sa apropie, iar urechile să distingă cel mai fin sunet. Ai auzit din nou cântecul acela ispititor iar gândul îți zbură din nou la dans; culmea! silueta nu dansa, ci parcă aștepta răbdătoare ceva. Cântecul devenea tot mai puternic și continuă mult și bine, dar acel cineva stătea neclintit pe o stâncă. Soarele începea din nou să se stingă, însă insula de aur rămase la fel de luminată. Când astrul a încetat să mai existe, întregul văzduh se lumină și, odată cu el, tot pământul. În acea clipă realitatea din jurul tău te izbi violent în față: cât cuprindeai cu ochii și dincolo de asta, în jurul oazei aurii erau munți cenușii formați din trupurile unor oameni ca și tine ce purtau veșminte de plumb și aflându-se în imposibilitatea de a se mișca; asemeni ție priveau neclintiți cum porțile cerului se deschid primind pe cel ce nu a căzut pradă tentației Cântecului Satanei, cântecului plăcerii, cântecul nebuniei.

Și veșmântul de mătase al siluetei din insulă se transformă în aripi de înger suind sufletul pe scara nevăzută a cerului. În momentul în care trecu de porțile de lumină ale Raiului totul se cufundă din nou în întuneric. Și toți cei ca tine împreună cu tine au început să plângă amintindu-și că și ei, la rândul lor, au avut ocazia să ajungă în Împărăției Luminii.