Patrulam amândoi în tăcere, în pas sincron, fiecare cu gândurile lui. Nu mai aveam nimic să ne spunem. Pe Zouzou nu-l aștepta nimeni, simțeam că nici pe mine. Și doar o lăsasem pe Sylvia în holul hotelului Lido, pe Laura în hotelul Eden, iar copiii, copiii rămăseseră în imensa sală, neapărați, iar eu aici, la granița cu Libanul, ascultam tăcerea nopții, îmi plimbam arma dintr-o mână într-alta și așteptam cuvântul cheie de la Zouzou, de ce a venit si încotro...
Începuse o ploaie deasă, rafale de apă, oare trebuia să urc în turn?
- Vino repede să ne adăpostim în căsuța asta, mă chema Zouzou. Deschise în mod natural o ușă grea, din lemn, și am pătruns într-o încăpere nemobilată, puternic luminată (când a aprins lumina?), în mijloc o imensă groapă ca o cursă pentru vizitatori neavizați.
- Aici e intrarea în tunel, îmi spuse Zouzou. Pe aici se aduc armele de dincolo de graniță, granița pe care tu o păzești zadarnic, trimis de ambiția unor politicieni carieriști. Acum înțelegi de ce nimic nu mai are rost?
L-am măsurat cu privirea, cum de nu-mi dădusem seama înainte? A venit să mă ucidă, făcea fără îndoială parte dintr-o grupare teroristă, cum de i-am acordat încredere de la început? Am îndreptat arma spre el:
- Nu te mișca, Zouzou! Trebuie să-mi anunț superiorii, cine te-a trimis?
Îmi zimbi ironic și, fără să ia în seama amenințarea, coborâ în gaura tunelului. M-am repezit după el în tunel, un glonte îmi scăpă din armă, dar Zouzou dispăruse. Bâjbâiam în tunelul întunecat, fără să-mi dau seama încotro mă îndreptam. După câțiva zeci de metri tunelul se ramifica, ca un ciorchine de struguri, celule întunecate, fără ferestre, pipăiam pereți de lut, atingând uneori rădăcini, eram sub pământ, deasupra mea granița abandonată, oare cum pot comunica cu cineva cât de cât informat?
Trebuie neapărat să mă întorc, voi povesti despre tunel si contrabanda armelor, cine mă va crede? Imi dau însă seama că nu reușesc să găsesc, în labirintul de tunele subterane, ieșirea la suprafață. Observ în dreapta o luminiță rosie, se deschide ușa unui ascensor, simt mâna Laurei împingându-mă delicat înăuntru și ascensorul coborând, lent, etaj dupa etaj.
- Nu fi încruntat, îmi șopti Laura, nu ai părăsit granița, ea s-a îndepărtat de tine, lăsându-te fără identitate. Acum ai simțit puțin frigul din nord, n-ai vrut să rămâi în camera noastră din hotelul Eden, cu cele șapte valize.
- Unde-i Sylvia? am murmurat.
- Sylvia, Sylvia, mereu Sylvia, de ce te obsedează femeia asta? Poate e la Salzburg, sau la Viena, sau a rămas la Eilat. Crezi că numai tu ești în capul ei?
Femeia asta mă dușmănea, o fi o absurdă gelozie, sau plasarea mea la hotelul Eden avea un scop anume? Ușa ascensorului se deschise și m-am regăsit în imensa cameră, plină de paturi, pe care o văzusem prin geamul transparent. Copiii, doi câte doi, continuau să doarmă, liniștiți, în mijloc un pat mare din metal, cu cearșaf verde, două perne, doi bărbați mă așteptau, nemișcați.
- Dezbracă-ți uniforma, îmi ordonă Laura.
- Gastrectomie subtotală, decretă, indiferent, bărbatul din dreapta. Era chirurgul, mă consultase cu numai câteva zile înainte, stabilisem si data operației, unde-mi pusesem agenda?
- Cred că diagnosticul era incert, am protestat, două biopsii au indicat o patologie neclară.
- Așa e, confirmă chirurgul, dar a treia, a treia nu a lăsat nici o umbră de îndoială, si chiar dacă ar fi fost o eroare, cum puteai pleca la Paris, cum te-ai fi distrat știind că suferi de ceva neclar, care poate fi malign?
M-am așezat pe marginea patului si am privit-o rugător pe Laura, ea iși îndreptă spatele și mă mângâie pe obraz.
- Nu te-am trădat, știi bine că te-am așteptat mulți ani, ai fost prima mea dragoste, primul sărut, lângă școală, primul meu prieten, am simțit că trebuie să fiu alături de tine, tocmai acum, când ai nevoie de ajutor. Acum ești trist, nici nu mă recunoști, oare m-am schimbat atât de mult în toți acești ani? Dacă vrei, amânăm totul, plecăm la Paris, ne plimbăm pe malul Senei, colindăm pe marile bulevarde, vizităm Louvre, putem chiar să închiriem o mașină, să ajungem în Provence, sau la Monaco, dar totul seamănă cu Eilat, știi bine.
Lido de la Paris, Lido din București, toate duc spre același coridor, cu același lift, spre hotelul Eden.
- Grăbește-te, mă apostrofă anestezistul, uite câți copii așteaptă, ai fost programat primul pentru că ai renunțat la călătoria la Paris, pentru că ești medic și pentru că te așteaptă cea mai grea operație, dar nu poți să blochezi toată activitatea spitalului Sharon. Laura va fi lângă tine tot timpul, câtă răbdare trebuie să avem cu tine?
- Și după aceea? am întrebat, intimidat.
- Te vei putea duce la Lido, la balul festiv.
Laura mă dezbrăcă în grabă, mă sărută pe piept și mă culcă pe cearșaful verde. Am simțit o ușoară înțepătură în mâna dreaptă și vocea anestezistului, anunțând triumfător:
- Am găsit vena!

------------- va urma ------------