Pagina de durere

Simt cum s-a rupt ceva in mine. Imi este frica pentru ca s-ar putea ca acel ceva sa fie inima.
Este luni, o zi ce abia incepe. Si cu cata nerabdare am asteptat ziua de azi. Motivul : o pot vedea din nou. In ultima vreme adorm si ma trezesc cu ea in gand. Si acum ceva s-a rupt in mine. Ma repet. Socul a fost prea mare. Am vazut-o. Trecator ca de obicei. Si am realizat ca nu mai este deloc fata de care m-am indragostit.
Nu a facut nimic care sa ma faca sa ajung la concluzia asta. Pur si simplu parca astazi am privit-o din nou cu adevarat. Ca atunci cand m-am indragostit de ea. Sa incep cu ziua in care mi-am dat seama cat imi e de draga ? Nu prea are relevanta, dar fie.
Era o zi rece de decembrie. Era chiar de dimineata asa de frumos incat, desi pe atunci nu o iubeam, mi-am spus ca o sa o scot din casa. Ninsese toata noaptea si zapada acoperise totul cu un strat de 30-40 de cm. Ne-am jucat in zapada ca doi copii. Nu stiu cum sunt altii, dar eu sunt o fire romantica , genuina. Adica imi place sa gasesc iubirea in lucrurile marunte ale vietii. Dupa ce am „frecat-o” cu zapada pe fata si dupa ce m-a „frecat” la randul ei, ne-am sarutat. Nu am sa descriu sarutul pentru ca este ceva prea personal, in conceptia mea. Dar ea stie cum ne sarutam. Revenind, dupa ce ne-am sarutat, am stat si, pret de o secunda, o clipa doar, am privit-o. In momentul acela sufletul ei mi s-a aratat intocmai unui boboc care infloreste si lasa sa i se vada toate petalele.
Era pura, sensibila, receptiva la frumos, firava, era pur si simplu un fulg de zapada cu o inima incandescenta care nu se topea. Ei bine da, atunci mi-am dat seama ca o iubesc.
Apoi timpul a trecut, ne-am despatit si lucrurile s-au schimbat. Toate cu exceptia unui singur lucru. Eu inca o mai iubeam.
Ieri, duminica seara, am invitat-o sa ne plimbam pe plaja. Surprinzator, a acceptat. Discutiile dintre noi au decurs intr-un plan amical. Apoi am invitat-o sa-si petreaca revelionul cu mine. Mi-a zambit. I-am spus ca am fi cinci perechi intr-o cabanuta in munti. Dupa un mic timp de gandire-zambire mi-a spus ca noi nu suntem o pereche. Noi suntem doar amici.
Intervine aici un pasaj care este personal asa ca imaginati-va ca lipsesc cateva randuri.
Am vorbit in continuare. Pe ea o tenta ideea, mama ei ar fi fost de acord, problema era si este, tatal. Apoi, pe scarile plajei si-a varsat naduful: cu cea mai buna prietena a ei s-a certat definitiv, cu alta nu are timp sa se intalneasca, cu alta nu poate. Am ramas oarecum perplex deoarece fata asta imi spunea mie prin ce greutati trece; pur si simplu nu-si mai ascundea slabiciunile si pentru cateva minute a abandonat scutul antisentimental in care se invaluise.
Apoi si-a revenit si mi-a spus nu direct, ca eu as fi de vina pentru toate astea. O masca atat de prost alcatuita incat si ea si-a dat seama ca nu are rost sa continue. Asa ca ne-am ridicat de pe scari si am dus-o acasa. Pe drum am convins-o sa-i intrebe pe ai daca o lasa. Mi-a spus ca sunt 10% sanse (si astea trase rau de par) sa vina. I-am zis ca-i astept raspunsul.
Dar din seara asta nu-i mai astept raspunsul. Si nici pe ea. Caci astazi i-am vazut din nou inima.
Si nu mai era deloc a fetei de care ma indragostisem eu. Nu ca ar fi o inima , un suflet de om rau. Dimpotriva, mi s-a dezvaluit o persoana puternica, ambitioasa, hotarata sa faca cariera (cacofonie, dah, stiu). Mai era insa si altceva. Locul care altadata era ocupat de iubire era aproape gol si purta un mesaj tainic pe care cred ca doar eu l-am inteles : « Iubesc sa iubesc dar nu am timp ! » un mesaj inscris intr-o scanteie inchisa ermetic si ascunsa cat mai adanc in sufletul fetei pe care tot azi o mai iubeam inca.
Nu o mai iubesc, insa inima imi plange in piept. Este dezamagita de sufletul crezut-pereche, se simte singura caci locul in care se ascundea adineauri iubirea pentru ea acum este gol si e cuprinsa de durere pentru ca a fost lovita de o mare perversitate numita viata.
Acuma stau si ma gandesc. Ea nu are nici o vina. Este un om care si-a stabilit alte prioritati. Singurul vinovat sunt eu pentru ca am iubit intr-un timp care nu e al meu.
Un timp in care nu se mai iubeste ci in care se fac bani. Un timp in care tipi ca mine poarta masti sociale si se imprietensc cu toata lumea pentru a nu se vedea ca de fapt ne simtim straini in acest timp strain. (Eminescu nu ?)

Pagina de ura

Am terminat de scris pagina de durere. Am parasit acele sentimente acolo, in randurile pe care le-am scris cu lacrimi (nu in ochi, caci n-am mai plans de la 14 ani cand m-a batut mama ultima oara) in inima si pe care acum le voi abandona prafului.
Treptat ma regasesc, incet, pe mine, cel dinaintea ei. Eram un tip puternic, fara scrupule, cu o veselie ce masca o ironie pe care putini o observau. Ma regasesc pe mine pustiul din grup. Ma regasesc intr-o tipologie de oarecare.
Si imi regasesc puterea ce m-a ajutat sa trec de clasele mici cand mama m-a mutat la o scoala mai “buna”. Puterea care m-a ajutat sa trec de munca la Metro. Puterea ce m-a ajutat sa stau printre tigani si sa vand suveniruri vara in statiune.
Ceva ce m-a facut sa ma simt puternic asemeni unui semizeu. Mi-am regasit Ura.
Si urasc din nou. Urasc felul in care sunt etichetat dupa cuvinte. Urasc prietenia celor ce vor de la mine numai guma de mestecat. Urasc profesorii care predau intr-un stil de fals interes pentru soarta elevilor. Il urasc pe dirigintele care n-a vrut sau n-a stiut sa se apropie de inima nici unui coleg de-al meu.
Urasc sistemul social care impune puterea banilor ca valoare morala. Urasc institutia pedagogica ce poarta numele de scoala pentru ca urmareste o dezvoltare “multilaterala” uitand ca ar trebui sa fie o institutie psiho-pedagogica. Urasc indoctrinarea la care sunt supus eu si cei pe care ii urasc.
Imi urasc parintii pentru ca ma iubesc neconditionat contrazicandu-mi ura. Pentru ca vor sa dau tot ce mai bun din mine. Pentru ca incearca sa nu ma lase sa gresesc. Pentru ca m-au nascut si crescut intr-un mediu iubitor.
O urasc pe ea pentru ceea ce a devenit. Pentru ca am iubit-o. pentru felul in care isi musca buza de jos dupa ce o sarutam. Pentru felul in care suvita ei rebela cadea intre buzele noastre. Pentru felul in care ma imbratisa. Pentru saruturile pe care mi le-a dat.
Dar, poate cel mai mult, ma urasc pe mine. Ma urasc pentru puterea de a nu-mi gasi niciodata nici o vina. Ma urasc pentru miile de masti pe care le-am purtat pentru a imi manipula prietenii. Pentru orgoliul prostesc pe care il las sa ma conduca. Pentru ca stiu sa potrivesc frumos cuvinte fara sa spun ceva cu adevarat. Pentru ca nu vreau si nu reusesc sa trec de superficialitatea celorlalti. Pentru ca sunt la randul meu superficial. Pentru ca sunt o persoana cruda. Pentru ca il denigrez pe Dumnezeu si idealul pe care il reprezinta El.
Ma urasc pentru ca nu sunt suficient de puternic sa iubesc desi am iubit dar nu asa cum ar fi trebuit.
Ma urasc pentru ca urasc.
Ura am regasit-o cand ma intorceam azi de la Biblioteca Judeteana si eram in tovareasia gandurilor din pagina de durere. Eram in autobuz si ma intorceam spre casa , cu ghiozdanul pe umar si mobilul in buzunar. Mai aveam o statie si coboram. In dreapta mea un individ cam de statura mea se tot freca de buzunarul meu cu mana. L-am atentionat din priviri o data dar a continuat. A continuat , ba mai mult, l-am simtit cum a bagat mana in in buzunarul meu. Aici mi s-a cam rupt firu caci toata durerea pe care o resimteam s-a revarsat. L-am batut in autobuz pana m-au luat oamenii de pe el. Mi-am zdrelit monturile degetelor de la cat am dat in el.
Poate ca ar fi trebuit sa inchei inaintea episodului din autobuzdar era un element care nu putea fi trecut cu vederea.
Pentru ca ma urasc fiindca nu-mi pare rau. Pentru ca ma urasc deorece acel om era fara speranta.
Si pentru ca, negasind in mine nici o urma de speranta, nu mai pot decat sa urasc.
Si, iarasi, ma urasc fiindca urasc.

Pagina de calatorie

Mergi cu trenul. E iarna asa ca din ora in ora peisajul complet. Am plecat din Constanta. Acolo , din 3 in 3 pasi un fulg de zapada. La jumatate de ora tinutul era alb. Mai mergi pana treci de Fetesti si zapada dispare. Pana in Faurei mai dai de o pata de zapada lunga de trei comune. Pana in Buzau – tinta mea – zapada lipseste. Sunt curios cum va fi pe acolo.
Cum nu am o fire contemplativa, nu privesc in afara trenului prea des asa ca e posibil sa imi fi scapat ceva.
Insa inauntrul trenului se afla ceva ce ma face sa imi placa sa merg cu trenul. Inauntru se afla oamenii.oameni simpli la prima vedere. Dar trece prima jumatate de ora si incepi sa remarci primele ticuri, sa descifrezi semnificatia unora dintre privirile pe care ti le arunca, sesizei un zambet sau un oftat si , daca esti suficient de perspicace, nu vei mai vedea in ei niste simpli oameni ci niste oameni care au o poveste: o tragedie sau o bucurie de ce nu?
Si te observi observat la randul tau de ceilalti. Iti compui o fata binevoitoare pentru ca ceilalti sa nu vada dincolo de masca ta. Si continui sa-i observi pe ceilalti. Odata ce te cuprinde microbul(sa-i observi ) nu te mai paraseste decat daca inchizi ochii pentru un pui de somn sau daca la urmatoarea cobori. Pentru ca judecandu-i pe ceilalti te droghezi cu ideea ca esti mai puternic decat ei(doar le faci profilul psihologic), cu speranta ca masca ta nu va fi penetrata si niciunul dintre ei nu va zambi luminat de intelegere si compasiune privindu-te. Si totusi in final cineva o face.
Pentru ca sunteti complet straini unul fata de celalalt. Pentru ca nu exista o relatie viciata de mastile fiecaruia, caci in tren fiecare (sau aproape fiecare) se stie necunoscut celorlalti, deci eliberat de greutatea oricarei false personalitati. Nestingherit. Acesta e cuvantul-cheie.
Odata ce simti ca cineva a trecut de masca ta te simti mai in largul tau si te ralaxezi.
Spre finalul calatorie, fetele vecinilor de compartimentdevin familiare si observi cu satisfactie ca nici una dintre ele nu este o masca.
Si iata ca un surub al caracterului tau s-a mai strans, un altul a mai slabit si pleci din tren oarecum schimbat.
Asta pentru ca observi ca tiganca ce-si alapteaza tacuta(umila chiar) pruncul este tot o mama asa cum era si mama ta. Pentru ca omul ce adineauri a intrat in compartiment si a cerut bani pentru operatie acum sta in coltisorul lui si suspina putin mai alinat pentru ca a mai primit un ban.
Pentru ca te-ai incalzit stand printre oameni.

P.S. Daca toate acestea vi se par aberatii inseamna ca tot ce stiti sa faceti in tren este sa dormiti si sa va plictisiti.

Pagina de pomana porcului

Emotii?... Nu. Bucurie?... Poate. Regrete?... Da.
Unchiul meu m-a invatat sa ucid un porc. Mi-a aratat cat de usor poate fi franta beregata unei fiinte. Dar ce tot scriu eu aici? Asta-i abia sfarsitul paginii.
Asadar sa incepem. Am ajuns cu trenul la bunica. Atmosfera tipica ce ne invaluie de Craciun. Doar ca eu am trecut prin durere , ura si calatorie. Asa ca nu ma simt tocmai bine. De fapt sunt chiar tensionat. In fine.
In mai putin de o ora m-am acomodat. Adica mi-am pupat rudele, am raspuns la diversele intrebari care se pun de obicei si m-am schimbat. Este in jurul orei 15. ma duc impreuna cu unchiul si cu tatal meu sa pregatim locul in care a doua zi va fi sacrificata Vasilica.
Vasilica are 80 de kilograme si este purcica nepotilor. Adica a mea si a celorlalti patru veri ai mei. Iar maine unchiul meu o va omori. De aceea m-a pus sa fac curat in spatele casei, acolo unde se va intampla toata “tragedia “
Fac curat. Greblez pamantul. Gandul imi fuge la ea. Stop. Revino-ti! Asa. Iau grebla din nou in mana. Am terminat. Iau cazmaua si arunc gunoiul strans la groapa. Trebuie sa fac ceva care sa mi-o scoata din cap. Mai fac cateva lucruri prin gospodarie. Dar mintea imi este tot la ea.
E seara. Stam toti la masa si bem vin. Vorbim. Dar nu comunicam. Ne pecalim insa cu iluzia unor schimburi de impresii.
Da, voi face ceva care imi va conditiona mintea. O voi omori pe Vasilica. Si de fiecare data cand o voi vedea pe ea imi voi aduce aminte ca am luat o viata pentru ca sa o pot privi fara dorinta.
- Unchiule, o voi omori eu pe Vasilica! Explica-mi ce se face!...
Mi-a povestit tot. cum se tine cutitul, unde trebuie taiat gatul, tot. am adormit si am visat o pagina de vis.
E dimineata, sunt imbracat gros, am manecile suflecate, un cutit in mana dreapta si genunchii pe grumazul scroafei. Ce cald este sangele ce mi s-a prelins pe mana… Am facut-o si pe asta. Mi-am manjit iubirea cu sange.
Am obosit. Nu fizic. Cu cat ii vad pe ceilalti mai veslei si bucorosi cu atat sunt eu mai obosit. Dar masca functioneaza aproape perfect. Aproape pentru ca mama a simtit ce e cu mine. Si a inteles ca trebuie sa ma lase sa ma odihnesc. Voi pleca singur acasa. Trebuie sa ma duc la o petrecere. Va fi si ea acolo. Si nu voi mai face nimic pentru ea. Voi fi pentru o seara eu insumi fara nici o masca. O voi lasa pret de o jumatate de minut sa imi simta puterea apoi voi dansa o melodie cu ea si apoi ma voi odihni.
Pentru ca un singur lucru voi ascunde: o mare oboseala si o mare tristete. Tristetea este pentru sfarsitul scris inca de la inceput.
Iar oboseala? Pentru ca am obosit sa tot incerc sa cunosc : pe mine, pe ea, pe ceilalti.

Pagina de amanare

Una peste alta nu ma simt prea bine. Adica sunt foarte confuz. Am fost impins pana la limita
Ciudatului. Gandurile imi alearga dintr-o parte intr-altasi , din cand in cand , mai prind cate unul si-l pun pe hartie. Imi rastignesc gandurile pe hartie iar pe post de ciocan se afla pixul din mana mea. Tipetele lor ma infioara. Nu vor sa inteleaga ca eu de fapt le eliberez.
Am fost la petrecerea de care am mentionat anterior. Asa ca scriu acum amanarea unei istorisiri pentru ca s-au intamplat multe intr-o noapte. Speram sa ma pot odihni. Si cand colo ma trezesc in nevoia de si mai multa putere decat pana acum.
Sunt un asasin. Nu va ganditi la purcica pentru ca nu ma simt asa de vinovat pentru ea. Sunt un asasin pentru ca am vrut sa ucid o amintire si partial am reusit.
Stiu exact ce imi trebuie. Un set de reguli care sa ma protejeze ca un scut. O sa il redactez in continuare . Ca sa nu fiu acuzat de plagiat va anunt ca ii apartine lui Ben Schwagrowschi. Cateva date despre, pot spune, idolul meu. E pe jumatate francez, pe jumatate belgian, locuieste in Los Angeles si s-a nascut in Tunisia. Are centura neagra de la 16 ani si a fost primul profesor de karate al lui Jean-Claude Van Damme cu care este si prieten.
Setul lui de reguli este urmatorul:
Nr.1 : Nimeni nu aprtine nimanui.
Nr. 2 : Niciodata dar niciodata nu incerca sa-l schimbi pe celalalt. Daca-l schimbi si-i place scimbarea obtinuta, atunci tu vei fi prima persoana care-i aminteste de ce era inainte si te va parasi. Si daca nu-i place schimbarea, atunci va fi nefericit, te va face si pe tine nefericit si te va parasi.
Nr. 3 : Niciodata nu te schimba pe tine pentru altcineva.
Nr. 4 : In aproximativ doua saptamani vei sti daca o relatie va functiona sau nu. Dar trebuie sa asculti, sa observi si sa accepti. Timpul este mai pretios decat banii. Problema cu timpul este ca nu il putem economisi. Putem doar sa-l petrecem sau sa-l pierdem.
Nr. 5 : cea mai grea. Odata ce s-a terminat, s-a terminat. Nu e nevoie de explicatii si intelegere. Doar te ridici, multumesti pentru clipele frumoase petrecute si pleci.
OK. Numai faptul ca le-am scris si parca ma face sa ma simt putin reorganizat. S-au mai linistit si tipetele gandurilor mele. Dar nu destul cat sa pot scrie sa scriu pagina urmatoare. Voi scrie insa ce am visat inainte sa devin un asasin. Dupa voi trage un pui de somn si apoi voi face un dus. Astfel, cu o minte si un corp revigorat voi putea descalci itele unei franturi de viata cu speranta ca voi ajunge la un rezultat: un eu linistit.

Pagina de vis

Ea sta in stanga mea. Trupul ei alb ca marmura este lipit de al meu. Ne privim ochi in ochi si ne zambim. Mana mea se odihneste lipsita de energie pe sanul ei si simt cum inima ii mai bate inca intr-un ritm nebun. Ne aflam intr-un ritm al detaliilor si totul conteaza. De la simpla infrigurare a corpului pana la subtila atingere a degetelor.
- Cine sunt eu? ma intreaba ea si-si pune mana pe gatul meu.
- Lumina ochilor mei… raspund si inchid ochii.
Simt cum ma cuprinde in brate iar buzele ei se lipesc de ale mele. Astept sa treaca eternitatea acestei clipe si o intreb la randul meu:
- Cine sunt eu?
Sanul ei tresare usor sub apasarea mainii mele. Se apleaca deasupara urechii mele.
- Cel in pieptul caruia imi bate inima… imi sopteste si ma musca usor de ureche.
Inca o eternitatetrece prin noi si ne purifica trupurile. Timpul ma gaseste si mi-o dezvaluie intoarsa cu spatele la mine cuprinsa de bratele mele.
- Ce faci ? o intreb in soapta.
- Imi ascult inima. Incearca sa imi spuna cum ma visezi.
Tac. Pentru ca intotdeauna am visat-o ca in clipa asta si de fiecare data cand deschid gura ca sa-i raspund, visul se termina. Daca si de data asta nu-i totul decat un vis…
- De ce taci ? ma intreaba si se ridica punandu-si coatele pe pieptul meu.
- Pentru ca te-am mai visat…
Iar mana mea se plimba pe spatele ei gol pentru a fi sigur ca ea nu dispare de langa mine. De acum vorbele ce le rostesc nu mai sunt ale mele pentru ca inima imi bate mult prea nebuneste ca sa le mai pot controla.
- Te visez acoperita de lacramioare. Iar in jur ninge cu fulgi mari colorati ce seamana cu petalele florilor. Printre fulgi danseaza fluturi albi, mari, imaculati. Si aerul vibreaza de atingerea sunetului de harpa…
Si totusi soarele imi raneste ochii adormiti iar ea se topeste disparand din bratele mele. Poate ar fi fost mai simplu sa-i spun ca o visez pururi langa mine.
Asa insa ma trezesc cu promisiunea unei pagini de vis si speranta unei pagini de iubire pe care o voi ascunde eu cumva printre paginile acestui jurnal al gandurilor mele.

Pagina de viata

Buna dimineata! Pot spune asta cu toata inima. Pentru mine este dimineata. In toate sensurile.
In primul rand trebuie sa va scot de sub impresiile care v-au captat in pagina de vis. Pentru ca, una, este visul MEU si, a doua, este doar un vis. Oricat de rau mi-ar parea viata este realitatea tuturor. Ori visul meu este realitatea mea. Ca subtitlu, pagina aceasta ar fi putut avea speranta. Pentru ca eu sper ca visul meu sa se implineasca si sa pot ajunge la acea comuniune perfecta. Daca nu cu ea macar sa gasesc pe cineva. Asa ca iata! Sper!
In al doilea rand: petrecerea. Doua persoane care credeau ca se cunosc, se privesc si constata ca nu se mai recunosc. Isi evita privirile, evita sa se atinga si totusi fiecare fibra din ei il doreste pe celalalt. Continua sa se ignore si fiecare pare a se distra de minune. Se trateaza unul pe celalalt cu o indiferenta neutra. Indiferenta primului vine dintr-o hotarare nebuna. A celuilalt dintr-un orgoliu la fel de puternic precum hotararea primului. Si totusi o rotita a intregului mecanism cedeaza: el o ia pe ea la dans. Apoi ea dispare. El este ingrijorat, incearca sa se mascheze dar…”Este la baie. Nu se simte bine.”ii spune o amica la ureche. Ea se intoarce si se aseaza la masa. El se duce la ea. “Te simti rau?” o intreaba timid. “ Da, cred ca de la fumul de tigara.” spune ea sfarsita. “Iesim putin afara?”. Ea incuviinteaza usor din cap. Incetul cu incetul putinul initial s-a trnsformat in aproape o ora de stat in frig. Se intorc inapoi. Au vorbit. Fiecaruia ii place schimbarea din celalalt. Timpul trece.
Finalul? Un sarut timid ca o promisiune in fata scarii ei. “Ce frumos!...” vor spune unii. “Ce naiv!...” vor zice altii. “Doar atat?...” se vor mira aproape toti. Ce pot sa spun? Desi ar fi vrut sa fie o poveste, scrierea de fata nu poate fi decat o parte a gandurilor mele, a realitatii mele, o parte din viata.
Asa ca pot sa va urez din nou “Buna dimineata!”. Pentru ca e dimineata, incep o noua zi , o noua relatie si poate o noua viata?
Hai sa ne ferim momentan de vorbe mari si sa ne rezumam la a ne ura “Buna dimineata!”
Acum eu trebuie sa inchei pentru ca , avand o viata a mea, mai am si alte lucruri de facut. Cum ar fi sa ma duc sa o ascult pe ea cum imi spune ca o gadila existenta ochilor mei.
Buna dimineata !...