agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-28 | |
Vreau sa spun ceva din culise:
in roman, pana acum apar 7 personaje si 3 planuri... asta ca sa va ajut la citire... e greu si o sa fie din ce in ce mai greu, pentru ca asa VREAU... e alegerea fiecaruia daca citeste sau nu... daca rezista... personaje: GNUM, Bogdan, GUNUM, OM, Ionel, George, Anca... sunt elemente ajutatoare care o sa apara si la inceputul romanului... m-am gandit ca e nevoie...:) ordinea personajelor e ordinea aparitiei lor in roman... nu uitati ca fiecare paragraf inseamna un alt personaj... e foarte importanta delimitarea acestora... Am vrut să împărtășesc drumul creației cu Dumnezeu, să îi dau puțin din eterniatea mea iar el să îmi dea din visurile lui. Acele singularități care ne diferențiau. A refuzat. Când am creat Gnumul trebuia să poarte un nume și i-am dat numele meu. Dumnezeu a creat Pământul. Ne urmăream în momentele de criză și din când în când ne mai ajutam. El mi-a propus ca gunumii să vină pe pământ. Se săturase de excesul de oameni care visau. Eu i-am redat câteva genii pe care le furasem întrunul din războaiele pe care le-am avut. Toate erele glaciare au fost câștigate de mine. Recunosc! Am trișat. Mituisem câțiva îngeri cărora le-am oferit șansa să se afirme în artă. Ghețarii sunt operele lor, dar sclipirea de geniu a fost când au creat polul nord și polul sud. Romanul nu era ceva concret. Nu se putea înțelege de muritori. Printre rânduri se aduna praful societății. M-am izolat mereu de lume ca să scriu. Am fugit de gunumi ca să nu-mi revendice gunumia ce fierbea în mine. Aparența trupească m-a ajutat să străbat timpul. Am văzut vomele creatorilor noștri, am văzut orgoliile care i-au despărțit și nimic din toate astea nu mă atrăgea spre o identitate. Eram un gunum în simțire și în trup uman dar raționalizarea și conștientizarea mă făceau om. Mi-e simplu să fiu om. Dacă Dumnezeu m-ar fi făcut geniu atunci nopțile deveneau punți inconștiente către universul gnumic unde nu se întâmplă nimic. De fapt se întâmplă dar pentru oameni nu contează. Rutina ce mă umanizează îmi dă satisfacția trecerii timpului și regretul că în curând voi deveni nemuritor. Un înger sau un gunum. La poarta Gnumului se destramă conceptele despre moarte, despre viață, Dumnezeu sau ființare. Pentru noi oamenii aparența în care trăim ne izolează în viață. Eram pregătit pentru început sau pentru un final tipic americănesc. Un acel happy end de care nu mai putem scăpa. Ce e drept, era romanul meu. Bogdan nu era decât un personaj care avea impresia câteodată că îmi poate scrie cartea. Și măcar de ar fi singurul. Romanul trebuia să se termine. Sau măcar primul capitol trebuia să se termine. Bogdan a plecat în pelerinajul absolut către nefiresc, către nerutină. Acest nou îl aducea pe el întro imponderabilitate umană, o descentralizare a verticalității religiei pe care o urma. Îmi e totuși greu să îi arat Gnumul lui Bogdan. Gura lui spuracată va înnegri colțurile. Spaimă dar... nimic nu e secret pentru eternitate. Cu toate că eternitățile se împart în eternități și de fapt fiecare eternitate are la rândul ei o eternitate. Dar eternitatea majoră? Da, a trebuit să poarte și ea un nume și atunci oamenii i-au spus Dumnezeu iar gunumii Gnum. Pare o poveste science fiction dar e o realitatea dedublată. Personajele care au tupeu să își etaleze viețile în paginile romanului nu sunt decât oameni cărora le-a fost furată identitatea. Prietenii mei nu au aflat încă că în spatele costumului de om se ascunde o făptură de care s-ar speria. E mai bine așa! Nimic nu e corect. Singura diferență dintre viață și gnumurie e reperul. Fiecare se raportează la altceva. Scările de valori sunt schimbate. Și noi, gunumii, suferim de orgolii false și de ipocrizii subaxiologice. Și noi ne zbatem între a trăi după principii sau a face compromisuri. Și noi trebuie să alegem! Mi-e greață de lume, de tot drumul ăsta către scop. Dumnezeu sau... cine știe... poate Gnumul... mi-a dat doar cadrul. Un cadrul aleatoriu, de cele mai multe ori încâlcit spre fantasme sau amintiri. Spațiile verzi sunt roșii și incoerența pașilor se vor coerentizați întro aparentizare speculativă demnă de revolte glaciare. Poate niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva decât ceea ce am ajuns. Sau poate zbaterea asta interioară care se incoerentizează întro formă coerentă numită viață nu e decât o stare hibernală de gunumie. Asemeni drumului către Meca, drumul meu spre Gnum. Deja-vu sau poate imaginarea unor trasee de o imponderabilitate rozalie! De ce rozalie? De ce imponderabilitate? Poate că ceea ce am învățat ca om îmi va folosi întrun război intraspecii, moment în care voi fi nevoit să trișez. Trișatul, mârlănia toate aparținând unei specii pe cale de dispariție – omul. Sau care de fapt... dispare mereu. Niciodată nu se oprește din drumul spre moarte și niciodată nu fuge de ea. Atât de ciudat mi se par trăirile astea acum după ce am trecut pentru o fracțiune de etern prin eternitate. Gnumul e singura religie care te eternizează. Oamenii devin amintiri care se ascund prin poze, albume sau în rânduri aruncate prin jurnale pudice. Se păstrează aparența unei ființe umane care a existat cândva în sufletele noastre. Eu nu l-am cunoscut pe Iisus. De ce eu ca om trebuie să cred amintirea vie care a trecut prin mințile oamenilor? Aparență totală, o sfidare a liberului arbitru. În schimb Gnumul îți oferă eternizare. Toată esența trăirilor se transpun întro aparență nesemnificativă care se poate modifica după gustul fiecărei entități gunumice. Eu, devenind gunum, sătul de moaca expirată a unui trup întâmplător voi omorî un om, sugândui cu pasiune criminală visele, și astfel îmi voi dezvolta aparența întro metamorfoză eternizabilă. Va fi prima crimă, primele vise asimilate... Patul miroase a praf și a sânge de vise. Geamul nu mai are nimic din strălucirea noului. Ce să fac? Unde să mă mai ascund? Sunt sătul de toată fuga, de tot drumul care mi-a tocit tălpile, de toate rândurile astea care mă epuizează. De ce am vrut să scriu un roman? Unde vreau să ajung? Nu îmi mai aduc aminte de nimic, nici măcar de nebunia orelor târzii când ucideam cu gândul copiii care se jucau pe lângă podul negru. Amintirile au devenit amintiri. Eternizarea se adâncește în ceață. Ființarea îmi aruncă momeli drept cugetare. Aparență, esență, cuvinte false, pudisme, ipocrizii, lașități, șulfisme... toate, tot universul umanizat mi se înfundă în neuronii bulversați de o realitate aparentizată în viață. Calea dreaptă este calea spre mine! Tufișurile în care se mai pișă câinii câteodată sunt momeli. Bea apă! Gustă sinceritatea deformată de sclavagisme! Dumnezeu și viața sunt gustări la micul dejun. De aici începe eternitatea! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate