Mărgelele din chihlimbar
(roman istoric)
Ștefan Lucian Mureșanu

CAPITOLUL II

Revenind la han, Ana se retrase în singurătatea camerei sale. Își aruncase în neorânduială rochia ce-i învelise trupul și pe care abia aștepta să o dea jos după ea, simțind-o ca pe ceva ce-i oprea respirația și care îi încingea ca un cuptor întregul corp.
Își lăsă părul să-i cadă pe spate, apropiindu-se de oglinda mare a noptierei. Trase de o parte perdelele grele de mătase verde, deschise fereastra, privind însetată orizontul mângâiat de adierea ușoară a unui vânt de miazănoapte. Gândurile îi zburau departe și parcă vântul acesta, ivit pe neașteptate, îi aducea vocea șoptită a fiului său. Se retrase îndreptându-se spre pat. Era mai liniștită ca oricând. Ceva o împingea pe drumul celor dispăruți. Un an. Trecuse un an de când trăia lipsită de soțul și de fiul ei. Ce puteri trebuia să îmbrățișeze să poată pleca în căutarea lor? Tot ce agonisise vânduse să-și facă rost de bani pentru drumul lung și anevoios în căutarea celor plecați și neîntorși. Avea acum itinerarul parcurs de soțul său. Nu-i rămânea decât să hotărască ziua plecării. Și cât va fi de greu.
Se trânti pe pat. Simți o durere cumplită în dreptul tâmplelor. Își prinse capul cu mâinile, așa cum se afla, cu părul răvășit, cu cămașa ridicată până peste pulpele albe, cu genunchii ca merele pârguite, cu sânul dezgolit ce se ridica nervos în pieptul pulsând a durere. Lacrimile îi curgeau umezindu-i obrajii și buzele. De ce atâta suferință în sclavia destinului? Lacrimi, nopți albe, zile nesfârșite, întunecate. Toate în inima celei care își visase un cămin fericit, alături de soțul și de copii săi.
Ana se născuse în Ardealul frământat de discordii. Orientările spre religia calvină a tatălui său, stăpân a peste două mii de oi, cu argați în curtea marii case din apropierea mănoasei Poieni a Brașovului, au dus la declinul căsniciei lui.
Mama Anei fusese o femeie blândă, cu teama de Dumnezeu, educată în religia ortodoxă. De la ea aflase că bunicul ei luptase pentru drepturile iobagilor din Ardeal, în 1514, sub nobilul conducător Doja. Știa și de chinurile pe care le îndurase acest bărbat drept, dârz și neînfricat. Câteodată, în nopțile senine ale verilor copilăriei o apuca dorul de mama sa, lăsându-se mângâiată de mâinile nevăzute a celei pe care o chema sub adierea ușoară a vântului. Niciodată, buna ei mamă, în anii petrecuți împreună nu o dojenise. O iubea atât de mult încât Ana, unica fiică, era umbra mamei sale. Moartea prematură, clipele de singurătate o înstrăinaseră de fetița cu ochi senini și plini de frumusețe. Bertha rămase pentru ea sufletul mamei sale. În clipele de răgaz, doica o chema în camera ei povestindu-i întâmplări frumoase din timpul vieții mamei sale. Una din întâmplări avea să o scoată din starea în care intrase acum, căzută pe patul moale, cu gândurile răvășite de amintiri. Inima Anei pulsa , ridicând și coborând nervos pieptul ce se rotunjea sub cămașa transparentă ca două piersici coapte. Aveai impresia că în patul acela coborâse de undeva din ceruri o făptură dumnezeiască.
Un ciocănit ușor în ușă o făcu să tresară și să-și întrerupă firul amintirilor. Se apropie, răsuci cheia în broască, apăsă clanța și, mare îi fu mirarea. În dreptul ușii se afla însuși socrul său. Neputând să se stăpânească, murmură uimită:
- Dumneavoastră aici, dumneavoastră!...
- Da. Eu. Avem a ne spune multe... făcu o pauză după care continuă. Sper... că îmi dai drumul în camera ta?
- Da. Da. Poftiți. Mă scuzați. Am rămas surprinsă de venirea dumneavoastră. Eram convinsă că discuția noastră s-a încheiat acolo, în camera aceea. Nu mă așteptam să vă mai văd. Luați loc.
- Te rog, te aștept mâine în casa copilăriei soțului tău. Te va aștepta careta în fața hanului. Vreau ca tu... și nepoata mea... să-mi fiți alături. Te aștept cu ea . La revedere.
Încet, ușa se închise în urma ispravnicului. Ana, stupefiată, rămase mult timp nemișcată. „Ce s-a întâmplat cu el?”, gândea ea. „Nu mă așteptam. Vrea să mă ajute să-l găsesc pe Necula?” Ieși pe hol intrând în camera Berthei.
- Bertha, Bertha, o strigă șoptit. Vino în camera mea. Am primit o vizită chiar acum. Vino Bertha.
În dreptul ușii se opri întorcându-și capul spre fetița ei. O privi duios, cu lacrimi în ochi. Doica o urmă mai mult curioasă de ceea ce avea să-i spună tânăra sa stăpână.
- Bertha, ia loc pe scaun, lângă jilțul meu. Știi cine m-a vizitat acum, aici, în camera aceasta?
Ochii Berthei se rotunjiră de mirare. Fruntea i se descreți, iar colțurile buzelor sale subțiri se lăsară în jos. Curiozitatea îi modifica trăsăturile feței și îi speria inima.
- Socrul meu. Da, socrul meu. Mâine își trimite propria trăsură să ne ia.
- Și fetița? întrebă mirată Bertha.
- Da. Și fetița. Și-a exprimat dorința să o vadă. De ce atâta schimbare, așa, dintr-o dată? se întrebă Ana. Oare dorește să mă ajute? Sau poate...cine știe? Bertha o urmărea cu privirea, mirată. Nu o înțelegea și dorea ca Ana să fie cât mai clară. Stătea totuși liniștită în scaunul său, urmărindu-i mișcările. Tresări când își auzi numele strigat după o scurtă pauză.
- Bertha, vreau în noaptea aceasta să-mi dezlegi câteva din tainele familei mele.
- Tai-ne! se miră bătrâna doică.
- Iartă-mă! Nu mă înțelege greșit. Se așeză în genunchi în fața doicei sale, îi luă mâinile sărutându-i-le. Tu-mi ești ca o mamă, Bertha. Cui să-mi deschid sufletul dacă nu ție? Fetița mea este prea mică pentru a putea vorbi cu ea, să-mi înțeleagă suferințele. De treizeci de ani îmi cunoști familia. Mama îmi spunea că ai venit în casa noastră cu un an înainte de nașterea mea. M-ai îngrijit ca pe propria ta copilă, iar la mama ai ținut ca la sora ta. De ce mama nu s-a înțeles niciodată cu tata? De ce existau certuri între ei? Știi doică ... atunci când mama plângea sau o vedeam plânsă fugeam în camera mea și udam perna cu lacrimile mele. Cunoști motivul pentru care mama era supărată mereu?
- Of, tânăra mea doamnă. Au trebuit treizeci de ani să treacă să pot trăi clipa aceasta a descărcării sufletului.
- Cum?! își trase capul din poalele Berthei privind-o drept în ochi. Pentru prima dată Ana îi privea ochii. Erau blânzi și așa de frumoși, înecați în lacrimi care așteptau să i se prelingă pe obrajii brăzdați de vreme.
- Ascultă-mă cu atenție și caută a mă înțelege, draga mea. Povestea pe care încep să ți-o spun va zgudui până și zidurile ce ne împresoară tăcute. Despre mine nu știi decât atât...sunt doica ta și a copiilor tăi.
Uimită, Ana o privi fără să o înțeleagă. Se ridică de lângă ea și se așeză pe jilțul alăturat. Își strânse capotul lung, din catifea grena, în jurul trupului, căutând să fie cât mai atentă la ceea ce va auzi. O miră faptul că Bertha îi vorbea acum ca atunci când era o copilă, tăind bariera aceea de politețe exagerată, cu toate că Ana o rugase în nenumărate rânduri să îi spună pe nume, la care ea îi răspundea de fiecare dată:
- Jupâniță Ana, eu nu sunt decât o străină pe aste pământuri românești. Nouă, germanilor, ne-au plăcut mai mult locurile altora de viață, decât ale noastre.
Observase că Bertha dorea să păstreze distanța respectului față de ea, cea care era fiica stăpânilor casei în care își ducea viața, dar seara aceasta era pentru prima oară când Bertha îi spunea pe nume:
- Fetița mea, îmi vine foarte greu să-ți vorbesc. Când tu împlineai vârsta de șapte ani, mama ta se stingea din viață. Nu vreau să-ți răscolesc amintirile. Doctorii spuneau că sângele infectat i-ar fi ajuns la creier, în ultimele două luni de viață greu ne-am mai putut înțelege cu ea. Vorbele îi erau fără înțeles și de multe ori privirea încețoșată. Pe tine te trimisese tatăl tău la un frate de-al lui, undeva, în apropierea Brașovului, arhimandrit la mânăstire. Când mama ta se simțea mai bine, te striga, implorându-mă să te aduc să te vadă. Plângea și mă ruga să n-o las să plece în împărăția întunericului. Pe urmă își dădea ochii peste cap și începea să urle ca din gură de șarpe. Și atunci te striga.
- Taci. Taci și lasă-mă să plâng, se rugă Ana prinzându-și în palme fața plină de lacrimi.
- Dar tata nu avea grijă de ea?
- Tatăl tău?... Cu treburi. Casa era mare. Argați mulți. Nu prea avea timp de ea. Când a murit, abia a doua zi a văzut-o, că nu era acasă. Era o zi frumoasă de primăvară, ca zâmbetul ei de altă dată. M-a rugat să o ajut să se schimbe și să-și pună o rochie pe care nu o mai purtase de mult. Era din postav fin, negru și se încheia la gât. O avea de tânără. O primise în dar de la un negustor. Spunea că părinții ei îl găzduiseră în drumul spre Viena, chiar în anul când avea să se căsătorească cu tatăl tău:
- „Bertha, îmi zise, de opt ani ești alături de mine. Simt că mă voi sfârși curând. L-am rugat să-mi aducă fetița s-o văd și m-a refuzat categoric. Tu nu ai nici o putere Bertha. Când vei crede de cuviință să-i povestești Anei tot ceea ce îți voi spune acum”. M-a rugat să o ajut să se ridice, își aminti Bertha. Am ridicat-o punându-i la spate mai multe perne. Mi-a luat mâinile mele între ale ei, vorbindu-mi încet, parcă cu teamă. „Din ceea ce îți voi spune să nu rostești nimănui nimic, numai Anei când va... când va fi timpul, sau când îți va cere ea”. Era foarte obosită. „Bertha”, mă striga când avea impresia că nu o aud, „să ai grijă de fetița mea, Bertha. Să-i spui că pe tatăl ei nu l-am iubit niciodată. M-am căsătorit cu el că așa au vrut ai mei. El și cu tata au uneltit moartea celui cu care mă legasem în fața lui Dumnezeu pe viață. L-au găsit mort în munți. Eram o copilă ce-mi deschisesem inima în sufletul acelui tânăr. Îl doream, îl iubeam mult”, îmi zicea cu vocea stinsă. Tatăl tău, copila mea, se băgase peste dragostea ei, a mamei tale. Despre...cum a murit acel tânăr, s-a aflat mult mai târziu și, cum bunicul și cu tatăl tău erau oameni bogați, autoritățile au tăcut și au oprit cercetările. Astea le știu tot de la mama ta. Eu...Ana...sunt sora aceluia care a fost omorât. Mama ta m-a adus în casa voastră după aproape un an de la căsătoria ei, până să te naști tu. Tatăl tău n-a știut niciodată cine sunt și de unde vin. Fiindcă îi plăcusem soției lui acceptase să fiu cea care să te hrănesc și să te cresc totodată. Anii treceau, iar eu nu știam decât că mama ta plăcuse fratelui meu și asta păstram secret pentru că noi nu eram așa de bogați ca părinții tăi.
Ana privi înmărmurită chipul Berthei atât de liniștit, fără nici cel mai mic semn de răutate. Vorbea calm, cu vocea joasă. Se ridică de lângă doică, din jilțul care acum i se părea atât de incomod, apropiindu-se cu pași înceți de fereastră. Tâmplele îi zvâcneau puternic, dându-i dureri de cap. Privea undeva, departe, pierdută, așa cum, poate și mama sa privea așteptând-o să vină la pieptul ei. Ce mult a trecut de atunci. Simțea că Bertha nu i-a spus încă tot din ceea ce știa. Dar nu mai voi s-o lase să continue. Neîntorcându-și privirea către doică, istovită de tot ceea ce auzise, Ana îi spuse Berthei:
- Și când vei avea de gând să-mi spui de ce familia lui Necula s-a împotrivit căsătoriei noastre?
Bertha oftă, se ridică de pe scaun înaintând spre ușa camerei. Se opri pe jumătate întoarsă, către cea care privea îngândurată, cu ochii înlăcrimați, cerul albastru și senin de dimineață, și îi zise:
- Prin tine mama ta s-a răzbunat pe tatăl tău.
- De ajuns. Du-te Bertha. Lasă-mă singură. Te rog.
Pleoapele îi căzură grele dând libertate lacrimilor să se prelingă pe obraji, alunecând apoi pe pieptul care se ridica sub greaua povară a oftatului.


CAPITOLUL III

A doua zi, de dimineață, Ana se trezi mângâiată de razele soarelui care pătrundeau prin fereastra întredeschisă. Reînviată, natura parcă râdea înmiresmată de mirosul florilor care își ridicau capetele după ploaia binefăcătoare a nopții spre cerul care se vedea ca un clopot uriaș de smarald, acoperind pământul.
Trăsurile hurducăiau pe străzile orașului, înconjurat de pădurile întinse ce-i delimitau hotarele, de mlaștinile formate prin desele revărsări ale fluviului Dâmbovița. Aici, Ana venise de departe, din ținutul verde al Ardealului, cu dorința de a pleca la Istanbul în căutarea soțului și a fiului ei. Se trezise cu liniștea sufletului și speranța că socrul său o va putea ajuta, prin poziția și influența pe care o avea la curte, ca ispravnic al orașului. Se ridică din pat și deschise fereastra. Razele soarelui inundară deodată camera în toată plinătatea ei. De la etaj admira partea orașului cu turlele bisericilor. Aerul curat al dimineții îi împrospăta dorința de a lupta cu greutățile vieții. Prin cămașa transparentă care îi acoperea trupul i se puteau distinge contururile atât de perfecte și puteai crede că realitatea ar fi coborâtoare chiar din nesfârșitul cerurilor. O zeiță venită pe pământ, sortită a-și îndura suferințele pentru frumusețea ce i se dăruise. Își plecă privirea de la astrul care încălzea pământul spre multicolora grădină de flori a hanului. O floare albastră se ridica maiestoasă din mijlocul celorlalte. „Parcă ar vrea să îmi spună ceva...”, își șopti Ana pentru ea și-și zâmbi. O trăsură fu trasă la ușa hanului. Fereastra camerei Anei se afla chiar deasupra intrării și ar fi putut vedea și auzi ușor cele ce se întâmplau, dacă ar fi vrut. Dar gândurile o purtau departe, spre cei pe care îi pierduse și pe care încerca să îi regăsească acum. Din han, condus de hangiu, ieși tânărul pe care îl întâlnise cu o zi în urmă, când se pregătea să plece spre casa socrului său. Îl uitase dar acum figura lui îi scotocea amintirile. Unde îl mai văzuse? Când tânărul se urcă în trăsură hangiul îi spuse:
- Vă doresc drum bun și vă mai așteptăm pe la noi.
- Drumul meu se îndreaptă spre Istanbul și de acolo drumul Parisului.
- Succes în găsirea prietenului dumneavoastră.
- Mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine, domnule. Vă las cu bine, se auziră cuvintele străinului.
- Drum bun, ținu a-i ura încă o dată hangiul după care se retrase la treburile sale.
„Cine este acest om?” se întrebă Ana retrăgându-se de la fereastră. Într-o zi, când toate se vor lămuri, va afla ceea ce va trebui să afle despre acest tânăr. Și ce mult va fi până atunci.
Își aruncă pe umeri capotul mătăsos așezându-se pe unul dintre fotolii. Încerca liniștită să-și reamintească toată discuția de ieri avută cu Bertha și, ca niciodată, simțea o teamă în a-i întâlni privirile și a-i auzi vocea. O îngrozea gândul că tatăl său a putut să distrugă viața mamei sale. Nu înțelegea de ce Bertha a acceptat să se îngrijească de familia celui care îi ucisese fratele.
Cu ochii închiși, gânditoare, stătea cu capul rezemat de speteaza fotoliului, lăsându-și chipul mângâiat de adierile înmiresmate ale vântului. Căpătase o altă culoare a feței vie și plină de tandrețe. „Dar cine urma să plece?”, se întrebă. O altă trăsură trase în fața hanului. Cine mai părăsea hanul atât de dimineață? Se ridică fără curiozitatea de a afla cine pleacă. Din spatele perdelei urmărea fiecare mișcare a celor care părăseau hanul. O femeie voalată ieși îndreptându-se spre portiera deschisă a trăsurii, însoțită de soția hangiului. „Hm, își zise Ana, frumos obicei. Bărbații care părăsesc hanul sunt petrecuți de hangiu, iar femeile de soția lui”.
Femeia înmână o scrisoare hangiței șoptindu-i ceva. Această scenă o făcu să se mire spunându-și pentru sine: „Câte mistere ascunde și Bucureștiul!!” Se retrase din dreptul ferestrei înainte ca trăsura să pornească la drum, neobservând gestul doamnei în negru care scoase capul și, sub voalul ce-i acoperea fața privi spre fereastra deschisă a camerei în care se afla Ana. Din ochii ei obosiți se desprinseră două lacrimi prelingându-i-se pe obraz Suspină adânc și se retrase rezemându-și capul de spătarul banchetei trăsurii. Bertha își părăsea misterios stăpâna. De ce tocmai acum?
La scurt timp după plecarea trăsurii un ciocănit în ușă o făcu să tresară. Fiind sigură că este Bertha, își continua liniștită periajul părului. Ușa se deschise și în dreptul ei, prin oglindă, văzu o fetișcană. Se întoarse și mirată o întrebă:
- Te-am chemat? Cine te-a trimis?
- Nimeni jupâniță, dar... este ora opt și... doica...
- Ce este cu doica?, întrebă calmă, Ana.
- A plecat. A plecat cu trăsura.
- Doica mea! De ce? Se repezi la ușă dând-o la o parte pe cea care îi dăduse vestea. Ieși pe culoar îndreptându-se spre dormitorul fetiței. În picioare, micuța gângurea, întinzând mâinile spre ea parcă chemând-o. Se întoarse spre fata care, speriată, o însoțise.
- Când a plecat?
- Când am fost anunțată să vin să stau cu fetița dumneavoastră.
- De unde știi? întrebă Ana.
- Păi, mi-a spus jupâneasa care a plecat. Și...mi-a mai spus să vă anunț că la opt să plecați la socrul dumneavoastră.
- Bine. Îți mulțumesc; dădu să plece dar se întoarse: te rog pregătește-mi fetița de drum. Nu ți-a spus nimic să-mi transmiți, doica?
- Nu, răspunse fata. Adică...ba da. Sănătate și noroc.
Ieși din camera în care cu puțin timp în urmă stătuse Bertha, îndreptându-se spre dormitorul ei. Se lăsă greoaie pe fotoliul de pe care se ridicase nu demult. Capul îi atârna într-o parte acoperit de părul auriu și mătăsos. Nemișcată, cu privirile rătăcite, băgă de seamă că în dreptul ușii deschise se afla cineva. Se întoarse spre ea întrebând-o ce dorește printr-o simplă ridicare a sprâncenelor.
- Sunt stăpâna hanului, soția hangiului; zise noua venită cu o voce joasă, îngrozită de figura Anei. Nu vă simțiți bine?
- Nu...nu mă doare nimic, sunt obosită, se auzi vocea calmă a Anei.
- Femeia care v-a însoțit, ieri-dimineață a plecat rugându-mă să vă dau această scrisoare.
- Bertha! Tresări îndreptându-se cu mare grabă să ia epistola din mâna hangiței. Altceva v-a mai spus?
- Nimic jupâniță...atât...scrisoarea.
Ana își lăsă mâna să-i cadă grea pe lângă corp, parcă bănuind că slovele acestei scrisori aveau să-i vestească ceva rău pentru sufletului ei.
- Trăsura jupânului Cristoroceanu vă așteaptă.
Ana nu răspunse. Rămase în picioare cu scrisoarea în mâna care îi atârna pe lângă corp. O lăsă închisă punând-o într-unul din cuferele sale. Din mijlocul camerei mai privi o dată, parcă pentru a memora locul fiecărui obiect din încăpere, se întoarse, părăsind-o pentru totdeauna.