Soneria îngână fals o piesă celebră.
„Cine o fi la ușă, la ora 7 dimineața? Sper că nu vreun distribuitor.”
Andrei se ridică, cam cu silă, de la măsuța din living unde, într-un ritual repetat identic de mii de ori, își sorbea cafeaua de dimineață. Începea programul de lucru la ora 8, iar până la serviciu nu făcea mai mult de zece minute.
- Aveți un colet. Vă rog să semnați aici, îi spuse individul vânjos ce sprijinea un pachet imens.
- Ce anume este și, mai ales, de la cine?
- Nu vă pot spune decât că pe ambalaj scrie „FRAGIL”. Cine l-a trimis nu știu nici eu. Când am venit dimineață la servici, la compania de distribuție, l-am găsit acolo, lângă intrare, cu mențiunea „De livrat urgent!”
- Cum aș putea totuși să aflu cine l-a trimis?
- În principiu, de la șeful nostru care are evidența tuturor intrărilor de colete.
- Cum pot să dau de acest individ?
- Nu aș putea să vă precizez exact, deoarece, de astăzi, șeful este în concediu.
Andrei renunță la idee și se mulțumi să semneze.
„Oare ce o fi în pachetul ăsta?”, se întrebă, privind cu mirare la ambalajul de aproximativ doi metri înălțime și vreun metru lățime.
„Mai bine mă pregătesc de plecare pentru ca să nu întârzii și, dacă voi avea timp, o să mă uit după aceea”, mai adăugă el în sine.
Termină de băut cafeaua, cam fără chef de astă dată, întrebându-se cine ar fi putut să-i trimită un colet așa de mare și, în primul rând, așa de misterios. Se jucă puțin cu imaginația, trecând în revistă toți prietenii. Poate era o farsă sau cine știe? Se uită pe calendarul de perete. „Oare nu am încurcat eu zilele și astăzi este vreo aniversare?” În principiu, nu avea cum să greșească, deoarece în fiecare seară, înainte de culcare, rupea filele calendarului pentru ca a doua zi acesta să indice corect. Era și o mică superstiție de-a sa. Avea senzația că dacă anticipează o zi, chiar și așa, rupând foaie după foaie, necazurile îl vor ocoli.
Acesta arăta însă 29 februarie 2005. „Ia te uită ce prostie au scris ăștia!” își spuse Andrei. „Astăzi este 29 februarie, dar 2004. 2005 nici măcar nu este an bisect!”
Era, deci, o banală zi de februarie, cu un ger uscat afară și o platitudine factuală în viața lui.
Ceasul arăta ora 7 și 25 de minute. Se îndreptă spre șifonier și își alese, cu grijă, o cămașă albă. Astăzi avea ședință, iar șeful ținea întotdeauna ca salariații să fie îmbrăcați impecabil: costum la două rânduri, cămașă albă, cravată asortată, pantofi atent lustruiți. Le spunea, obositor de frecvent, că angajații reprezintă oglinda instituției. Nu conta ce lucrau, nu avea importanță cât de bine o făceau, dar trebuiau să arate impecabil.
Lucrul acesta îl enerva la culme. Era un tip
non-conformist în relațiile cu semenii, fiind într-o contradicție, izvorâtă poate și dintr-o revoltă asupra sinelui, cu firea sa calculată și metodică în tot ceea ce făcea. Din acest motiv, atunci când nu se ducea la servici, se îmbrăca în blue-jeans (dintotdeauna negri – iată ce contradicție de termeni!) și își arunca peste cap câte un tricou lăbărțat sau un pulover la baza gâtului. Era revolta lui la toate convenționalismele ce ne complică viața.
Se îmbrăcă atent. Întotdeauna, după ce încheia această corvoadă a selectării hainelor, se uita în oglindă pentru o ultimă verificare. Era poate cea mai stressantă activitate de dimineață. Nu avea decât o oglindă mică la baie și făcea, zilnic, eforturi disperate de a se vedea măcar până la mijloc.
„Este ora 7 și 40 de minute”, observă el.
„Ia să văd, repede, ce surpriză este în acest pachet...”
Dezlipi cu mare grijă ambalajul. Dacă totuși nu i se adresa lui? Poate fusese o confuzie și, atunci, ar fi trebuit returnat adevăratului destinatar.
Înăuntru părea că se află o oglindă...
Avea o ramă subțire, parcă prea delicată pentru dimensiunile acesteia. Curios lucru, nu avea nici un dispozitiv de ancorare. Când o apucă, pentru a o amplasa undeva, observă că era fantastic de ușoară, parcă imaterială.
„Dumnezeule, ce se întâmplă? Este tare ciudat... Ia să văd din ce material este făcută...”
Apropie mâna de locul unde ar fi trebuit să se afle sticla acesteia. Surpriză! În interiorul ramei nu se afla nimic. Absolut nimic. Se întrebă, firesc, ce rost avea obiectul? Parcă, totuși, atunci când o despachetase, își văzuse reflectată, o clipă, una din mâini. O lăsă jos, în mijlocul camerei, constatând că aceasta stătea perfect vertical, fără vreun reazem sau suport.
Se dădu puțin înapoi, pentru ca să privească mai bine. „Este ora 7 și 45 de minute. Trebuie să mă grăbesc!” își spuse oarecum intrigat de scurgerea, mereu prea rapidă, a timpului matinal.
Se opri. Ciudat, în acel gol din interiorul ramei se vedea perfect. Era el și totuși parcă nu era. Imaginea avea ceva ciudat, dar nu-și putea explica ce. Se mai uită odată la ceas. „Este 7 și 46”. În acel moment își dădu seama!
Oglinda îl reflecta invers...
Mâna lui stângă se reflecta în partea dreaptă a oglinzii, așa cum privea el, iar cea dreaptă în stânga acesteia.
Nu apucă să se gândească prea mult la această situație, să recunoaștem, ciudată...
O forță, în afara oricărei logici, îl atrăgea spre oglindă. De fapt, „îl atrăgea” era un fel de-a spune. Corpul îi rămăsese nemișcat, dar el se simțea atras, cu toată ființa sa, în interiorul oglinzii.
Probabil nu trecuseră mai mult de câteva secunde...
Se uită din nou la ceas. Ora arăta tot 7 și 46. Ciudat, imaginea sa se reflecta acum, în oglindă, corect. „Probabil că mi s-a părut”, își spuse, fără o prea mare convingere. Nu se miră prea tare nici atunci când calendarul de perete indică ziua de 29 februarie 2004.
„Cred că nu și-a făcut efectul cafeaua! Va trebui să mă trezesc de-a binelea până la servici.”
De obicei, mergea pe jos până la locul unde lucra. Era aproape și, cu acea ocazie, mai făcea și puțină mișcare.
Când ieși din scara blocului unde locuia, un vecin, ce nu răspundea niciodată la salut, îl interpelă:
- Ce faci vecine? Nu vrei să te duc la servici cu mașina?
Vroia să meargă pe jos, să își limpezească gândurile. Dar spuse:
- Da, cu mare plăcere!
În fața întreprinderii era șeful. Acesta discuta cu o persoană necunoscută lui. Când îl văzu, se întrerupse din conversație:
- Ce faci, măi Andrei?
- Bună ziua, domnule Grigoriu! Am venit, ca de obicei, la timp.
Știa că Grigoriu nu putea să sufere ca un salariat să întârzie nici măcar un minut. De aceea, considerase că e bine să-i atragă atenția asupra punctualității sale.
- Ei, asta-i bună! Important este să ne facem treaba, aici, așa cum trebuie. Ce contează la ce oră sosește unul sau altul? În rest, bine, sănătos?
- Da domnule, este totul în regulă.
- OK, să mai vii pe la mine când ai timp ca să mai schimbăm câte o vorbă.
- Cu plăcere, domnule.
Era prima dată că vorbea cu Grigoriu altceva în afara problemelor strict profesionale.
Când deschise ușa biroului, îl văzu pe Virgil, așezat pe scaunul dat ușor pe spate, cu picioarele pe birou și cu mâinile împreunate la ceafă.
- Salutare, Andrei!
- Bună!
- A căzut șifonierul pe tine astăzi? De ce nu vii și tu la servici îmbrăcat ca noi, ceilalți?
Accentuase ultimul cuvânt și asta îl determinase să arunce rapid o privire în jur. Toți colegii săi erau îmbrăcați de parcă s-ar fi pregătit de o excursie montană.
De obicei, ședințele erau lungi și plicticoase. Grigoriu ținea să-i minimalizeze pe toți, subliniind faptul că numai el, dar nimeni altcineva, lucrează „ca lumea”. În rest, erau mici reproșuri adresate individual, nu foarte dure pentru ca nu cumva vreun angajat să plece în altă parte. Salariații trebuiau, însă, ținuți tot timpul la respect, inducându-li-se conștiința inferiorității lor față de șef. Astfel, în timp, ei ajungeau să creadă în genialitatea acestuia, în capacitatea – rezervată în mod exclusiv – de a rezolva orice problemă. Munca lor nu era decât, așa, una brută, în care ei nu aveau cum să înțeleagă complexitatea fenomenelor economice. Cam așa se desfășurau mai toate ședințele. Puținele variațiuni de la monotonie apăreau atunci când la acestea participa și Directorul General. În acele momente, rolurile se schimbau. Discursul lui Grigoriu era preluat de General, timp în care șeful lor aproba, ușor înclinat, orice vorbă, orice sughiț...
Intră în sala de ședințe și constată că pe mese așteptau, aburinde și ispititoare, cafele, împresurate de nenumărate farfurioare cu tot felul de pișcoturi sau gustări.
Se așezară cu toții și ședința începu.
- Domnilor, ne-am adunat astăzi, pentru a lua o decizie importantă. M-am gândit că lucrăm de atât timp împreună și totuși nu ne cunoaștem prea bine. Ce-ar fi să plecăm cu toții într-o excursie? Am vorbit cu Generalul și a fost de acord ca să ne învoiască trei zile la sfârșitul săptămânii viitoare. Mai mult, ne-a asigurat că ne pune la dispoziție o vilă „de protocol”, la munte, așa încât nu ne va costa mai nimic. S-ar putea, dacă va avea timp, să vină și el, măcar o zi. Ce spuneți?
- Domnule Grigoriu, mergem cu mare plăcere. Ne gândisem și noi să vă propunem, dar e mai bine că a venit din partea dumneavoastră, spuse Virgil.
- Ei, măi băieți, știți că întotdeauna sunt receptiv la orice problemă pe care o ridicați voi, cu atât mai mult când vine vorba de o agapă.
Excursia se hotărî pe dată, iar restul ședinței se desfășură într-o atmosferă de bună dispoziție, în care Grigoriu le povesti cum copiase el, în facultate, la un profesor aparent imposibil de păcălit.
În drum spre casă, Andrei își spuse că ar trebui să cumpere ceva de mâncare. Neglijase în ultima vreme și se tot hrănise cu uscături. Intră în primul supermarket pe care-l întâlni în cale. Se duse la raionul de carne și observă cum toate produsele se ieftiniseră, față de ziua precedentă, cu mai mult de douăzeci de procente. Nu își cumpără decât niște carne tocată și, din alt sector, ceva zarzavaturi. La casă, până când își găsi cardul pe care-l ținea ascuns într-un buzunar de la piept, de frica hoților, văzu cum o vânzătoare veni, amabilă, și îi puse cele câteva cumpărături în sacoșă.
- Nu vă grăbiți, domnule, îi spuse casiera. Este destul timp pentru toată lumea.
Femeia grasă și asudată, din spatele lui, de la coadă, se uita binevoitoare și parcă ar fi vrut să îi sară în ajutor.
În fine, găsi și cardul printr-unul din ungherele buzunarului, plăti și plecă spre casă.
După ce își pregăti ceva de mâncare, deschise televizorul. Se părea că toate posturile ajunseseră la o înțelegere tacită. Programul de bârfe transmitea o emisiune despre modul de evoluție a bunelor maniere de-a lungul istoriei, cel ce difuza numai crime și violuri trata împlinirile elevilor medaliați la Olimpiadele Internaționale, iar Manele TV emitea „Imperialul” lui Beethoven.
Până în acel moment, Andrei nu își formulase nicio părere asupra celor ce se întâmplau. Toate curgeau parcă de la sine.
Într-un târziu, adormi...
Visă că acea lume ideală (pentru el) în care ajunsese, începea să îl împresoare. Totul se desfășura prea bine. Lumea era nefiresc de perfectă. Libertatea individului, așa cum și-o asuma, dar și cum era respectată, tindea să devină totală. Ar fi vrut să vadă măcar un sâmbure de imperfecțiune sau să audă un minim reproș. Nimic!
Dimineața, obosit după o noapte grea, se duse direct către oglindă. Nu mai așteptă ca aceasta să reacționeze în vreun fel. Intră de-a dreptul prin rama acesteia.
Aruncând o privire spre calendar, observă, fericit, cum fila acestuia arăta ziua de 29 februarie 2005...