Vă voi povesti o întâmplare ce a avut loc demult...
Este așa de veche... Mai veche decât civilizația (oare ce altceva înseamnă civilizația decât estomparea sentimentelor, reîntoarcerea paradoxală la primitivism), la fel de veche ca și primul om...
A fost odată un vânător... Trăia liber prin pădurile lui, lipsit de constrângeri, fără un țel precis, fără un scop anume... Singura lui dorință era de a-și asigura traiul zilnic și de a putea astfel apuca ziua de mâine.
De ce?
Pentru ca a doua zi să vâneze iar, pentru a apuca a treia zi și tot așa până va trece dincolo.
Era așa de sigur că la ziua judecății va fi neprihănit. În fond ce făcuse rău? Vânase doar pentru a-și asigura existența.
Era așa de fericit atunci când vâna o căprioară... Avea remușcări doar câteva clipe atunci când o vedea așa de nevinovată... Dar apoi, se bucura de ospățul copios și visa apoi la clipa când va mai vâna o alta.
Era singurul vis pe care-l avusese în viață...
Zilele treceau, iar el era tot mai fericit. Învățase să numere. Oare cine îl învățase?
Era așa de simplu acum: o căprioară, două căprioare...
Dar ziua aceea, despre care vreau să vă vorbesc, veni...
Se plimba nestingherit prin acea pădure pe care o știa pe dinafară. La un moment dat văzu o poieniță. De unde apăruse ea n-a știut niciodată...
În locul acela fuseseră dintotdeauna copaci.
Dintotdeauna, odată cu Universul...
Erau primii copaci ai acestei lumi. Ei nu puteau muri niciodată. Însuși Universul se sprijinea pe ei...
Și totuși, în acea zi, copacii nu mai erau... Îl cuprinse un sentiment de teamă să se apropie de acea poieniță. Lui, care nu se temuse niciodată...
Oare nu se va prăbuși Universul peste el? Își învinse frica. În fond, dacă Universul se va prăbuși, la judecata finală, el nu va fi pur? De ce să se teamă atunci?
Urmară câțiva pași temători, apoi se iuțiră și încet, încet, totul se transformă într-o fugă disperată. Poienița se mărea și o lumină puternică venea dinspre ea. În momentul în care ultimul copac își luă rămas bun de la el, rămase împietrit. Cuvintele încă nu se inventaseră (și nici nu se vor inventa vreodată) pentru a descrie frumusețea acelui loc. Florile nu erau flori, ci numai simțiri, iarba nu era iarbă, ci numai undă.
Probabil intrase în alt Univers, dar el era atât de material, atât de real...
Se așeză și pentru prima dată începu să visesze. Se uită în urmă la pădurea în care trăise până atunci. Și dacă până în acel moment fusese fericit, își dădu seama de tragismul condiției lui, în fond al întregii omeniri (oare nu el era singurul?).
Nu văzuse niciodată cerul, nu văzuse niciodată acele neinventate flori... Închise atunci ochii pentru a-și fixa pentru totdeauna în minte acel peisaj.
Și sufletul lui, atât de mic până atunci, se umplu de simțire...
Deodată, simți o inimă bătând lângă a lui.
Deschise temător ochii și văzu cum pe pieptul său se așezase cea mai frumoasă ființă din câte puteau exista. Era o mică pasăre, atât de mică încât o puteai vedea numai cu forța spiritului. Toate culorile curcubeului se scurseseră în penele ei. Nu cânta, nu se mișca, se simțea numai bătaia puternică a inimii ei...
Stătură, astfel, nemișcați clipe întregi...
Câte?
N-a știut niciodată (matematica nu a descoperit niciodată ce este după infinit).
În fond, ce înseamnă o clipă? Pentru unii poate însemna doar o clipă, pentru alții o privire, o atingere, un simplu gest. Pentru aleși, însă, poate fi totul...
Și deodată începu sfârșitul...
Inima lui începu să bată atât de tare, încât mica pasăre se sperie și își luă zborul. Se uită o clipă cu o privire speriată către el, parcă spunându-i: ce ți-am făcut, doar am vrut ca inima mea să bată la fel de tare ca a ta?
Vânătorul întinse mâna ca să o prindă, să fie pentru totdeauna numai a lui. Dar ea se înălță tot mai mult și începu să se piardă în depărtări. El începu să alerge după ea, din ce în ce mai tare. Ieși din poieniță și cerul dispăru. O simțea însă în apropierea lui, dar nu o mai putea vedea.
Alergă, alergă zile întregi, luni, ani...
Într-o bună zi, obosi...
Și atunci, se îndreptă către poienița unde o înâlnise prima și singura dată, în speranța că o va mai vedea vreodată.
Dar poienița dispăruse. În locul ei erau numai copaci. Aceiași copaci care fuseseră dintotdeauna. În disperarea care-l cuprinse începu să se îndoiască de tot, de tot ce fusese. Probabil că întotdeauna fuseseră numai copaci, probabil că visase. Era însă acum mult mai bun, mult mai curat în suflet. Nu mai putea vâna căprioare, nu mai putea omorî nici măcar un gând...
Și adormi într-un târziu... Un somn greu, final...
Lângă el, creștea însă o floare care de fapt nu era floare...