agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-09 | |
- Ce mai faci Mițo?
- Ce mai faci Sițo? În „leaving-ul familiar” (așa cum îi spunea Mița), adică acea cameră de părăsire a tuturor convenționalismelor familiale, în acea zi, se întâlniseră două prietene vechi. Mița era diminutivul de la Maria. În cercuri alese i se spunea Mary, dar pentru prietenele foarte apropiate era simplu: Mița. După cum spunea chiar ea însăși: „prietenele ei era una: Sița”. Ca și în cazul Miței, Sița nu era numele adevărat. O chema Sanda dar, cum ar fi putut să facă altfel, se recomanda în societate „Sandy”. N-a știut niciodată de unde sau cine i-a spus Sița. Poate în copilărie, vreunul din părinți i-a bagatelizat numele marcând-o astfel pe viață, macăr între prieteni. - Nu te-am mai văzut, soro, de un car de ani, spuse Mița. De fapt, nu se văzuseră de câteva zile, dar era, așa, un fel de convenție tacită de început de dialog. - Ei, Mițo, am avut atâta treabă. Știi doar cât sunt de ocupată toată ziua. Amândouă femeile nu lucraseră niciodată. De fapt, pentru a respecta „adevărul istoric” (așa cum îi plăcea Miței să spună), fiecare avusese câte o tentativă în tinerețe. Se angajaseră, cu mulți ani în urmă, la o fabrică de confecții. De fapt, chiar acolo se și cunoscuseră. Nu rezistase, nici una dintre ele, mai mult de o lună. Atunci când patronul le dăduse salariile pentru perioada lucrată, fuseseră tare indignate. - Cum fă, atâta ne dă ăsta pentru cât am muncit pentru el? - Da dragă, spune și tu... La câte studii avem noi, ăsta ne exploatează ca pe niște animale. Astfel, a doua zi, își luară cărțile de muncă ce se vor odihni pentru totdeauna într-un sertar bine, prea bine dosit al unui dulap. Școală nu aveau din cale afară. Fiecare terminase cele opt clase și apoi începuseră cursurile unei școli profesionale. Mița trebuia să ajungă croitoreasă, iar Sița coafeză. Se căsătoriseră amândouă, însă, prea devreme, la numai 16 ani. Bărbații aveau slujbe bănoase și le tratau ca pe niște prințese. Este drept că, între timp, din cauza sedentarismului se cam „îngrășaseră”, fiind la un moment dat în situația de a fi mai ușor sărite decât ocolite. Soții le iubeau însă și niciodată nu le reproșau ceva. Cu toate acestea, cele două femei, se plângeau una alteia cât sunt de ocupate. Cumpărarea unei simple pâini se transforma, uneori, într-o adevărată aventură, mai întotdeauna stressantă. În acea zi, subiectul discuției era unul arzător: Guvernul demisionase! Tocmai anunțase la televizor. De câțiva ani, Mița era adepta înfocată a unei politici de dreapta, iar Sița a celei de stânga. Nici una și nici cealaltă nu pricepeau prea bine ce înseamna treaba asta cu stânga sau cu dreapta. De fapt, hai să fim sinceri, nu pricepeau nimic. Se uitau însă toată ziua la știri, atunci când, evident, nu erau telenovele captivante. Iar cum tot românul trebuie să facă politică, hop și ele. La început, Mița a fost cea care a lansat provocarea. I-a spus Siței, la una din convorbirile lor, întotdeauna neterminate, că ea simpatizează cu „dreapta”. Habar nu avea ce este asta, precum am mai spus, dar îi plăcea mai mult cum suna... De altfel, la mâna stângă, se tăiase odată rău cu un cuțit și avea o mică cicatrice. De atunci nu mai suporta stânga. Siței, fiindu-i indiferent, alesese stânga tocmai pentru a avea subiect de discuție în contradictoriu (nu că ar fi gândit ceva diferit de cealaltă, dar așa, ca să alunge monotonia). Când începeau să discute politică, livingul devenea un adevărat parlament asiatic. Argumentele pro și contra zburau cu repeziciune de la una la alta, slobozite printre două guri de cafea și trei pufăieli din țigaretele numite, cum altfel decât: „Parliament”. - Soro, degeaba spui că Guvernul ăsta nu a făcut nimic, spuse deodată Mița. Tu nu vezi că ne-a băgat în Uniunea Europeană? - Lasă-mă dragă cu argumentele tale! Le-am mai auzit! Și ce crezi că o să trăim mai bine acum? Uită-te la japonezi. Ei nu sunt în Uniunea Europeană și nici nu cred că o să vrea să intre. Vezi ce bine o duc! - Da dragă, așa o fi cum zici tu, dar japonezilor cele pasă, au zidul ăla chinezesc ce îi apără. Pe noi acum, uite, o să ne apere „uie” asta de toți: unguri, ruși... - S-o crezi tu! O să vezi tu cum, acum, o să vină toți să ceară azil în România! Ce o să te mai faci dragă, când vânzătoarea de la pâine o să-ți vorbească rusește, iar aia de la coafor o să te tundă ungurește? Și uite-așa, discuția continuă, cu afirmații tranșant emanate. La un moment dat, apăru un moment de cumpănă. Amândouă fură de acord că politica tuturor Guvernelor de până atunci le-a împiedicat afirmarea. Mița ar fi putut deveni o mare creatoare de modă, iar Sița o adevarată „hair-stylist” dacă Guvernele astea s-ar fi aplecat mai mult deasupra lor. Se uitară o clipă, nedumerite, una la alta, conștiente de pericolul dispariției, din acel moment, a tuturor divergențelor de opinii. Din fericire, Mița avu un moment de revelație și spuse: - Soro, a început de 5 minute telenovela cu Alfonso și noi pierdem timpul vorbind despre ăștia! Schimbă repede canalul! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate