- În final, Vasile, îți dorim multă sănătate și, să nu uiți, vei fi oricând binevenit printre noi. Primește din partea noastră un baston și un celular. Îți dăruim bastonul nu ca, Doamne ferește, să ai nevoie de el vreodată, ci să ne mai ciomăgești din când în când atunci când nu vom fi demni de munca pe care ai început-o acum 40 de ani. Celularul, cu toate că știm cât urăști mijloacele astea moderne de comunicații, te rugăm să-l porți mereu la tine, ca să te putem contacta, dar și invers, de câte ori avem nevoie. Þi-am făcut și abonament cu minute incluse că să nu te îngrijești de asta. Să trăiești mulți, mulți ani!
Așa își încheie alocuțiunea directorul Dumitru, cu ocazia pensionării contabilului șef.
Vasile lucrase, de când se știa, numai în această întreprindere. Prinsese toate schimbările posibile: de la anii de deschidere economică din deceniul al șaptelea, la cei de criză din al nouălea, iar acum, după transformările revoluționare, trebuise să facă o adevărată echilibristică printre conturi și raportări pentru ca unitatea să reziste.
Fusese iubit de colectiv, în fine, de cei care erau în măsură să-i aprecieze munca.
De la un timp obosise. Nu mai putea înțelege „schimbările schimbărilor” ce se petreceau de la o lună la alta. Dacă ceva mergea bine, apărea vreo Ordonanță de Urgență sau cine știe ce Lege care dădeau peste cap tot ce putea funcționa corect. Se constata apoi că acestea erau eronate și apărea o altă Ordonanță de modificare a Ordonanței și tot așa, nu se mai termina...
Mai putea rămâne vreo 2-3 ani măcar ca și consultant. Nu mai vroia însă. Se săturase și, uitându-se înapoi către atâția și atâția prieteni trecuți în veșnicie, dorea să-și petreacă ultimii ani de viață în liniște.
Directorul îl convinsese, într-o dimineață, că ar fi mai bine pentru sănătatea lui ca să se retragă. De fapt, îi găsise o succesoare cu picioare prea lungi pentru a nu fi avansată...
Vasile își făcuse un calcul rapid și ajunsese la concluzia că pensia îi va fi suficientă pentru un trai decent. Nu ar mai fi avut cheltuieli așa de mari, iar acasă se mulțumea cu puțin. De când îi murise nevasta, erau trei ani de atunci, învățase să se autogospodărească. Își făcea o friptură și niște cartofi prăjiți sau tot felul de astfel de expediente și îi ajungea. Știa că, la vârsta lui, nu ar mai trebui să mănânce atâta carne. Avea însă nevoie de energie pentru munca aceea infernală.
Prima zi de pensie fu ciudată. Se trezi de dimineață, își prepară cafeaua și se îmbrăcă rapid. Când să iasă pe ușă își aduse aminte de noua lui situație. Plecă totuși agale către birou. Ajuns în apropierea întreprinderii, se opri lângă un copac și începu să privească cum foștii colegi intrau, unul câte unul, pe poarta acesteia. După ce și ultimul salariat sosi, Vasile plecă agale, fără o direcție anume, dar cu o ușoară strângere de inimă. Era liber să facă tot ce dorea. Merse prin piață și își cumpără tot felul de bunătăți, pe care, până mai ieri, le elimina din rația lui zilnică. Nu era zgârcit și nici prea cumpătat în alimentație, dar mereu mânca pe fugă, de parcă în momentul următor ar fi avut ceva important de rezolvat. Sosit acasă, se așeză în fotoliu, la căldură și luă o carte, la întâmplare, din bibliotecă. Avea acum timp să citească. Trecuseră mulți ani de când lecturile nu mai curgeau, așa, ca în tinerețe. Niciodată nu se culcase fără o carte lângă el. Citea însă mereu câteva pagini, parcă din ce în ce mai puține și adormea. Cădea în acel somn greu și chinuit al omului veșnic ocupat.
După câteva luni, sosi iarna... Între timp, din cauza inflației, pensia ajunsese să nu îi mai fie suficientă. Până atunci, mai folosise din rezervele adunate, așa, pentru zile negre. „Dacă mai toată ziua stau în fotoliu și citesc”, își spuse Vasile, „ce-ar fi să îl mut în dormitor și să închid caloriferul din sufragerie. În fond, de când am ieșit la pensie, nu m-a mai vizitat nimeni. Ce nevoie am acolo de căldură”, conchise el. Se duse, ușor jenat, de parcă un martor nevăzut i-ar fi urmărit mișcările și răsuci butonul calorimetrului la zero.
Prima factură la întreținere îl puse pe gânduri. „Ce-ar fi să mă așez în pat și să mă învelesc cu plapuma”, gândi el. „În fond, e și mai bine dacă stau întins. Întotdeauna am avut probleme cu picioarele”, mai adăugă în sinea lui, în timp ce răsucea la zero și butonul calorimetrului din dormitor.
Situația financiară parcă i se mai redresase. Nu mai avea cheltuieli așa de mari cu întreținerea casei. În plus, de când se mutase în dormitor, nu mai folosea decât veioza și, astfel, făcea economie la curent. În zilele în care nu ieșea din casă renunțase la bărbierit, iar din delicatese eliminase una câte una, având pentru fiecare câte un contraargument.
În urma unor analize ce nu se dovediră prea îmbucurătoare, renunță într-o zi la carne. Se mulțumea acum cu cartofi fierți, iar, uneori, îi mai îmbunătățea cu niscaiva legume de sezon.
Trecuseră doi ani de la pensionare. În acest timp, nu-și mai văzuse niciunul din foștii colegi. Probabil sunt ocupați, își spunea de fiecare dată. Mai au ei timp pentru un bătrân ca mine?
Într-o zi, răsfoind un album, regăsi o fotografie pe care o credea demult pierdută: era el împreună cu directorul Dumitru, pe atunci un simplu stagiar, la una din partidele de pescuit. Fuseseră niște zile grozave. Se distraseră pe cinste, împreună cu soțiile. Plecaseră în Deltă, echipați cu toate cele, locuiseră la cort și se bucuraseră câteva zile ca niște copii. De atunci, mai repetaseră de câteva ori experiența, iar între cei doi se legase o prietenie durabilă.
„Viața merge înainte, iar el e mult mai tânăr și, normal, mult mai ocupat. Sigur nu m-a uitat, dar vezi, măi Vasile, cum trec anii? Uneori și tu, nu-ți planifici să faci ceva anume, constatând că până la realizarea efectivă au trecut nepermis de multe zile?”, își spuse privindu-se, mustrător, în suflet.
„Ce-ar fi însă ca să-l sun la telefon?” Își aduse aminte de celularul primit cadou. „Hai să îi fac o surpriză!”. Nu îl folosise niciodată. Era reticent, ca toți oamenii trecuți de o anumită vârstă, în legătură cu aceste dispozitive moderne. Avea impresia că ești mereu urmărit, că ți se încalcă intimitatea și, mai mult, aceste „năzbâtii” – cum le spunea el celularelor, calculatoarelor – anulează, pe zi ce trece, contactul uman. „Oamenii vor ajunge să vorbească la celular și dacă sunt în aceeași cameră”, le spunea el, demult, colegilor. În plus, deveniseră o adevărată modă. Erau persoane cu o situație materială precară, dar care își rupeau de la gură pentru a-și cumpăra un celular cât mai modern.
Luă, deci, aparatul și îl introduse în priză, la încărcat. Când bateria îi indică sarcina maximă, se așeză în fotoliu și se pregăti pentru o discuție lungă, așa, ca pentru perioada scursă. Deschise celularul. O operatoare robotizată îl anunță, însă, că nu mai are abonament de un an de zile. „Ei, cine știe, or fi uitat de abonamentul meu. Numai asta nu au ei pe cap în nebunia aia de la servici”, gândi Vasile cu voce tare. „Tot mai bine este să-l sun pe telefonul fix!” Formă cu grijă numărul pe care-l avea întipărit în minte de o viață. La telefon, auzi o voce plăcută:
- Cabinetul domnului director. Cu ce vă pot fi de folos?
- Bună ziua domnișoară, vreau să vorbesc cu domnul Dumitru.
- Cine sunteți?
- Mă numesc Vasile și am fost... în fine, sunt un prieten bun de-al dânsului, spuse dându-și seama că fata este nou angajată.
- O clipă, să văd dacă este în birou.
- Domnule Director, vă caută unul la telefon. Spune că-l cheamă Vasile și că este un bun prieten de-al dumneavoastră.
„Vasile, Vasile...”, se gândi Dumitru. „Oare să fie el? N-a murit? Oare câți ani au trecut de când s-a pensionat? Cred că vrea să mă roage ceva, ca toți pensionarii pisălogi...”
- Spune-i lui Vasile că sunt într-o ședință la Prefectură și că o să-l caut eu, negreșit, altădată!
Închizând telefonul, Vasile se gândi: „Doamne, ce bine că m-am pensionat! Ia uite cum, în continuare, au loc ședințe peste ședințe...”
Se ridică din fotoliu, se așeză în pat și își reluă lectura abandonată cu câteva clipe în urmă, dar parcă de-o veșnicie.
Puțin mai departe, dar suficient de aproape cât să-l ajungă cu mâna, telefonul aștepta un apel strident, dar atât de mângâietor pentru un pensionar.