agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-10 | |
Pentru mine, prima dată când am văzut lumina zilei a fost noaptea...
În dimineața aceea m-am simțit, ca niciodată, îngrozitor. Stăteam cu capul în jos. În viața mea anterioară, ce e drept, îmi plăcuse tare mult să fac sport. Dar încearcă și dumneata, stimate cititor, să stai așa ore întregi... Auzeam o femeie care se văicărea și un tip agitat ce nu spunea decât: „Cu ce pot să te ajut, dragă?” Păi nu știu cu ce ai putea să o ajuți pe draga ta, îmi venea mie să-i spun, dar ai face bine să mă scoți de aici. Chiar a devenit plictisitor! În fine, pe la ora 11 noaptea am reușit să scap. Momentul a fost tare neplăcut, deoarece un tip în halat alb îmi pusese o lumină puternică în ochi și mă tot măsura și cântărea. „E băiat și are 4 kilograme”, se auzi dintr-o dată. Femeia, care se văicărise până atunci, spuse aproape șoptit: „Mulțumesc domnule doctor, este un sentiment grozav să devii mamă!”. Ei, care va să zică, începeam să cunosc personajele... Prin urmare, cantaragiul, metrologul se numea doctor, iar femeia aceea, pe care nu o văzusem încă, răspundea la numele de mamă. „Nu plânge, nu e în regulă!” aud deodată. Și uite-așa mă pomenesc cu două palme la funduleț. Am început să plâng de ciudă că nu îi puteam răspunde cu aceeași monedă individului. Multă lume spune că, după naștere, copiii nu văd. Se înșeală amarnic. Începusem să îi observ, din nefericire, pe toți. „Ãsta este doctorul? Nu e posibil!” Acum șaptezeci de ani fusese, timp de câteva luni, colegul meu de bancă. Mamă, ce îl mai necăjeam... Pionezele pe scaun, caietele de teme ascunse, suflatul eronat erau numai o mică parte din arsenalul pe care-l folosisem atunci. Aha, acum vrea să se răzbune știind că încă nu pot riposta. Ei lasă că ne mai vedem noi în vreo viață... Poate atunci voi fi un câine și tu o pisică. Să vezi tu atunci scărmăneală... Dar dacă voi fi vreun chiuahua, iar el vreo birmaneză? Oricum, vom vedea noi atunci... Mama fusese soră-mea mai mică. Un an ne despărțea, dar îmi luasem în serios rolul de frate mai mare. Cât am fost mici a dus-o bine cu mine. O trăgeam din când în când de codițe, o mai pâram mamei pentru lucruri imaginare, în fine, lucruri pe care era „obligatoriu” să le primească de la un „împielițat” ce fusesem. Cînd a mai crescut, am modificat strategia. De la carnetul de note, dosit cu grijă atunci când adăpostea vreun patru la matematică și arătat de mine părinților, triumfător, schimbam registrul „turnând-o” atunci când cocheta cu vreun băiat. „Ei, să te ții băiete”, mi-am spus. De acum înainte, cine știe câți ani voi fi la cheremul dumneaei. Va trebui să învăț, vrând-nevrând, matematică și promit că nu voi cocheta cu niciun băiat! În maternitate am stat numai vreo cinci zile. Mă plictisisem îngrozitor de tare, neputând să schimb măcar o vorbă-două cu vecinii mei de salon. În dimineața externării, l-am cunoscut pe tatăl meu. Era un tip transpirat și agitat, ce se tot dădea, obositor de des, de ceasul morții. - Cum a fost dragă? întreba el, la fiecare cinci minute. - Ei, cum să fie iubitule, îi spunea mama, greu ca la orice naștere. - Povestește-mi, insista el. „Măi tăticule, cum Dumnezeu o să-ți povestească? Așteaptă și tu o altă viață și poate o să ai norocul să încerci asta pe propria-ți piele. Important este să te uiți la „produsul finit”, adică la mine, vroiam să-i spun, dar ceva, neidentificat încă, mă oprea. „Aha, încă nu știu să vorbesc. Mai bine însă, pentru că voi avea timp să-i purec pe toți. Ia să vedem, acasă, ce surprize ne mai așteaptă...” Într-adevăr, în fața acesteia, numai cunoștințe vechi. Să-i luăm pe rând. Prima care veni să mă pupe, era tanti Sanda, cum îi ziceau toți. De când o cunoșteam? Fusese administratorul blocului atunci când mă mutasem prima dată singur. Mai mult, fusese bărbat. Închipuiește-ți dragă cititorule, cum e să te pupe un administrator care ani de zile ți-a făcut reproșuri din te miri ce: ba radioul dat prea tare, ba prea încet și multe astfel de mici mizerii pe care numai conviețuirea la comun le poate experimenta. Următoarea fu mătușa Irina, sora mamei, înainte vreme tatăl meu vitreg, care aplecându-se peste mine atât de mult, mă făcu să o privesc cruciș. După ce că era o grăsancă și jumătate o mai vedeam acum și în dublu exemplar. Îmi adresă câteva cuvinte într-o limbă numai de ea știută: „Îngî, îngî...” Cultă mai este, mi-am spus... Cățelul Othello, fost pisica Desdemona, a vrut și el, stând cuminte la rând, să-mi dea un pupic pe obrăjiori, dar s-a ales cu un picior, plasat discret de unchiul Gelu. De unde-l știam eu pe Gelu ăsta? A, da... Fusese poștașul ce zăbovea întotdeauna prea mult la vecina de palier Verginica. O clipă m-am gândit: „Mai durează, măi oameni buni, pelerinajul ăsta? Poate îmi e și mie foame, somn și, în fond, ne cunoaștem de atâta vreme... Unii dintre voi, înainte, de-abia îmi răspundeați la salut, iar acum vă înghesuiți ca la sfintele moaște!” Prin fața mea mai trecuseră fratele tatălui meu, fost iubit al soră-mii, astăzi mama și vecinul de palier al părinților, nea Vasilache, fost „tanti Mița de la alimentară”. Surpriza venise, ca în orice telenovelă serioasă, la sfârșit. Mama vorbise, din timp, cu o femeie ce trebuia să o ajute în primele mele luni din această viață. La început, urma să-mi schimbe scutecele, să-mi dea de mâncare, să mă legene până adormeam și tot felul de astfel de sarcini ușoare când este copilul tău, dar infernale în caz contrar. Cine credeți că era guvernanta? Pe cine credeți că urma să mă răzbun ani buni din acel moment încolo? Era fosta mea profesoară de matematică din ciclul gimnazial! Câte zile negre nu-mi făcuse acea femeie diabolică, de câte ori o încasasem din cauza ei (dar lasă că și eu mă răzbunam pe soră-mea). Nu putuse niciodată să înțeleagă că aveam destule vieți înainte pentru a nu mă grăbi să învăț teorema lui Pitagora și alte binoame la pătrat... „Ei cucoană, a venit timpul să facem cunoștință”, îi transmisesem eu, umezindu-mă, de emoția revederii, din cap până în picioare. Ceea ce a urmat în viață a fost simplu. Ca toți oamenii normali, m-am căsătorit pe la 25 de ani cu „bunică-mea” și am avut doi copii: un băiat năzdrăvan – fostul șef al meu timp de douăzeci de ani, ce-mi mâncase zilele și nopțile cu măgăriile sale și o fată superbă – nevasta șefului amintit cu neplăcere mai sus. La birou, șefi mi-au fost nevestele anterioare și, sincer vă spun, tare îmi era greu să nu le zic ce poftă-mi este de niște sarmale din acelea, de pe vremuri... La vârsta de 40 de ani, am suferit un cumplit accident de automobil. Acum sunt „repartizat” în același orășel. Stau și mă întreb: cine-mi va fi mama? Unchiul Gelu, nea Vasilache? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate