Din seara aceea trecuseră mai bine de două luni...
Călin interpretase, în cadrul concertului omagial Beethoven, două piese: Sonata nr.14, op.27 în do diez minor, cunoscută și sub numele de „Sonata lunii” și Sonata nr.8, op.13 în Do minor – „Patetica”.
În timp ce claviatura pianului vibra sub starea sa de spirit, alternând între a sorții împăcare și nesupunere sau între iubire și durere, auditoriul se metamorfozase într-o mare de amintiri duioase și, în același timp, dureroase.
Finalul concertului fusese un triumf...
După ce ultima notă întregise vraja țesută prin firele invizibile ale muzicii, în sală se lăsase o tăcere ireală. Timp de câteva secunde, avu senzația că este singur.
Poate fusese singur tot timpul...
Din partea a doua a „Pateticii”, adagio cantabile, închisese ochii. Cântase numai cu sufletul, iar acum nici nu mai știa dacă, într-adevăr, notele răsunaseră de sub degetele sale.
Nu îndrăznea să deschidă ochii...
Dintr-o dată, sala fu cuprinsă de delirul pe care numai arta adevărată îl naște. Ropote de aplauze, zeci de ovații se auziră câteva minute.
Deschise, într-un târziu, ochii ce preluară complici lacrimile spectatorilor. Ce convențional suna: spectatori... Fuseseră, de fapt, un cuplu: el - care-și mărturisea dragostea și ea, sala, ce primea mângâierile acordurilor sale.
În spatele tuturor, în timp ce se înclina primind omagiile, o zărise pe ea. O fracțiune de secundă. O clipă pentru eternitate. Atât durase...
Printre zecile de mâini care aplaudau deasupra capetelor, chipul ei părea a fi fost acolo dintotdeauna.
Dispăruse la fel de brusc cum i se revelase.
Refuzase bis-urile și pentru că nu vroia să strice vraja care încă mai persista, dar mai ales, alergase ca un nebun pe culoarele Ateneului pentru a o întâlni. Dispăruse în neant și tot triumful serii se transformase într-o mare deznădejde.
După acea seară a urmat o serie de spectacole susținute în toate marile orașe ale țării. Era peste tot aplaudat, ovaționat, dar parcă nu mai reușea să cânte ca atunci...
În acea zi, nu avea concert. Ieșise să se plimbe prin parc, singur, cu gândurile lui. Pașii i se îndreptară, firesc, către „aleea culturii”. Așa i se spunea, de către majoritatea oamenilor, locului unde se adunau pictorii, sculptorii și, uneori, poeții. Era cel mai frumos loc din parc. Copacii seculari străjuiau aleea pavată cu mici pietricele, parcă uitată din timpuri imemoriale și iertată de asfaltul aproape omniprezent, iar micul lac, aflat la câțiva metri, se ondula uneori în bătaia vântului, sculptând efemere apariții, combinând într-un fel numai de el știut culori venite de aiurea, din frunzele copacilor sau albul difuz al norilor.
În acea parte a parcului conviețuiau artistic toți îndrăgostiții de natură. Pictorii, așezați în spatele șevaletelor, încercau să prindă fiecare adiere de vânt, iar sculptorii, pe iarbă, se roteau într-un forfot continuu în jurul pietrelor ce prindeau, cu fiecare zi, sentimente. Uneori, poeții se plimbau printre pânze și cioburi declamând versuri ce poate nu aveau să fie scrise niciodată.
Era un colț de rai...
Călin îi cunoștea aproape pe toți. Unii dintre ei deveniseră „de-ai locului”, alții, ocazional, petreceau câte o vară în acel loc, iar apoi dispăreau în căutarea altor paradisuri, din ce în ce mai puține însă...
Ultimele șevalete erau aliniate într-un mod straniu.
Din locul unde se afla, lui Călin i se păru că acestea erau ca niște cozi de pian în spatele cărora cântau febril niște artiști nevăzuți, dar prezenți, câte o clipă, prin pensulele ce descriau în aer curbe neinventate.
Deodată, o văzu...
Concentrată, picta cu mișcări repezi, de parcă viața nu mai avea timp pentru ea.
Călin se retrase în spatele unui copac, începând să o privească atent. Paloarea feței albe, părul negru ce îi cădea în valuri pe umeri și ochii, oglinzi ale naturii renăscute, deveniseră acum, pentru el, o realitate. Simțea cum revine la viață, iar toată simfonia naturii așteaptă să reînvie sub degetele lui.
Nu putea, din locul în care se ascunsese, să vadă ceea ce picta. Încercă să-și imagineze lacul, în acea zi nefiresc de liniștit sau poate unul din falnicii copaci, martor al atâtor vremi trecute.
„Curios lucru, fata ascultă muzică...” gândi Călin, aproape cu voce tare.
Nu mai văzuse niciodată ca un pictor să aibă, în timpul creației, căști pe cap. Faptul inedit îl contrarie, dar în același timp, îl și incită.
„Mor de curiozitate ca să aud, pentru o clipă, ceea ce ascultă” continuă el, începând să facă tot felul de presupuneri.
Excluse repede muzica modernă și pe cea populară. Este drept, uneori, contrariile pot avea un efect benefic.
Sunt multe persoane care se concentrează mai bine asupra unei probleme ascultând, de exemplu, rock and roll. Ea nu intra însă în această categorie. O simțea, o știa, o înțelegea dintotdeauna.
„Ascultă muzică clasică” avu el revelația faptului bănuit, dar aproape sigur împlinit.
Îl măcina acum numele piesei ce-și dezvăluia identitatea numai acelei ființe de care se simțea atras definitiv.
„Poate or fi Anotimpurile lui Vivaldi sau poate Nocturna lui Chopin” spunea în sinea lui, la întâmplare.
Dar oare conta atât de mult ceea ce asculta?
Pentru el, da!
Poate din deformație profesională, începuse de mulți ani să categorisească oamenii după muzica ascultată preferențial. Chiar dacă locul fruntaș era ocupat de cea simfonică, avea și aici o împărțire în subcategorii. Astfel, Bach și Händel ocupau locul secund, Chopin pe cel de-al treilea, urmat de Liszt, Mozart, Schumann, Vivaldi și lista putea continua.
Pe locul întâi, cine altul putea fi decât el, Marele Beethoven. Continua revoltă a sinelui cu destinul, răzvrătirea permanentă a acordurilor urmate într-o clipă de armonii divine erau, pentru el, de mulți ani, prilej de extaz, dar și de permanentă uimire.
Căzuse în visare și uitase complet de fata ce-i era acum atât de aproape.
Privi din nou, dar în spatele șevaletului nu mai era nimeni...
Alergă, ca și atunci, într-un suflet.
Pânza înfățișa un pianist cu ochii închiși, cu capul ușor aplecat pe spate și cu mâinile nefiresc arcuite deasupra clapelor. În loc de semnătură, într-un colț scria discret, gingaș: „Te voi iubi mereu pentru muzica ta!”
Lângă șevalet era casetofonul, lăsat deschis. Nu mai era nevoie să asculte pentru că știa.
Știa că nu mai avea să o vadă niciodată decât prin muzica lui...