Din difuzorul computerului irupse violent, ca un mesager al unui implacabil destin, un strigăt către posteritate al unui celebru artist: „The show must go on...”
Arcuindu-se, cu mâinile plasate deloc discret sub spate, Andrei încercă să se ridice în șezut. Adormise, cu o seară înainte, ca mai mereu în ultima lună, pe fotoliu. Aruncă o privire de jur-împrejur pentru a se asigura că totul este în ordine. Camera arăta neschimbată în dezordinea ei totală. Fiecare lucru zăcea aruncat într-un loc de unde dacă un oarecare l-ar fi mutat ar fi generat un embrion de ordine comparabil secundei de după Big Bang.
Fotoliul pe care dormise devenise parte integrantă din ființa sa. Semănând foarte mult cu unul dintre acelea pe care le poți întâlni în cabinetele stomatologice - rotativ, cu spătar mobil și cu șezut îndeajuns de lung pentru a-ți putea odihni și picioarele - acesta trona în mijlocul camerei.
În fața sa, se afla o masă lungă cu trei monitoare așezate peste cutiile computerelor și tot atâtea tastaturi. De sus, coborau amenințător șase difuzoare orientate către orice loc al camerei, iar exact deasupra fotoliului, lipit pe tavan, un televizor cu plasmă de dimensiuni apreciabile.
În stânga, se afla patul pe care se odihneau dezordonat trei perne, un cearceaf mototolit și o pătură groasă și aspră.
De ani de zile se obișnuise să doarmă aproape în șezut ca o continuare a activității de peste zi.
În dreapta, o măsuță ce găzduia pe lângă un filtru de cafea, veșnic umplut și cu sita plină ochi de zaț, farfurii de carton cu resturi de mâncare și niște cutii goale de bere, iar în spate rafturile pe care stăteau de-a valma tricouri, CD-uri, reviste vechi și îndoite, întregea mobilierul garsonierei în care locuia de câțiva ani.
Lucra la o companie de soft educațional. Reușise, după îndelungi insistențe, să i se permită lucrul acasă. Aici avea tot ce-i trebuia și, deloc de neglijat, nu era deranjat de nimeni.
Fusese toată viața un tip singuratic. Primul computer îl primise cadou atunci când avea cinci anișori. Nu își mai amintea anii de dinainte, iar dacă cineva l-ar fi întrebat ce anume a făcut în copilărie, răspunsul ar fi fost simplu, enumerativ: DOOM, WOLFENSTEIN etc. Jocurile acelea, ce ținuseră cap de afiș în lumea cybercopiilor, îl formaseră deopotrivă în spiritul utilizării computerului, dar și al dreptății obținute cu orice preț și arme sofisticate.
Din acel moment, viața i se schimbase. Școala fusese pentru el numai un intermezzo, între două niveluri de joc sau de strategii distrugătoare. Copiii din jurul său se agitau inutil în jurul unei mingii sau se împușcau cu pistoale de lemn, căzând teatral pe peluzele de iarbă din fața blocului unde locuiau. I se păreau teribil de înapoiați și, de cele mai multe ori, deranjanți prin strigătele lor. Își creease o lume a lui, numai a lui, în care avea ca unic scop distrugerea inamicilor și instaurarea dreptății.
După terminarea liceului, se înscrisese la o facultate de, cum altfel, informatică. Cursurile teoretice, noțiunile de gramatici generative și multe altele îl plictisiseră înfiorător.
Se retrăsese înainte de prima sesiune și găsise de lucru într-o companie de software educațional. Nu era tocmai ceea ce visase, dar spera ca într-o bună zi să poată lucra într-una „adevărată”, de jocuri...
De când se angajase, lucra la compartimentul de grafică. Producea tot felul de maimuțoi care se agitau în a pune întrebări și a găsi soluții problemelor de matematică, fizică, biologie, chimie și multe, prea multe altele. Genera tot felul de giumbușlucuri, personajele lui apărând de acolo de unde nu
te-ai fi așteptat. Deseori, din spatele unui ecran negru pentru câteva secunde, se ivea capul unui monstruleț, mare atât cât se putea din punct de vedere tehnic, ce te anunța că ai greșit soluția unei oarecare probleme. Nu întotdeauna ideile sale erau acceptate de conducerea companiei. Uneori i se sugera ca să schimbe sau să îmblânzească personajele, alteori i se ordona pe un ton ceva mai dur, dar toată lumea era de acord că este o mare capacitate având, inevitabil, ciudățeniile sale.
Nu avea prieteni, iar atunci când i se permisese ca să lucreze acasă, nimeni nu simțise vreo prea mare pierdere. Plecarea sa din sediul companiei produsese totuși câteva mici neplăceri.
Lucrând în liniștea garsonierei, începuse să aibă o productivitate din ce în ce mai mare. Personajele sale prindeau viață numai după câteva zile, iar toată compania trebuia să dea zor pentru a se alinia la viteza lui de lucru.
Încet-încet, ajunsese să se desprindă total de lumea reală...
Se trezea pe la ora 10 și primul lucru pe care îl făcea, dacă dormise în pat, era să se îndrepte către filtrul de cafea, veșnic aprins pentru a o menține caldă. Atunci când somnul îl prinsese în fotoliu, cu o noapte înainte, era mult mai simplu. Se împingea ușor cu picioarele, iar rolele acestuia îl dirijau fix către licoarea cafenie.
Computerele erau întotdeauna aprinse. Pe cel din centru erau sursele de program pentru personajele sale, iar cel din dreapta afișa, în timp real, orice efect al modificărilor de program. Computerul stâng era dedicat vieții zilnice.
Pe ecranul acestuia, împărțit în mai multe zone, se aflau site-ul unui restaurant la care își comanda mâncarea, cel al unei bănci ce aștepta lacomă ordinele sale de plată pentru diferite operațiuni, messengerul ce conținea câteva zeci de nume ale unor persoane „virtuale”, pe care nu le întâlnise absolut niciodată în carne și oase.
După ce-și termina de băut cafeaua, se ducea la baie. Renunțase de mult la bărbierit. I se părea o inutilă pierdere de timp atâta vreme cât nu mai ieșea din casă. Comanda apoi o gustare la acel restaurant și apoi începea lucrul.
Micile „vietăți” prindeau viață sub bătăile precipitate ale tastelor, iar sunetele pe care le scoteau erau singurele ce se auzeau în interiorul camerei.
Uneori se plictisea sau aștepta ca toți ceilalți din companie să îl ajungă din urmă cu lucrările.
Se împingea atunci, înapoi, pe rotile, până la raftul cu CD-uri și alegea câte un „game”, la întâmplare.
Începea să se joace dar, de mult timp, nimeni nu mai producea nimic pe gustul său. Toate acțiunile se repetau într-o totală lipsă de imaginație, fiind reproduceri aproape fidele ale jocurilor copilăriei sale. Ceea ce le deosebea de trecut era numai prezentarea grafică și sonorizarea abundentă. În rest, aceleași și aceleași personaje și întâmplări.
Se plictisea repede și atunci se lăsa pe spate, aproape orizontal și aprindea televizorul. Nu introdusese în memoria acestuia decât canalele de muzică și cele de desene animate. Filmele se tot repetau, politica la fel, crimele și violurile parcă nu se mai terminau, așa că decisese, cu mulți ani în urmă, să le elimine din viața lui.
Nu putea însă afirma că rămășițele aflate printre tastele telecomenzii îl satisfăceau pe deplin. Muzica acelor ani reflecta o viață pe care el nu o știa și, în mod normal, nu o înțelegea. Auzea „versuri” originare din subsolurile imunde ale unor blocuri de periferie sau jalnice tânguieli pe ritmuri
indo-europene. Se oprea câteodată la muzica anilor `80. Știa pe dinafară liniile melodice, ascultarea reducându-se la un veritabil și inedit control al memoriei.
Desenele animate constituiau numai teme de inspirație pentru el. Prelua anumite caracteristici și era astfel la curent cu tendința „pieței”.
Altădată, intra pe chat și discuta cu persoane ce se identificau prin nickname-uri și icon-uri trăznite. Ceea ce îl enerva la culme era stereotipia conversației în care abundau expresii de tip „yap” sau „nop”, emoțiile fiind codificate prin :) – în cazul bucuriei sau :( - atunci când interlocutorul era trist.
Câteodată, ar fi vrut să dea un UNDO la întreaga sa viață. Nu era mulțumit de cum evolua aceasta, dar intrase în sistem și nu mai putea scăpa. Încercase de mai multe ori să plece de la companie, dar de fiecare dată fusese amăgit cu promisiuni și tot amânase decizia definitivă. Mai mult, cu câțiva ani în urmă, semnase un contract prin care se angaja să nu părăsească firma dacă este angajat în derularea vreunui proiect. De fiecare dată însă, atunci când un anume program se afla în stadiul final începea un altul nou și tot așa, fără scăpare.
În acea zi avu revelația modalității de evadare.
I se dăduse, ca de obicei, sarcina generării unui efect special prin care utilizatorul – copil de clasa I – să fie mustrat „părintește” dacă greșea vreo adunare. În prima fază, crease un bunicuț care venea legănându-se de undeva din spatele ecranului și-l dojenea pe copil, explicându-i totuși cum ar fi trebuit să procedeze.
În momentul în care se pregătea să transmită sursele către serverul firmei îi veni ideea.
Șterse tot ce lucrase și se apucă febril de lucru. Degetele îi fugeau pe tastatură, iar personajul prindea contur cu fiecare minut ce se scurgea. În fine, pe la ora prânzului era gata. Trimise rapid, fără ezitare, liniile de program și așteptă reacția șefului de proiect.
Pe ecran, în momentul în care nefericitul copil greșea ceva, apărea din depărtare un pirat, cu un cuțit în mână care, în momentul apropierii de utilizator, îndrepta arma către ochii acestuia, iar ecranul se împroșca de sânge. Realizase ceva extraordinar în genul jocurilor copilăriei sale.
Reacția nu întârzie să apară. Pe monitorul central apăru fața șefului, schimonosită de furie.
- Ai înnebunit, Andrei?
- De ce, nu vă place? Este cea mai spectaculoasă mișcare pe care putem să o facem! Toți copiii vor fi încântați!
- Modifică imediat porcăria asta, altfel să știi că ne supărăm!
- O.K. șefu`!
Andrei se apucă de lucru, iar după încă două ore, trimise noile linii de program. Acum, piratul nostru tăia capul bietului copil și apoi îi urmărea, rânjind satisfăcut, rostogolirea pe caldarâm.
- Andrei, ești bolnav sau ce se întâmplă cu tine?
- Am crezut că vi se pare prea blândă pedeapsa și am mai înăsprit-o puțin!
- Măi omule, pune altceva în locul dementului ăla. Uite, de exemplu, adu un bunicuț blând care să-i explice copilașului unde a greșit. În două-trei ore vreau să fie gata, ai înțeles?
- O.K.!
Timpul se scursese, iar Andrei, înainte de a apăsa Enter-ul de trimitere, încercă să-și rememoreze câteva momente semnificative ale vieții. În afara mitralierelor și a bălților de sânge ce se revendicau în viața lui din sutele de jocuri, nu găsi nimic semnificativ.
În acel moment, apăsă tasta cu furie, parcă vrând să distrugă orice urmă a noii civilizații.
- Andrei, de astăzi nu mai lucrezi la noi! Am crezut că ți s-a întâmplat ceva, dar se pare că o faci cu bună știință!
Se mai uită odată, cu admirație, la piratul ce dansa acum pe măruntaiele elevului nepriceput și închise toate monitoarele.
Se așeză în pat cu fața în jos negândindu-se la nimic, nici măcar la ziua de mâine.
Mâna, ce îi atârna din pat, dădu de ceva tare, aflat sub acesta, la margine.
Ridică obiectul și constată cu stupoare că era o carte. Probabil că zăcea acolo din timpuri „imemoriale” adusă poate de cineva, dar de cine oare?
Cartea se intitula „Internautul”, iar numele autorului nu mai era lizibil.
Începu să citească încet, rar, după atâția ani, o carte proastă ce îi povestea viața...